JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (18)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

Pentru că lumea, de regulă, depăşeşte vârsta „îngeraşului” Bibi şi pentru că sunt puţine genii de talia excepţionalei domnişoare Julia Zimberlan, nu putem decât să repetăm:

 Manifest pentru savanţii lumii: „Lăsaţi din preocupările dumneavoastră temele inutile! Concentraţi-vă geniul şi experienţa doar pentru a inventa procedeele prin care oricine, ignorând ameninţările viitorului, să poată reveni în burta mamei, unicul loc unde fericirea depăşeşte clipa singură, fiind prezentă tot timpul!” 

2.c9 – penalizarea şi recompensa

2. c9a – Pedeapsa

Pedeapsa[1] este folosită din cele mai vechi timpuri de către individul om şi, spre deosebire de individul animal, care cunoaşte un singur fel de penalizare, care de fapt nici nu este penalizare, ci doar instinct – individul animal îşi mănâncă rivalul, la om lucrurile sunt mult mai complicate, mai „rafinate”, am putea spune. În primul rând, pedeapsa trebuie să producă umilirea victimei: dacă îl calc pe cineva din greşeală pe picior şi-mi cer scuze, lucrurile se termină, de obicei, aici. Dacă, însă, îi dau aceluiaşi o palmă – care poate că nici nu-l va durea fizic atât ca şi piciorul călcat -, abia atunci, conţinând şi intenţia explicită de umilire, gestul devine pedeapsă. Inutil a preciza că şi pedeapsa fizică este împletită cu cea psihică, cu umilirea victimei. Şi, fiindcă am amintit de intenţie, pedeapsa este întotdeauna aplicată intenţionat, altfel nu este decât un simplu accident. De-a lungul istoriei, pedeapsa a fost aplicată consecvent, dar în mod diferit. Dar, indiferent de cruzimea suferinţelor provocate în mod intenţionat, scopul final este întotdeauna scoaterea condamnatului din perimetrul de apartenenţă (din joc): prin ostracizare, prin deportare, prin întemniţare ori prin execuţie, adică prin eliminarea definitivă şi fără posibilitatea nici măcar teoretică de a reveni (printre competitori). Iar aceştia, ceilalţi, competitorii, asistă şi au sentimente diferite faţă de osândit. La ei, pedeapsa naşte satisfacţie: nu neapărat pentru că este pedepsit cel rău, ci pentru că scoate din om sadismul primar: la execuţiile bestiale din antichitate şi până la sfârşitul evului mediu, publicul nu trebuia să semneze un convocator, ci venea de bună voie să asiste la supliciul condamnatului. Freud este şi mai explicit când spune că „la baza capacităţii de a face să se nască morala, se află faptul că, în dezvoltare, ura precede dragostea”[2].

În cadrul jocului cu roluri, pedeapsa este stipulată prin regulament, care, dacă se respectă, nu poate fi comentată.

Deci:

1. pedeapsa trebuie să producă umilirea victimei;
2. pedeapsa este întotdeauna aplicată intenţionat, altfel nu este decât un simplu accident;
3. 3. scopul final este întotdeauna scoaterea pedepsitului (condamnatului) din perimetrul de apartenenţă, adică eliminarea din joc.

Bibi (un an) fuge prin cameră şi se loveşte cu capul de tăblia mesei. Aşa că începe să plângă. Alertată, mama vine din încăperea alăturată şi „bate mobila” de care s-a lovit copilul. Acesta încetează să plângă şi asistă satisfăcut la „pedepsirea mesei”[3]. Dacă a înghiţit prea multe dulciuri şi este oprit să mai mănânce şi următoarea felie de tort, va plânge. Pe urmă, când atenţia îi este atrasă de altceva, va râde.

Dacă un fotbalist atinge mingea cu mâna în careul de şaisprezece metri, arbitrul va dicta lovitură de la unsprezece metri. Dacă un fotbalist îl faultează grav pe un adversar va fi eliminat de pe teren. În mod obişnuit toţi coechipierii săi vor face zid în jurul arbitrului şi vor protesta. (Lucru ce nu se întâmplă într-un alt joc, la rugby.) Arbitrul va mai împărţi cartonaşe galbene. Noi nu vom comenta dacă arbitrul a luat decizii corecte şi menţionăm doar cele întâmplate pe teren. Cel eliminat înseamnă că a fost scos din grupul de apartenenţă (din joc).

Unele pedepse vin în urma unor greşeli (intenţionate ori nu), altele vin fără să aibă vreo vină cel lovit de pedeapsă, cum ar fi, de pildă, o boală ori un accident. Când este dictată o pedeapsă, cel incriminat, de obicei, va căuta scuze pentru cele întâmplate. Dacă pedeapsa vine de la o instanţă umană, cel pedepsit va încerca să negocieze cu cel ce l-a pedepsit. Dacă pedeapsa nu vine de la o instanţă umană, cel pedepsit va întreba şi se va întreba de ce a căzut necazul tocmai asupra sa.

Bibi (un an) a fost pedepsit – mai mult ameninţat cu o pedeapsă -, aşa că a plâns.

Fiica Marelui Julius Zimberlan Junior, marea violoncelistă Julia Zimberlan simte ca pe o pedeapsă dacă n-a fost ovaţionată la scenă deschisă atât cât crede că merită. (Marea violoncelistă Julia Zimberlan este întotdeauna ovaţionată îndelung, dar ea este încredinţată că nu suficient de îndelung.)

Bubu, (4 ani şi 5 luni) este pedepsit şi nu are voie să coboare în curte timp de o săptămână. În felul acesta Bubu este scos din grupul de copii pentru o săptămână.

Contabilul Attila Popescu a fost dat în judecată pentru delapidare şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare. Asta înseamnă că a fost scos din grupul de apartenenţă – din joc – pentru doi ani şi jumătate şi izolat.

Thomas Rudriger a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru o culpă asemănătoare.

Attila Popescu este mereu nemulţumit. În loc să se bucure că n-a luat patru ani ca şi Rudriger, este profund nefericit cu cei doi ani şi şase luni primiţi. În schimb, Thomas Rudriger este recunoscător că n-a fost condamnat mult mai sever, aşa cum a păţit contabilul şef cu care a fost judecat în aceeaşi cauză. Pe de altă parte, atât Attila, cât şi Thomas regretă infinit mai puţin cele săvârşite, cât faptul că n-au fost suficient de isteţi pentru a nu fi prinşi.

Marele Julius Zimberlan Junior a stat patruzeci de ani în puşcărie, ani petrecuţi în jocuri imaginare, lipsit de reacţii concrete ale altor oameni, aflat, deci, în afara jocului.

Celebrul criminal Robert Basil Lupak a fost condamnat la pedeapsa capitală, fiind găsit vinovat de uciderea a patru tinere blonde. Asta înseamnă că a fost scos definitiv din joc, din grupul de apartenenţă.

Nu vom comenta aici de ce a primit Attila Popescu tocmai doi ani şi jumătate de puşcărie şi nu doi ani şi trei luni sau doi ani şi opt luni. Şi nici dacă Robert Basil Lupak a comis cu adevărat abominabilele fapte sau că a fost nevinovat, aşa cum a pretins până în ultima-i clipă. La fel de ce Bubu, care nu contestă că a spart cu mingea (pentru a doua oară!) geamul vecinului, de ce a fost oprit de la joacă pentru o săptămână şi nu pentru cinci sau nouă zile. De regulă, atât în joc, cât şi „în viaţă”, cuantumul pedepselor este fixat în cifre rotunde, chiar dacă un calcul simplu prevede în grila de penalitate că pentru ceea ce a săvârşit Attila s-ar fi cuvenit doar doi ani patru luni douăzeci şi trei zile şi opt ore, iată că omul a primit şi acel „bacşiş” până la doi ani şi jumătate. Pe urmă, nu vom comenta – şi nici nu vom cunoaşte -, ce a mâncat şi i-a provocat cumplitele colici intestinale judecătorului care a formulat soluţia. Şi nu vom comenta nici dacă tatăl lui Bubu a avut şi alte necazuri în momentul nefast când i-a bătut la uşă vecinul să i se plângă de noua boroboaţă a copilului său. Nu ne vom opri la aceste lucruri, deşi se ştie că insomnia judecătorului în noaptea de dinaintea pronunţării este responsabilă în 83,24% din cazuri pentru o sentinţă mai severă, când se ajunge la „bacşişul” menţionat mai sus, pe când un somn liniştit al aceluiaşi va reduce pedeapsa în medie cu 19,34%[4].  Vom aminti doar că Bibi a plâns când i s-a dat pedeapsa, Attila Popescu şi-a regretat fapta (şi mai ales că a fost prins), iar Robert Basil Lupak l-a blestemat pe judecătorul care nu i-a luat de bune minciunile.

De unde se vede că reacţia corectă o are doar Bibi (un an): el ia la cunoştinţă ce i s-a întâmplat şi plânge. Atât. Evenimentul neplăcut trece şi Bibi, încă având lacrimile în ochi, începe să râdă. Ceilalţi nu trec atât de uşor peste pedeapsă.

Din punct de vedere ştiinţific, „Satisfacţia pedepsei provine din ambivalenţa indivizilor oameni, însă şi dintr-o moştenire pe care raţiunea a complicat-o, în sensul că i-a găsit justificări morale acolo unde acestea sunt, de fapt, împinse la periferie. Deşi general umană, pedeapsa este circumscrisă social istoric şi nu este resimţită decât dacă reprezintă o ieşire din făgaş[5].” Din făgaş, adică din jocul practicat până atunci, cu tot cu butaforia adiacentă. Cum, pedeapsa îşi produce efectele doar dacă este produsă cu intenţie şi dacă victima este umilită, dintre toţi cei amintiţi mai sus, doar Bibi simte mai mult frustrarea decât umilinţa, iar după ce pedeapsa se încheie, nu mai simte nici frustrarea. Ceilalţi, în schimb, se resemnează mai greu, unii chiar încearcă să-şi recupereze mândria şifonată imaginând căi de răzbunare. Nu şi Bibi. (Dacă şi Bibi „loveşte înapoi” o face nu neapărat din răzbunare, ci pentru a se apăra.)

Un caz particular îl reprezintă pedeapsa resimţită de cineva, deşi nimeni n-a avut intenţia să i-o administreze.

Doamna profesoară Victoria, fire sensibilă, se simte profund umilită atunci când domnul director o laudă pe colega Roberta, uitând să amintească şi meritele ei. Domnul director n-a avut nici o intenţie de a o omite pe doamna Victoria, dar aceasta nu poate dormi trei nopţi.

Domnul judecător pensionar Bazil B. Romaşanu, fostul preşedinte al Tribunalului Districtual, „parcă a primit o palmă” când a citit în ziar despre cele mai izbutite reuşite ale Liceului „Ignatius Augustus Paramuntius” la 150 de ani de existenţă neîntreruptă, ocazie cu care au fost citaţi cei mai prestigioşi absolvenţi, „mândria şcolii”. Dar nu şi el! Nici domnul Bazil n-a putut să mai doarmă trei nopţi, după care s-a interesat (desigur prin interpuşi) cine a alcătuit mizerabila listă a „falei liceului”. Iniţial, a vrut să meargă să le bată obrazul celor doi ticăloşi, însă întâmplarea – doar întâmplarea! – a făcut să-l întâlnească pe unul dintre ei pe stradă şi, în loc să-l pună la punct, au discutat ca două vechi cunoştinţe, părând că doar diferenţa de vârstă a făcut să nu se considere chiar prieteni. Totuşi, lui Don Bazilio nu i-a trecut luni de zile amărăciunea de la „palma primită” atât de nemeritat, o amărăciune ce-i „atârnă ca un bolovan în stomac”.

Din familia Romaşanu, doar Bibi nu resimte asemenea afronturi. Iar dacă are impresia că a fost nedreptăţit, îşi cere în gura mare drepturile. Bibi nu păstrează „bolovani în stomac”.

[1] „Cu ameninţarea pedepsei temperez primejdia eventualelor agresiuni asupra mea, periclitând nevoia de securitate a celuilalt. Prin posibila pedeapsă îmi reţin propriile impulsuri, cele care ar putea avea drept consecinţă o corecţie asupra mea. Prin pedeapsa asupra altuia, îmi asigur superioritatea, nevoia de afirmare – care, până la urmă, tot din nevoia de securitate vin. (Dacă eu sunt cel puternic – fizic, ierarhic, financiar etc. –, eu sunt cel ce împart securitatea şi nu depind de bunăvoinţa celorlalţi.) (…)Religiile politeiste abundă în zeităţi crude, înfricoşătoare, responsabile pentru pedepsirea păcătoşilor şi nu numai. În religiile monoteiste, Creatorul preia asupra sa şi această sarcină: El este bun, dar nemilos, chiar răzbunător. Când oferă cele Zece Porunci, El se declară „gelos”. („…căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam, al celor ce Mă urăsc.”  – Exodul, 20,5.) El nu uită să aducă toate relele imaginabile asupra celor ce nu i se supun întocmai. Şi, astfel, El dă sens suferinţei: suferinţa devine explicabilă raţional, primeşte o justificare, reprezintă o consecinţă dreaptă a unei greşeli săvârşite, nu mai este absurdă. Dacă suferinţa are o cauză, dacă această cauză poate fi numită şi cunoscută, înseamnă că trebuie să caut un mijloc de a mă feri de ea, înseamnă că, măcar în mod teoretic, pot să-mi asigur securitatea. Şi chiar de nu găsesc acel mijloc de izbăvire, măcar înţeleg de ce am fost pedepsit.

Doar că dacă satisfacţia produsă din exercitarea pedepsei raţional nu are decât justificarea actului, satisfacţia în sine este prea puţin raţională. Mai ales la copilul mic se poate observa bucuria când îşi pedepseşte păpuşa. Odată cu educaţia, individul om începe să-şi ascundă satisfacţia izvorâtă din pedeapsă. Fără a intra în patologic, trebuie să ne referim, totuşi, la tendinţe.” (Gheorghe SCHWARTZ, Psihologia transversală…, pp. 184 ş. u.

[2] Sigmund Freud, Nevroză, psihoză, perversiune, p. 102.

[3] Vezi şi „…căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: (…) bătea pământul sau păretele, sau vreun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: <Na, na!> şi îndată-mi trecea durerea…” (Ion Creangă, Povestiri, Poveşti, Amintiri, Junimea, Iaşi, 1983, p. 182)

[4] Vezi Acad. Prof. Dr. Dr.h.C. Julius Zimberlan, Exactitate şi aproximaţie în actul juridic, Lexington, Lexus, 2017, pp. 234 – 239

[5] Gheorghe Schwartz, Psihologia transversală.., p.192.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.