JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

6. Jocul cu foamea

În mod paradoxal, acest joc are o origine pe cât de controversată, pe atât de sigură: controversată, în primul rând, fiindcă se cere tot mai mult să fie executat doar sub control medical şi, în al doilea rând, fiindcă a fost practicat în perioade diferite şi în medii total diferite; sigură fiindcă este atestat în mai multe documente. Primul dintre acestea pare a fi într-unul dintre cele mai vechi registre ale mănăstirii Ferme zu Chiuso, înscris unde era trecut tot ce se petrecea în viaţa de zi cu zi în incinta lăcaşului, de la cele mai mici întâmplări, la cine a mai venit, cine a mai plecat, cine s-a îmbolnăvit, cum a fost tratat, până la ce s-a mâncat. (De aici s-au documentat majoritatea celor mai cunoscuţi istorici ai alimentaţiei în privinţa reţetelor în decursul vremurilor.) În ziua de 7 noiembrie A.D. 1309, s-a trecut la un post prelungit, iar în ziua de 12 noiembrie doi monahi au căzut la pat. Aşa că s-a decis, în spiritul unui înscris mai vechi – doar citat aici, el nefiind găsit în formă originară – că este indicat ca postul să fie pregătit printr-un antrenament adecvat. Ajungem la o întâmplare premergătoare Didahiei, adică la primul secol creştin, când Didahia a cerut despărţirea aşa-numitelor „posturi constante” de tradiţia iudaică, deci să nu se mai ajuneze lunea şi joia ca la farisei, ci miercurea şi vinerea. Atunci, în zorii noilor legiuiri, ar fi avut loc la Alexandria un concurs între un evreu şi un creştin pentru a se vedea cine este dispus la o jertfă mai mare întru rugăciunea la Domnul. Este una dintre primele asemenea întreceri dintre cele multe organizate mai târziu în faţa unor stăpâni lumeşti şi în care un creştin, un arab şi un evreu erau puşi să se măsoare în privinţa unui subiect dat. Cum rezultatul acelei prime confruntări a fost mult comentat, au urmat şi alte concursuri similare şi, ni se spune în manuscrisul citat de registrul de la mănăstirea Ferme zu Chiuso, au fost oameni care şi-au antrenat îndelung corpul pentru posturi prelungite, înainte de a se prezenta la asemenea confruntări, iar câştigătorii erau cinstiţi asemenea atleţilor învingători în Olimpiadele greceşti. Se pare că un bărbat din Praida ar fi fost instruit în Orient de către un şaman şi ar fi fost ultimul „campion al postului” cu şaptezeci şi două zile fără mâncare. Întrucât s-a considerat că acele concursuri ale biruinţei asupra simţului foamei s-au îndepărtat tot mai mult de dogmă în favoarea unor întreceri strict lumeşti, ele au fost interzise. (Mai ales că acel ultim învingător nici n-a fost creştin, ci membru al unui trib buro.) Aplicaţiile la aceste jocuri sunt la cei întorşi la credinţă, precum şi în cazurile strict laice, impuse de perioade dificile cerând austeritate. Se pare că în războiul ruso – turc, s-ar fi organizat de către propaganda ţaristă asemenea întreceri de postire îndelungată, iar un caporal, Vasili Ignatievici Pluşkin, ar fi fost decorat pentru performanţa atinsă. Şi în unele ţări din lumea a treia, în situaţii de criză alimentară severă, au fost organizate asemenea competiţii, doar că acestea nu se mai pot încadra printre jocuri.

În schimb, mult mai târziu, în aşa-numita epocă modernă, au apărut concursurile prin care se încearcă amânarea simţului saţietăţii. Astfel, se organizează numeroase competiţii de mâncat cârnaţi, fleici şi alte diferite mâncăruri: „Cine poate mânca mai mult?” (cu variante cronometrate). După un astfel de concurs de mâncat hamburgeri, cererea de hamburgeri ar fi crescut cu 29,34%. Deşi în unele locuri asemenea întreceri sunt interzise la cererea expresă a medicilor, ele continuă nu numai să se dispute, dar să fie şi mediatizate din belşug pe tot mapamondul.

7. Jocul cu somnul (?)

Mai bine alegeam jocul cu plictiseala, mai ales că filosoful Lin Yutang a scris că „Omul se deosebeşte de maimuţă prin aceea că are simţul umorului şi capacitatea de a se plictisi”, dar, fiindcă am convenit că ne vom opri după al doilea exemplu, a trebuit să ne ocupăm de jocul cu somnul la sugestia numeroaselor solicitări venite din public.

„Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea” ar fi spus Freud. Doar că din interpretarea viselor s-au născut nenumărate jocuri, unele cu consecinţe certe. De pildă, folosirea acelor interpretări de către oracolele din antichitate, interpretări care sugerau într-un mod imperativ fie ca o acţiune să fie pornită, fie să nu fie pornită. Sugestiile veneau din credinţa că visele reprezintă canalul de comunicare ale zeilor cu muritorii. Încă din cele mai vechi timpuri, au apărut persoane specializate în interpretarea viselor şi la aceşti profesionişti se venea pentru aflarea viitorului. Primul dintre ei a fost atestat enigmaticul rege oriental, dar cu nume elen Artemidoros[1]. Şi Vechiul Testament face trimiteri la vise, aşa cum i s-a întâmplat, de pildă, lui Iacov, căruia i-a apărut în somn Scara Cerului, de unde Dumnezeu i-a spus ce-l va aştepta. În Noul Testament, Iosif este şi el avertizat printr-un vis. Apoi, atitudinea faţă de vise a cunoscut multe dispute contradictorii. În Paňcatantra se spune că: „Tot ce doreşte, vede sau săvârşeşte muritorul ziua, aceea o spune sau o face în somn, fiindcă îl preocupă”. Psihanaliştii consideră că „visul este o cale privilegiată de acces în inconştient[2]. Parapsihologii includ visele între stările metapsihice ale minţii[3]. Dar în imensa literatură despre vise vom găsi şi jocuri explicite. Iar aşa-zisele aplicaţii ale acestor jocuri seamănă cu oracolele antice sau cu interpretările psihiatrilor. Nu numai autori tributari tendinţelor mitologizante au tras concluzii provenind din vise despre originea genetică a visătorului. Ocupându-ne în aceste Vocalize despre joc, nu vom face vorbire despre folosirea viselor în tratamente psihiatrice şi nici în căutarea adevărului, ci vom aminti doar că şi visele au născut jocuri sub forma unor competiţii.

Din nenumăratele „Dicţionare de vise”, lucrări cu mare trecere la publicul larg, vedem că interpretările sunt diferite. Aşa şi jurizarea rezultatelor acelor jocuri. Cele mai cunoscute sunt „Raportarea cât mai la obiect” a conţinutului celor visate. Un juriu analizează acel conţinut şi-l notează în funcţie de „Dicţionarul…” folosit. O vreme, în perioada de maximă extindere a şedinţelor de spiritism, în saloanele pariziene, dar desigur nu numai, asemenea jocuri au fost la mare cinste. S-au organizat chiar şi competiţii, însă acestea nu trebuie să fie asimilate activităţii unui medium, întrucât nu premoniţia era cea punctată, ci locul în ierarhia semnificaţiilor visului. Despre astfel de concursuri găsim relatări doar în publicaţiile menite cercurilor exclusive ale participanţilor. Am dat de o asemenea revistă, de fapt nişte foi trase la şapirograf, din care am aflat că „Partida de joi a Doamnei Jasmin d’Urment, a fost câştigată de marchizul Jean B.[4]” Şi încă un amănunt: similar cu controalele antidoping din sport, şi în jocurile-concurs de vise erau sancţionaţi participanţii care s-au folosit de substanţe halucinogene.

Vom opri aici exemplele noastre privind jocurile cu simţurile, jocuri care, deşi incluse în categoria „lucrurilor nefolositoare”, au adus servicii de nepreţuit omenirii prin aplicaţiile practice al căror izvor au fost. Ne vom opri aici pentru a nu irita şi mai mult spiritele: ni s-a reproşat că până şi jocul cu somnul (care nici nu este simţ!) ar fi neindicat să ajungă la cunoştinţa copiilor sub 14 ani. Deci, deocamdată ne vom opri aici: anumite autorităţi nu sunt încă la nivelul unei percepţii lipsite de prejudecăţi şi făcând paradă de maximă pudibonderie (în public), impun restricţii exagerate.

Concluzia pentru jocurile cu simţurile noastre este că, dezvoltându-le, percepem tot mai multe semnale, devenim tot mai performanţi cu preţul îndepărtării de minunata stare primară.

Se spune despre Academicianul profesor Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan Senior că a ajuns abia spre sfârşitul vieţii la fericire, aşa cum reiese limpede şi fără echivoc în Enigma 45:

Julius Zimberlan cu adevărat fericit

În popor s-a încetăţenit expresia „cele cinci simţuri”. De parcă ar fi doar cinci… Dar simţul echilibrului? Dar simţul timpului? Dar simţul foamei? Dar simţul oboselii? Etc.

Julius Zimberlan avea toate acele multe simţuri intacte. Într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele strălucea optimist, iar păsările călătoare reveneau din ţările calde, Julius Zimberlan, stând la coadă pentru a-şi plăti unul dintre multele impozite, fu năpădit de un iz greu de transpiraţie. Coada prelungindu-se, mirosul devenise tot mai insuportabil. „O! De n-aş mai avea un nas atât de sensibil!” îşi spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, simţul olfactiv îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.

Într-altă zi frumoasă de primăvară, copiii au ieşit în aer liber, putând, în sfârşit să se bucure de natura darnică. Dar făceau o hărmălaie îngrozitoare. (Îngrozitoare pentru Julius Zimberlan, care „şi el are dreptul la un ceas de odihnă, nu?”) „O! De n-aş mai avea un auz atât de sensibil!” îşi spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, auzul îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.

În vizită la familia Acad. Prof. Dr. Dr. H. C. Magnus Dreck, Julius Zimberlan fu reţinut la cină. O cină atât de sofisticată, încât simţii cum toată mâncarea i se întorcea spre gură. „Pentru Dumnezeu! se sperie Julius, Numai să nu vomit! De n-aş mai avea papilele gustative atât de sensibile!” îşi spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, sensibilitatea  gustativă îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.

Dar abia când îi dispărură toate simţurile – şi nu doar cele cinci recunoscute în popor – fu cu adevărat fericit Julius Zimberlan. Irevocabil fericit. Atât de fericit cum n-a fost decât în burta mamei domniei sale.

(În timpul acesta, oamenii buni îl compătimeau.)

[1] Werner F. Bonin, Lexicon der Parapsychologie, Manfred Pawlak Verlagsgesellschaft mbH, Herrsching, 1984, p. 500.

[2] Larouse Dicţionar de psihanaliză, sub direcţia lui Roland Chemama, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 370.

[3] Vezi şi Brian Inglis, Paranormalul, O Enciclopedie a Fenomenelor Psihice, Valdo, Bucureşti, 1993, pp. 317 ş. u..

[4] Mystères de la vie, Nice, Nr. 3.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.