La aniversarea marii noastre ruşini naţionale

S-au împlinit, sau, mai precis, urmează să se împlinească doi ani de la marea ruşine naţională care a fost rămânerea sau revenirea lui Traian Băsescu pe scaunul cotrocean în urma suspendării sale de-a doua. A fost momentul în care lideri şi instituţii – politice sau ale statului, cum le numim – şi-au dat adevărata măsură, şi-au arătat chipul adevărat sau, mai pe româneşte, şi-au dat arama pe faţă.

După ce o cvasiunanimitate a electoratului român ce s-a prezentat la urnele referendumului pentru demitere a decis ca preşedintele suspendat să plece cu totul pentru a lăsa locul altcuiva şi, eventual, a se pune la dispoziţia justiţiei cu destul de numeroasele lui dosare, aflate veşnic în aşteptare doar datorită unui moft al celui ce ţinea în hăţuri pe-atunci DNA-ul, s-au ilustrat pe rând toţi factorii ce aveau un cuvânt de spus în cestiune.

Primul a fost, desigur, chiar cel în cauză. Din garajul lui în care a poposit pentru o lună de zile, a proclamat sus şi tare, sfidând nu numai bunul-simţ dar şi Constituţia şi legile ţării, că e vorba de o lovitură de stat şi, în virtutea acestei năzdrăvănii, a început să dea indicaţii preţioase instituţiilor pe care le avea, legal sau nu, în subordine.

Ministrul de la Interne de-atunci, demis după ce-şi făcuse oul, dar revenit acum pe cai mari în guvern, a proclamat o cifră aiuritoare de alegători pentru listele permanente, putem bănui că tocmai la sugestia primită de la individul temporar descălecat. „Nu e bine, domnu’ chestor!” a devenit o memorabilă vorbă de duh când s-a repus în discuţie cifra respectivă, după care au urmat ştiutele represalii în justiţie împotriva nefericitului funcţionar de stat. Au urmat indicaţiile adresate Curţii Constituţionale a României, căreia i s-a cerut imperativ, din acelaşi garaj, să ia în considerare pentru stabilirea cvorumului articolele unei legi care nici nu mai era valabilă la momentul respectiv, lucru care a fost pus imediat în aplicare printr-o simplă erată ajunsă pe şest la venerabila instituţie, dar a cărei valabilitate a fost asumată, ca prin minune, prin votul membrilor săi ce abia se pronunţaseră, tot prin vot, pentru cu totul altceva.

Au urmat la datul în stambă liderii USL, începând cu Victor Ponta şi cu Crin Antonescu, întâiul primind cu smerită plecăciune cele 11 comandamente barrosiene din gura ilustrului personaj, al doilea mulţumit fiind să le înghită pe nemestecate, primite pe canalele media, înainte de a-i fi impuse oficial de prietenul său de suflet şi aliat, aflat la conducerea guvernului. Cei doi, pe lângă trebile în fruntea cărora erau puşi, unul la guvern, celălalt la Senat, mai erau şi conducătorii marilor partide ce puseseră în operă suspendarea, unite sub glorioasele, încă, flamuri ale USL. Desigur, partidele s-au supus liderilor şi astfel poporul român ce hotărâse într-un fel a fost pus în genunchi, pentru a accepta celălalt fel, stabilit în mod absolut arbitrar.
Impertinenţă, tupeu şi sfidare a propriei naţiuni, pe de o parte, trădare pe partea cealaltă, cam acestea sunt cuvintele ce descriu cel mai exact situaţia.

Cu prima parte suntem lămuriţi de mult, cu partea a doua lucrurile sunt mai complicate.

În primul rând, cele mai mari semne de întrebare planează asupra lui Victor Ponta. Dincolo de laşitatea cu care a primit comandamentele de la Bruxelles, de ce a acceptat cifra ministrului său Ioan Rus? Căci putea să o respingă înainte ca ea să fie făcută publică. De ce, după ce a fost obligat să-l demită, l-a păstrat totuşi în graţiile sale pe acest pion otrăvit al lui Băsescu, readucându-l acum în guvern şi, potrivit unor zvonuri insistente, pregătindu-l pentru postul de prim-ministru, în locul său? De ce, după circul gâlcevilor cu Băsescu, toate ameninţările lui au rămas la stadiul de vorbe goale, neîntâmplându-se practic nimic, lucru valabil şi din cealaltă parte? Comiţii peste comiţii, rămase în aer fără excepţie şi prezervând onoarea intactă a adversarului. Lucrul indică din ce în ce mai clar că cei doi, după cum crede tot mai multă lume, au jucat şi joacă în continuare o simplă comedie pentru ameţirea şi orbirea noastră.

Crin Antonescu pare şi el implicat în tot acest joc, deşi nu ştim încă dacă din obligaţie sau de bunăvoie. A cedat prima dată prin acceptarea pactului de coabitare semnat în prezenţa lui. După aceea, toate celelalte cedări în faţa pretenţiilor inadmisibile ale lui Ponta, pe care le ştim cu toţii, au fost coborârea, treaptă cu treaptă, spre dezastrul final al său şi al PNL, exprimat nu numai prin ieşirea de la guvernare, ci şi prin dispariţia, doar preconizată sau întrevăzută deocamdată, a partidului, prin fuziunea cu PDL-ul fripturist, fost (?) băsist.

Revenind la Ponta, dumnealui joacă în momentul de faţă o nouă comedie, de data asta în compania UDMR. Acest fals partid, căci în acte este cu totul altceva, care pregăteşte cu perseverenţă, prin proiectul statutului Ţinutului Secuiesc, crearea unui stat în stat din care să fie expulzate – printr-o variantă legalizată a purificării etnice – toate elementele româneşti, ca instituţii şi persoane umane, îşi joacă rolul dintotdeauna: şantajul cu ieşirea de la guvernare. Ca mireasa la pat, Ponta mai nu vrea şi mai se lasă: nu vrea, de teama electoratului român, dar se lasă, de teama celul maghiar, care s-a dovedit atât de preţios acum doi ani pentru aşa-zisul său duşman, acelaşi Băsescu.