La Mulți Ani, Ana Blandiana

Ana Blandiana (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timișoara, la 25 martie 1942. Este licențiată a Facultății de Filologie a Universității din Cluj (în filologie romanică). A avut burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

A scris numeroase cărți de poezie, de eseuri, de proză, începând cu 1964. A avut interdicții de publicare în 1959-1964, 1985, 1988-1989.

Cărțile sale de poezie și de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franța, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud.

Are numeroase premii literare. Este membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie “Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

În 1990, Ana Blandiana reînfințează PEN Clubul Român, al cărui președinte devine. Este unul dintre inițiatorii Alianței Civice, pe care o conduce între 1991 și 2001. Este fondator și președinte al Academiei Civice, care a realizat, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet.

Fiind matematician, am apreciat cel mai mult la scrierile Anei Blandiana logica și precizia de bisturiu, reflecțiile adânci, pe lângă delicatețea, poezia din ele. Am apreciat faptul că este un om liber, după frumoasa definiție pe care ea a dat-o încă din 1993: „A fi liber nu este o stare, ci un talent care, ca orice talent, trebuie exersat și piere în lipsa antrenamentului. … Vom fi cu adevărat liberi numai atunci când nu vom mai avea nevoie de curaj pentru a fi liberi.”

Ana Blandiana are un caracter puternic pozitiv, care nu s-a mulțumit să-și scrie opera în liniște, departe de „lumea dezlănțuită”, ci a partipat activ la viața cetății, fizic sau prin scrierile sale, fiind astfel un model.

Mi-aduc aminte, cu mare admirație, de exemplu, de poezia sa celebră „Eu cred” din anii comunismului: „Eu cred că suntem un popor vegetal,/De unde altfel liniştea/În care aşteptăm desfrunzirea?/De unde curajul/De-a ne da drumul pe toboganul somnului/Până aproape de moarte,/Cu siguranţa/Că vom mai fi în stare să ne naştem/Din nou?/Eu cred că suntem un popor vegetal –/Cine-a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?”

În anul 2011, spunea: “Ceea ce nu a existat în România comunistă a fost solidaritatea. Toată deosebirea dintre polonezi și români este dată de incapacitatea noastră de a ne solidariza. Să nu credeți că deosebirea între literatura română și cea poloneză este de 1 la 4 (există patru premii Nobel poloneze). Există doar faptul că polonezii au făcut Solidarnosc și faptul că un scriitor polonez, când vorbește de alt scriitor polonez, spune tot ce poate de bine.” “Am crescut cu o frază a lui Blaga: nici un popor nu este atât de rău ca să nu merite să-ți dai viața pentru el dacă îi aparții.” „La sfârșitul anilor ’80 mă obsedau două versuri: „pentru că sunt în stare să înțeleg, de tot ce înțeleg sunt vinovată”. Am crezut asta și cred asta: cred că intelectualii – cei care sunt în stare să înțeleagă – sunt responsabili pentru tot ceea ce înțeleg. Văd tot răul dar, în același timp, sunt o parte dintre cei care ar trebui să schimbe acest rău. “ „Au fost ani de zile în care am crezut din toată inima că se poate schimba ceva. …acum …Suntem cu toții prea obosiți, prea dezamăgiți, prea integrați chiar, cu sentimentul că nu toate ar putea să depindă de noi.„

Conferința „Istoria ca viitor”, susținută în 2015 la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa, este, în opinia mea, cel mai important text al Anei Blandiana, al unui intelectual român, prin profunzimea și actualitatea sa. El precede „Apelului academicienilor” din februarie 2017 (aflat pe site-ul Academiei Române) și „Declarația de la Paris” din octombrie 2017 (publicată integral în revista Contemporanul din luna martie 2018). Conferința a fost inclusă în volumul „Istoria ca viitor – și alte conferințe și pagini”, apărut la Editura Humanitas în 2017. Selectez două paragrafe:

„Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?), în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să suporte consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat

politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzură, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

Odată cu libertatea, însă, după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constatat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei, și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, odată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arriere, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.”

Prin operă, mesaj, profunzime, implicare, verticalitate, perseverență, Ana Blandiana este, pentru mine, cel mai valoros Intelectual român din zilele noastre. La Mulți Ani, Ana Blandiana!

Dr. Afrodita Iorgulescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.