Lacune ale dezbaterii publice

Dintre guvernări, cum nota deja Winston Churchill, democraţia prezintă cele mai puţine neajunsuri. Ea nu este însă imună la pervertire. Populismul, urcarea la decizie a diletanţilor, condiţionarea votului, manipularea cetăţenilor, anihilarea dezbaterii publice ţin de patologia ei. O reflecţie asupra acesteia este mereu utilă, căci multe derapaje din societate s-ar preveni dacă asemenea maladii nu ar exista.

Experienţele democraţiei sunt felurite. S-au încercat formule multiple – „democraţie moderată”, „democraţie radicală”, „democraţie federalistă”, „democraţie reprezentativă”, „democraţie plebiscitară”, „democraţie marketizată”, „democraţie pluralistă”, „democraţie socială”, „democraţie directă”, „democraţie participativă”. Dincoace de succese şi eşecuri, putem spune însă că nucleul democraţiei rămâne alegerea liberă de către cetăţeni a reprezentanţilor.

Ne aflăm în prezent după noi „valuri ale democratizării” postbelice. Democraţia s-a extins, cum se ştie, la Germania şi Italia, la Peninsula Iberică şi Grecia, apoi la Europa Centrală şi Răsăriteană şi înaintează spre Răsărit. Putem trage astfel concluzii mai ferme cu privire la ceea ce a rezultat.

Din alegeri libere ies, cum se poate uşor sesiza pe harta Europei de azi, lucruri diferite, în funcţie de cultura civică a comunităţilor. În unele ţări a ieşit un „pluralism confuz (feckless pluralism)” ce nu duce nicăieri: se proclamă libertăţi politice, alegeri libere, din care rezultă doar alternanţa la putere a elitelor corupte, public desprins de politică, stat slab, reforme modeste. În alte ţări a ieşit alternativa, tot plină de cusururi, la acest pluralism, anume împiedicarea jocului variantelor de guvernare sub un lider sau partid puternic, ce lasă ceva spaţiu opoziţiei, devenită în fapt decorativă.

Aşa stând lucrurile, se pune întrebarea dacă nu ar fi mai bine să privim situaţia altfel decât se face în mod curent. Adică, să trecem de la măsurarea distanţei de autoritarism, pe care fiece democraţie o realizează, la întrebarea: cum este împărţită puterea politică în acea democraţie. Deja Thomas Carothers (The End of the Transition Paradigm, Journal of Democracy, 1/2002) a atras atenţia asupra nevoii schimbării opticii. În orice caz, întrebarea privind împărţirea puterii politice duce democraţia înainte mult mai mult decât vetusta constatare: „am ajuns în democraţie, căci putem vorbi liber”.

Schimbând optica nu atenuăm deloc diferenţa dintre democraţie şi autoritarism. Ne vine în ajutor, oricum, aşa-numita „definiţie minimală” a democraţiei (pe care o datorăm lui Norberto Bobbio, Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1995), care apelează la cinci criterii operaţionale – prezenţa de proceduri de decizie, un număr mare de cetăţeni care iau deciziile, regula majorităţii, existenţa de alternative reale, drepturi fundamentale pentru cetăţeni – pentru a spune când avem de a face cu o democraţie. Este democraţie numai acolo unde aceste criterii sunt satisfăcute.

Dar definiţia voit minimală nu putea cuprinde totul. A rămas în afară dezbaterea publică. De aceea, Habermas (în impunătoarea Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechtes und der Rechtstaates, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993) şi-a asumat să o întregească, condus de o intuiţie salutară. Anume, aceea că democraţia înseamnă decizie care nu este personală, ci este luată de mai mulţi, direct sau prin reprezentanţi legitimi, aplicând proceduri. Nu este posibilă o decizie democratică fără ca aceia care participă la decizie să poarte dezbaterea şi să decidă în urma schimbului de argumente. Nu orice dezbatere este democratică, dar orice democraţie presupune dezbaterea publică. Să ne oprim asupra acestui fapt.

Este de observat de la început că dezbaterea este altceva decât simpla informare. Faptul că reprezentanţii spun ceva despre ceea ce fac este doar informare. Şueta televizată, declaraţii electorale, conferinţele de presă nu sunt propriu-zis dezbatere, chiar dacă sunt publice.

Dezbaterea publică nu este nici un mănunchi de monologuri, în care fiecare participant rămâne cu ceea ce a intrat – argumente, teze, decizii. Dialogul extins, mai exact polilogul, este începutul dezbaterii publice. Desigur, aceasta pretinde mai mult sub aspectul formulării temelor, competenţelor vorbitorilor, atitudinii unuia faţă de altul, simetriei rolurilor.

Cu riscul de a părea livreşti în ochii celor care îşi închipuie că ajungem la realitate fără asumţii teoretice, să mai observăm că putem înţelege astăzi mai bine dezbaterea publică cu ajutorul unei abordări devenite între timp bun cultural comun – „pragmatica universală”. Este vorba de acea abordare a comunicării în societate (încununată internaţional cu unul din cele mai mari premii ale Japoniei pentru ştiinţe!) care a absorbit trei importante achiziţii ale ştiinţelor sociale din deceniile recente – teoria actelor de vorbire, teoria jocurilor de limbaj şi teoria statusurilor şi rolurilor sociale – şi s-a plasat în optica gândirii critice. Nu avem în fapt democraţie acolo unde nu ajungem la argumentare în spaţiul public. Este vorba de acea argumentare în care nici o temă relevantă pentru soarta tuturor nu este sustrasă dezbaterii, în care rolurile de întrebător şi respondent revin oricând fiecărui cetăţean, iar inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul susţinerilor şi justeţea interacţiunii persoanelor pot fi interogate.

Cum stăm, însă, cu dezbaterea publică nu doar în teorie, ci şi în realitatea însăşi? Carl Schmitt (cu Zur geistesgeschichtlichen Lage des heutigen Parlamentarismus, 1923) rămâne un avertisment: când democraţia nu ia dezbaterea publică în serios, decizionismul (ideologia după care funcţia persoanei conferă legalitate şi, în acelaşi timp, legitimitate unei decizii!) este la uşă şi o lichidează.

Dezbaterea publică este încă afectată chiar şi în democraţiile existente. În democraţiile tradiţionale, afectarea a venit din trei direcţii: ascensiunea specialiştilor la decizii, care a redus vocea demos-ului, „societatea mediatică”, care a adus nu numai salutare posibilităţi de informare, ci şi şanse sporite de manipulare, tendinţa administraţiilor de a reduce democraţia la simplă consultare, care a convertit cetăţenii în receptori de mesaje.

În democraţiile Europei Centrale şi Răsăritene de după 1989, dezbaterea publică este afectată din toate aceste direcţii şi, suplimentar, de absenţa unei culturi a dezbaterii, care s-a prelungit în condiţiile neoliberalismului ce domină scena. Acesta este luat nu numai ca ceea ce a fost de fapt – un mijloc al demantelării „socialismului răsăritean”, ci şi ca ideologie a articulării democraţiei.

Cum stăm însă cu dezbaterea publică la noi? Astăzi, aproape oricine reclamă mediocritatea ei. Parlamentarii lucizi acuză transformarea lor în simpli votanţi ai măsurilor venite din altă parte. Membrii guvernului se plâng că sunt puşi adesea în faţa unor decizii deja luate. Întreprinzătorii sunt oripilaţi de mulţimea ordonanţelor de urgenţă. Mulţi cetăţeni au sentimentul că democraţia în funcţiune este oligarhică. Jurnaliştii profesionalizaţi sunt conştienţi că presa ar trebui să fie altceva decât o afacere. Până şi scriitorii, care au întreţinut dezbaterea publică, atâta câtă a fost, chiar în deceniile „socialismului răsăritean”, deplâng azi condiţionarea opiniei în propria organizaţie. Vedem bine în jur că puţine televiziuni sau ziare lasă loc dezbaterii ideilor, că recenziile au devenit complezenţe sau atacuri, că istoria se scrie din nou liric şi festivist, că seminariile sunt verificări ale adeziunii la texte sustrase dezbaterii şi că tocmai critica ştiinţifică şi opinia civică tac.

Lacunele dezbaterii publice vin în situaţia noastră, desigur, din tendinţe dinăuntrul democraţiilor luate ca reper. Ele vin şi din cultura sumară a dezbaterii publice, pe care am moştenit-o. În treacăt fie spus, dezbaterea publică nu a avut susţinerea multor intelectuali importanţi. Putem privi sub aspect istoric şi constata, de exemplu, că D.D. Roşca a vorbit de „etica spiritului critic”, dar a aplicat-o mai mult discuţiei dintre intelectuali. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, P.P. Negulescu aveau în orizont interesul public, dar au tratat prea puţin articularea lui argumentativă. Constantin Noica socotea că cei talentaţi se cuvine să facă direct metafizică. Unii romancieri au sesizat cu forţa literaturii problema, dar nu era obligaţia lor să dea şi teoria. Scurt spus, este nevoie nu doar de o viziune favorabilă dezbaterii publice ca mediu al formării interesului public, ci şi de lămurirea poziţiei dezbaterii publice într-o democraţie ce nu rămâne perpetuu în tranziţie. Democraţia nu se instalează cu porţia, ci cu măsuri perspicace.

Lacunele dezbaterii publice vin, însă, la noi şi din alte surse. Este vorba de condiţii culturale care se cer ele însele schimbate.

Domină încă, de pildă, o tradiţie de egoism încurajat de condiţiile precare ale vieţii, care face ca fiecare să aibă încredere mai mult în descurcarea personală. Actele de generozitate sunt rare, iar disponibilitatea de a lega opinia proprie cu opinia rivală, de a le cântări şi, eventual, de a le pune de acord este şi mai puţină.

Sunt, apoi, slăbiciuni ale religiozităţii, care fac ca manifestarea credinţei să se oprească în participarea la ritualuri sau în rugăciune. Acestea sunt, fireşte, părţi ale religiozităţii, dar mai rămâne de satisfăcut cerinţa imanentă credinţei – aceea de a-ţi pune soarta în mâinile lui Dumnezeu şi de a te dedica propăşirii comunităţii.

Sunt, mai departe, neînţelegeri ale dezbaterii publice ca atare: se crede că libertatea opiniei proprii este garanţia suficientă a adevărului ei. Din faptul că suntem liberi se derivă tacit că orice opinie este la fel de adevărată şi validă ca oricare alta. Diferenţele de informare, de prelucrare a datelor şi de pricepere faţă de cei care au altă opinie se relativizează astfel prin simpla ignorare.

Apoi, răspândirea minciunii în jur este mare. Nu întîmplător, renumitul cercetător român care este luat drept punct de sprijin al tezei „societăţii minciunii” în literatura internaţională a observat că se tolerează prea des minciuna de către cei minţiţi. Mai este de adăugat că antagonizarea grupurilor şi confuzionarea valorilor, instrumentate la noi în ultima decadă, au privat societatea de soluţii elaborate convingător prin dezbatere publică.

Sunt pe deasupra dificultăţi de a gândi şi accepta principii. Cine invocă principii pare nerealist (cum îi spunea dezamăgit Arghezi profesorului Mărgineanu: „aici vrei tu caractere, mă Niculae?!”), cine caută să aplice reguli trece drept răuvoitor (căci „aranjamentul bate regulamentul!”, cum observa critic un important ierarh), ideile şi idealitatea îi obosesc pe unii („lasă-mă cu d-astea!”, se suspină cu suficienţa cunoscută), interesul public este confundat cu interesul unui grup ce se dă drept public.

Peste toate, se văd bine golurile în stăpânirea logicii: sofismele ce constau în discreditarea vorbitorului pentru a-i respinge susţinerile (ad hominem), luarea succesiunii sau a altor relaţii drept raporturi cauzale (non causa pro causa), invocarea autorităţilor ca probă (ad verecundiam), derivări silogistice imaginare (non sequitur) domină deocamdată copios reacţiile la opinii.

Ce este de făcut? Mai întâi să privim realitatea în faţă, să vedem ce subminează dezbaterea publică şi să ne hotărâm pentru schimbări. Ne aflăm, la rândul nostru, în faţa tranziţiei de la democraţia luată ca organizare de alegeri libere, la democraţie ca formă de viaţă. Democratizarea mai departe presupune cu certitudine schimbări instituţionale şi culturale. Acestea pot fi configurate uşor observând limitările existente, pentru a fi trecute apoi prin dezbatere. Pe această cale, dezbatere publică va începe să fie efectivă şi, odată cu ea, democraţia însăşi.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.