Legea Antonescu

1. Lege împotriva unor statui

Avem o nouă lege împotriva formelor actuale de cult care omagiază personalităţi ale mişcărilor extremiste din istoria recentă. Sunt considerate extremiste, desigur, fascismul şi comunismul. Legea interzice, printr-unul din efectele sale, câteva statui care deja există: Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu, de pildă. Statuia lui Ion Antonescu fusese interzisă prin efectul formei anterioare a acestei legi. Acea formă anterioară a legii a fost mult discutată la vremea ei, pentru faptul că nu includea interdicţii cu privire la cultul omagial dedicat unor personalităţi comuniste. Noua formă a legii corectează această discriminare pozitivă a “eroilor” comunişti. Nici noua lege nu scapă de reproşuri. Acum, argumentul criticilor ei nu mai poate veni pe linia acelei asimetrii. Noul argument susţine că mişcarea legionară n-a fost una fascistă, chiar dacă a fost extremistă. Este promovată semnificaţia faptului că în procesul de la Nürnberg n-au existat capete de acuzare împotriva mişcării legionare din România. În replică, iniţiatorii legii şi votanţii ei din Parlament susţin că există sentinţe comuniste de condamnare împotriva unor personalităţi legionare (Mircea Vulcănescu e un astfel de caz) care n-au fost anulate de justiţia post-comunistă.

Replica faţă de această replică este următoarea: da, există astfel de sentinţe, dar există şi un Raport de condamnare a comunismului… Dialogul argumentelor continuă: da, există acest Raport, dar valoarea sa juridică este nulă…

x

x x

În ce afacere ne aflăm? Legionarii au fost condamnaţi pentru participarea lor, fără de misie, la guvernarea Antonescu, guvernare care a fost găsită vinovată de crime de război. Cine le poate nega? Nu intelectualul Vulcănescu a fost condamnat, ci funcţionarul acelui guvern. Discuţiile de azi despre intelectualii legionari nu sunt interzise. Cultul dedicat lor, da. Rămâne problema Mircea Eliade. Ce facem cu statuile lui Eliade, dacă există sau vor exista? Nimic. Pentru că Eliade n-a fost condamnat pentru activitatea sa legionară (cât o fi fost ea). Ba da, a fost. Împreună cu Nae Ionescu. Dar l-a condamnat regimul politic al lui Carol al II-lea. Deci? Noica, apoi. Îi putem face statui? Legea actuală permite să-i facem. Cu o condiţie: să fie dedicate filozofului Noica, nu ideologului legionar.

x

x x

Vechea asimetrie a legii a rămas, dar nu e de vină noua lege. Cine e de vină că “eroii” comunişti n-au primit sentinţe de condamnare?! Istoria? Nu va putea interzice nimeni, aşadar, o statuie a lui Ceauşescu prin lege? Ba da. A fost condamnat. Da, dar nu pentru extremism ori pentru crime de război. Ba nu. A fost condamnat pentru genocid. Jos statuia!

Noua formă a legii a găsit argumentul juridic ca fiind decisiv: ai condamnare, n-o să ai cult; n-ai condamnare, poţi să ai cult. Ce se putea face mai raţional? Să fie scoasă istoria din istorie? Aşa că exact când noi legiferăm împotriva extremismelor din trecut, noi forme de extremism sunt pe cale să devină majoritare în diferite ţări europene şi vor avea iniţiative de legiferare. Vor intra în contradicţie profundă cu spiritul parlamentar care, la noi, iată, a găsit o formă moderată şi echilibrată de blocare a cultului pentru “eroi” extremişti. Ironia situaţiei în care ne aflăm face ca extremismele să nu se hrănească din memoria noastră istorică, mai blândă sau mai severă cu vechile extremisme, ci din condiţiile de viaţă ale prezentului istoric. Or, împotriva răutăţilor zilei nu poţi lupta cu legea. Cu bunăstrea, da. Cu educaţia, da.

x

x x

Cu mareşalul Antonescu, de pildă, noi, astăzi, avem a trăi o dramă sufletească, căci, sufleteşte, nu-l putem condamna. Juridic, a fost condamnat pentru crime de război, nu pentru naţionalism. Nu-l putem tăia în două: eroul, pe de o parte, criminalul, pe de altă parte. Cum nu l-am putut tăia în două nici pe generalul Stănculescu după 1990: eroul din 22 decembrie, pe de o parte, complicele la crimă, înainte de 21 decembrie, la Timişoara, pe de altă parte.

Asemenea tăieri în două pot face manualele de istorie, dar nu pot face generaţiile care simt recunoştinţă pentru faptele sale necriminale. Va fi întotdeauna o decizie dureroasă să tai în două faptele unor asemenea eroi tragici. Şi vor exista mereu unii care, în numele faptelor curat-patriotice, vor avea tendinţa de a justifica şi faptele neechivoc-criminale.

Tocmai împotriva unor asemenea justificări ale crimei există educaţia prin legiferările care judecă şi istoria, deşi se spune că istoria nu poate fi chemată în instanţă. Dar nu suntem noi aceiaşi şi atunci când am vrea ca istoria ultimilor 25 de ani să fie chemată în instanţă ca să fie cântărite responsabilităţile pentru una, pentru alta?! Iată de ce aceeaşi istorie îşi elogiază tribunalele revoluţionare, dar nu are de gând să le permanentizeze.

x

x x

Complice la crimă va fi fost şi generalul Milea, şeful militar al generalului Stănculescu în decembrie 1989. Cultul său – n-are statui, dar dă numele unui bulevard – nu atrage atenţia nimănui. Cântarul justiţiei în această materie (istoria) lucrează şi cu mult prea omenească uitare. Dă el, Milea, numele unui bulevard, dar nu sunt semne de cult în amintirea sa. Şi, oricum, n-are vreo condamnare. Noua lege nu cade, aşadar, pe bulevardul Milea!

2. Propagandă şi cult

Cum definim propaganda? Cum definim cultul?

Este o formă de cult dacă dai unei străzi un nume? De pildă, Petre Ţuţea? Da, zice Institutul “Elie Wiesel”. Dacă îi dai străzii numele unui poet care a făcut, în poemele sale, propagandă în favoarea comunismului, tot o formă de cult ar fi. Dar n-ar protesta Institutul “Elie Wiesel”, căci nu face obiectul său de activitate să militeze împotriva cultului pentru “eroii” comunismului.

Dar dacă îi spui străzii Panait Cerna? E în regulă. Acest poet n-a fost nici legionar, nici comunist. Dar o statuie poţi să-i faci lui Petre Ţuţea şi apoi să o amplasezi într-un loc public? Nu, zice noua formă a legii anti-extremism. De ce? Pentru că ar fi, de asemenea, o formă de cult pentru o personalitate care a făcut propagandă în favoarea legionarismului. A făcut Petre Ţuţea propagandă şi pentru crimele legionarilor? Nu. Fără acele crime, mai este legionarismul extremist? Da, zice legea. Pentru că, şi fără crime, a fost un tip de fascism. Cine a decis asta? Un tribunal? Nu. Nişte istorici? Da. Sunt ei izvor de drept? Nu.

Legiuitorul noii forme a legii anti-extremism a trecut prin tema de mai sus şi a dorit să evite dificultăţile ei în felul următor: să fie interzise formele de cult extremist numai pentru acele persoane care au condamnări pentru genocid şi pentru crime împotriva umanităţii. Petre Ţuţea nu are o asemenea condamnare. Îi putem face statuie? Nu, zice Institutul “Elie Wiesel”, prin vocea directorului său. Dacă îi facem statuie, să o ţinem în spaţii private. În public, ar încălca legea. Oare? Legea nu zice nimic despre legionarii care au altfel de condamnări decât cele mai sus pomenite. Legea interzice propaganda şi cultul. O statuie nu e propagandă, e cult. Dar legea interzice cultul numai dacă subiectul cultului are anumite condamnări. Dacă nu le are, sus statuia! Eliade, Noica, Ţuţea pot avea statui. Vulcănescu, nu. Pentru că are o condamnare de felul celei cerute de lege. Nichifor Crainic, da. Pentru că, deşi a avut o condamnare de felul celei cerute de lege, justiţia post-comunistă l-a reabilitat.

Aha! Aşadar, dacă am vrea să-l reabilităm pe Vulcănescu, n-ar fi nicio problemă. Într-adevăr, n-ar fi decât o problemă tehnico-juridică. Legea despre care vorbim nu împiedică reabilitările unor condamnaţi politic. Cu siguranţă, însă, că unul cu sentinţă de criminal de război nu va putea fi reabilitat decât cu riscuri majore pentru credibilitatea internaţională a ţării.

Atunci, de unde marea bubă a noii legi? Nu interzice editarea unor texte legionare ori comuniste, ci propaganda de tip legionar sau comunist. Nu interzice nici cultul sculptural dedicat unor personalităţi cu simpatii legionare, care nu au condamnare pentru crime de război. Marea bubă vine din neîncredere şi suspiciune: dacă Institutul “Elie Wiesel” va cere din nou să nu dăm unei străzi numele lui Petre Ţuţea? Nu sunt mulţi care au înţelepciunea de a reacţiona cu seninătate: să ceară, vom numi strada Petre Ţuţea, vom merge cu ei în instanţă şi vom câştiga, care-i problema?!

Şi totuşi, ce e propaganda? Dacă eu la televizor declar că sunt comunist (cum face, adeseori, Ion Cristoiu – spre exemplu), asta ar fi propagandă? Fireşte că nu. Dacă eu organizez un partid de ideologie comunistă, nu-mi dă niciun judecător dreptul de funcţionare. Există altă lege care îl interzice. Atunci, legea asta anti-extremism ce aduce ea nou şi util? Să zicem că la o dezbatere publică, televizată, eu susţin ideologia legionară fără rezerve critice. Un preopinent mă combate şi susţine ideologia liberală. Ce se va întâmpla? Voi fi arestat? Nu. Pentru că mă apără Constituţia prin paragrafele ei despre libertatea de exprimare. Dar dacă, după emisiune, mă duc să instruiesc nişte băieţi cum să facă ei dreptate în locul DNA-ului, ăsta ar fi extremism (chiar dacă n-ar fi şi fascism). Dacă i-aş instrui cum să construiască prin muncă voluntară nişte biserici de lemn, şi ăsta ar fi extremism? Ce tribunal ar judeca aşa? Nu toţi cei care fac ce au făcut vechii legionari pot fi suspectaţi că gândesc la fel ca aceia. Ce ne-am face dacă vreo casă de modă lansează trendul ecologic al cămăşilor verzi?!

x

x x

Noua formă a legii anti-extremism nuanţează (dar nu întru limpezire) o ordonanţă de urgenţă din 2002. Necesitatea acestor nuanţări? Nu e deloc clară. Crimele comuniste nu au fost judecate niciodată în faţa instanţelor. Prin urmare, noua formă a legii nu a putut vorbi clar despre “eroii” acelor crime: le interzicem sau nu cultul?

A existat un limbaj evreiesc, sprijinit de importanţi lideri europeni, care a cerut criminalizarea adoptării deschise a formelor de propagandă antisemită, de cult cu implicaţii antisemite şi a altor forme extremist de propagandă şi cult?

Da, a existat, dar noi aveam deja forma legii din 2002 (în 2006 a fost adoptată în Parlament) şi acea formă criminalizează exact ceea ce acel lobby, ulterior construit, a cerut. Atunci? Necesitatea noii forme a legii, la noi, n-a existat decât în mintea iniţiatorului ei. În 2013, iniţiatorul, senatorul Crin Antonescu, avea o mare problemă. În urmă cu nişte luni, în vara lui 2012, făcuse figură de naţionalist uşor extremist în poziţia de preşedinte interimar al ţării. Asta era percepţia comunităţii politice europene. Cum să-mi spăl obrazul? – îşi va fi întrebat domnul Antonescu sfetnicii. Am nevoie de o altă percepţie în mediile politice din UE. Mâine, poimâine vin alegerile prezidenţiale. Să mai lucrăm puţin la vechea formă a legii anti-extremism – vor fi gângurit isteţii săi consultanţi. Să se afle că a fost iniţiativa senatorului Antonescu…

Numai că legiuitorul Crin Antonescu nu se făcuse remarcat niciodată cu o iniţiativă legislativă atât de marcantă încât să-i poarte numele. Acum, iată, îi poartă numele o lege care dacă n-ar fi existat ar fi fost mai bine. Rămânerea ei în vechea formă n-ar fi stârnit acest val de suspiciune antisemită care a cuprins mediile virtuale. Şi să nu uităm că, în 2002, aceste medii nu erau predominante, ca azi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Ioan Buduca 1113 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.