Săptămâna viitoare sunt așteptate primele vești legate de câștigătorii Premiilor de Fotografie Sony din acest an. Livia Lazăr, singura româncă ajunsă printre finaliștii competiției internaționale în 2018, a răspuns întrebărilor Cotidianul.
Cum a fost trecerea de la jurnalism la fotografie?
În opinia mea, fotografia comunică în egală măsură și chiar cu mai multă acuratețe decât cuvântul. Experiența jurnalistică, alături de cea în traduceri m-a adus aproape de fotografie într-un mod firesc, natural. Consider fotografia o „traducere“ vizuală a realității, o reflecție asupra banalului, o informație în sine. Cred că toate experiențele profesionale și personale sunt complementare și se îmbină în efortul fotografului de a se exprima creativ.
Fotografiind întunericul
Care este povestea imaginii nominalizate? Cum ați ales-o dintre cadrele surprinse pe coasta galeză?
Drumul către Porthcawl a fost lung și obositor; am ajuns noaptea la hotel, așa că nu am putut vedea mare lucru, doar că Storm Brian deja arunca valuri înspumate peste stânci. Dimineața a adus o dezlănțuire de forțe, cu valuri enorme care se izbeau de mal, acoperind promenada până în șosea, iar vântul puternic zgâlțâia mașinile parcate. Era o adevărată aventură să te deplasezi, oamenii se țineau de stâlpi ca să poată înainta. Am fotografiat toată ziua, din diferite locații, cu o singură pauză de masă. Un spectacol al naturii care ar fi trebuit să înfricoșeze atrăgea tot mai mulți oameni, iar spre seară valurile deveneau tot mai furioase. Odată cu lăsarea întunericului, oamenii s-au mai retras, iar paza de coastă a închis anumite zone de acces către far pentru protecția civililor.
Fotografia selectată este făcută după aceste momente, în întuneric. De abia atunci am simțit că am ajuns la „nucleul“ acestei furtuni, la furia ei dezlănțuită, cu valuri gigantice care îmi tăiau răsuflarea. Am făcut multe încercări – fiind întuneric, au existat destule provocări tehnice; voiam să surprind valul cel mai mare, dar în așa fel încât el să nu acopere cu totul farul, pentru a oferi perspectiva reală a dimensiunii sale.
Am fotografiat la Porthcawl și a doua zi dimineață, când am fost norocoși să avem lumina soarelui pentru câteva minute. Atunci când fotografiezi un fenomen atât de imprevizibil precum o furtună pe Ocean te întorci acasă cu sute de fotografii; procesul de selecție este pentru mine cel mai dificil, de aceea, dacă proiectul îmi permite, las cel puțin două zile până decid; în această perioadă încerc să mă distanțez de fotografii, de inevitabila încărcătură emoțională pe care încă o simt după ce fotografiez și să fac selecția cu mintea limpede. Dar, în acest caz, am știut încă de când am făcut fotografiile, că ele vor trece selecția și vor avea un loc important în portofoliul meu – fie doar pentru faptul că nimeni altcineva nu mai fotografiase noaptea acolo un val atât de înalt. Deoarece Storm Brian a fost destul de mediatizat în presa din Anglia m-am gândit să trimit această fotografie la concursul Sony.
Ce înseamnă să fii fotograf din România?
Am început să iau fotografia în serios abia după ce am ajuns în Anglia, în 2008. Expoziția de grup de la București a fost ca urmare a câștigării unei competiții, ca mai toate expozițiile în care am participat – la Londra, Berlin, Milano etc. Cred că arta fotografică deține un limbaj universal și este privită cu aceeași seriozitate și pasiune oriunde în lume. De fiecare dată când întâlnesc un fotograf mă simt instantaneu conectată cu experiențele, limbajul și ideile sale – și cred că toți fotografii sunt la fel, în orice colț al lumii s-ar afla.
„Am ales să nu aleg“
Care ar fi etapele pe care le considerați formatoare pentru fotografia dumneavoastră?
Fiecare experiență artistică și fiecare călătorie, fiecare om pe care l-am întâlnit și de povestea căruia m-am simțit legată, fiecare nou eveniment social, politic sau natural – viața, în general, formează inima, mintea și ochiul unui fotograf.
În 2010, în timpul cursurilor de masterat în arta fotografică la University of Central Lancashire (Preston, UK) am fost selectată să particip la un proiect documentar în Kenya, împreună cu o echipă de studenți la jurnalism, creative writing și videografie; timp de două săptămâni am călătorit de-a lungul conductei de apă Nol Turesh, pe atunci încă nefuncțională în întregime, documentând greutățile oamenilor de acolo. A fost o experiență unică și intensă în care am învățat extrem de multe despre fotografia documentară, cercetare pe teren, editare etc., într-o perioadă scurtă de timp.
Am încheiat masteratul în 2011 cu un proiect documentar intitulat Arrivals, în care am încercat să aflu dacă, întorcându-mă în țară, aceasta se vede diferit prin obiectivul camerei de fotografiat; am fost la Roșia Montana, în Maramureș, Făgăraș, Delta Dunării. Am vorbit cu mulți oameni și, treptat, proiectul s-a dezvoltat, devenind un documentar social cu multe întrebări și diferite perspective care a fost expus în Manchester și prezentat într-o carte.
Dar poate cea mai importantă etapă în formarea mea ca fotograf a fost momentul în care am ales să nu aleg o anumită specializare, un anumit subiect, un anumit „stil“. Mă uit la portofoliul meu și mă gândesc că nu există un răspuns, o anumită claritate sau coerență în ideile mele; portrete, fotografie de stradă, natură și peisaje, arhitectură, business, documentar, evenimente, editorial, sport – toate acestea mă atrag în egală măsură și, spun clienții mei, fotografiile sunt excelente. Uneori, acestă varietate mă sperie, dar apoi, îmi dau seama că exact așa vreau să fie: o fotografie care își pune întrebări în permanență și care refuză (deocamdată) să adere la un anumit „stil“. Libertatea de a nu alege a constituit o etapă importantă în formarea mea pentru că m-a obligat să ies din zona de confort, să încerc lucruri noi.
Care au fost cele mai bune reacții pe care le-ați primit la o fotografie?
Unul dintre proiectele mele de lungă durată este cel în care documentez trenurile cu aburi din Anglia. Asemeni valurilor gigantice de pe coasta galeză sau cețurilor din pădurile misterioase ale Germaniei, dinamica trenurilor cu abur mă fascinează de ceva vreme și sper că se va contura într-un proiect mai mare și, probabil, o expoziție. Aceste fotografii primesc întotdeauna reacții pozitive și par să bucure audiențe diferite.
Anul trecut am lucrat foarte mult la portofolii de prezentare pentru modele și actori, majoritatea aflați la început de carieră; unii dintre aceștia au semnat apoi contracte cu case de modă sau agenții de teatru și film, ceea ce mi-a oferit o satisfacție deosebită.
Sunt încă multe lucruri pe care le învăț și descopăr în practică, și exact acesta este catalizatorul pasiunii mele.
Cum arată o zi tipică pentru dumneavoastră?
Uneori organizată, alteori, haotică – dar se pare că sunt o ființă adaptabilă și rezist la ambele. Doze constante de înot, fitness și ceai verde. Prea mult timp în fața computerului, prea rar în transport cu bicicleta. Mailuri și mesaje. Clienți noi, clienți vechi. Voluntariat, când este posibil. Filme, cărți și foarte multă muzică. Tutoriale. Social media. Fotograful este, în opinia mea, o creatură singuratică, de aceea țin legătura cu alți fotografi sau videografi, modele, jurnaliști, artiști – pentru a schimba păreri și a păstra echilibrul dintre încredere în forțele proprii și îndoieli. Sesiunea foto în sine durează între 15 minute și 2-3 ore, în funcție de proiect, dar editarea, selecția, managementul – restul operațiunilor de administrație consumă mult mai mult timp.
Ce fel de provocări vă interesează în arta fotografică?
Acum zece ani am renunțat la o carieră pentru care am muncit foarte mult în România pentru a îmbrățișa o profesie despre care nu știam prea multe, într-un mediu nou, într-o țară străină. Am fost avertizată că nu va fi ușor. Dar, în timp, am descoperit că exact provocările fotografiei au fost cele care m-au făcut să o iubesc tot mai mult. Încercând să devin un fotograf mai bun, cred că devin, treptat, un om mai bun, deoarece fotografia mi-a cerut să fiu mult mai organizată, mai răbdătoare, mai încrezătoare în mine însămi și în instinctele mele, să nu uit să citesc manualele cu instrucțiuni și să îmi accept propriile greșeli.
Așa cum am făcut și până acum, sper să nu obosesc în încercările mele de a descoperi perspective noi în realitatea imediată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.