Lucaz Molinaz, între flamenco și nomadism: „Am ajuns să curăț tot ce credeam eu despre mine și să găsesc versiunea mea cea mai simplă, care este cea mai adevărată”

Născut și crescut în Buenos Aires, Lucaz a plecat de acasă la 19 ani și a trăit în Uruguay, Italia, Spania și Olanda, înainte de a se stabili în România, unde locuiește de 17 ani. A învățat singur limba română, s-a apropiat de muzicieni și lăutari și a ajuns să lucreze în contexte artistice foarte diferite, de la teatre, festivaluri și filarmonici până la cluburi.

În povestea lui, însă, călătoria nu este doar geografică. Este și una despre identitate, desprindere și căutarea unei forme cât mai simple și mai adevărate de a fi. „Nu mă regăsesc nicăieri”, spune Lucaz. „Mă regăsesc unde pot să lucrez.” Iar dacă există ceva care pare să-l țină ancorat, indiferent de loc, aceea este munca.

Cotidianul: Te-ai născut și ai crescut în Buenos Aires. Ce-ți vine în acest moment în minte despre locul acela?

Lucaz Molinaz: În primul rând, că nu mai este cum era înainte. Am fost anul trecut acasă — nu mai fusesem de opt ani — și am găsit un popor mai trist, mai nostalgic, mai melancolic decât în ultimele dăți și cred că este o chestie politică, pentru că au trăit în ultimii aproximativ zece ani un socialism foarte puternic și lumea a suferit mult din cauza acestei instabilități financiare, economice și politice. A devenit foarte nesigur Buenos Aires din punctul ăsta de vedere. Atunci, am văzut un popor mai trist, mai suferind. Sunt pe credința asta că suferim acum, ca mai încolo să fie un viitor mai bun. Este o promisiune foarte ciudată. În rest, cred că am simțit că era alt Lucaz care a trăit acolo, adică Lucaz care este acum este mult mai diferit de ce era acum 20 de ani sau de când am plecat de acasă și am văzut cu alți ochi Buenos Aires. Este un oraș extrem de frumos, destul de mare.

Nu te-ai mai regăsi să trăiești acolo?

Nu mă regăsesc nicăieri. Mă regăsesc unde pot să lucrez. Atâta timp cât am unde să-mi exprim arta mea, unde pot să dansez, unde pot să cânt, unde pot să desenez, unde pot să-mi dezvolt muzica mea sau viziunea mea despre artă, acolo este locul meu. Preponderent, să fie cald. Am fost în Rusia, Siberia și nu a fost bine.

Ce amintire puternică și dragă îți mai amintești de când erai copil?

Sărbătorile în care eram toți. Acum nu mai sunt toți, nu mai este bunica, nu mai este tata și cred că îmi este dor de asta. Familia noastră, dincolo că a fost puțin mai destrămată, eu am crescut cât mai mult cu familia mamei, de fapt, doar cu familia ei. Și toate petrecerile erau de dansat, de mâncat, de râs. Eram eu, mama, două mătuși, bunica, bunicul. Apoi, s-au mai adăugat membri. Mama s-a recăsătorit și mai am doi frați, mătușa s-a căsătorit și am o verișoară, dar atunci când eram mic îmi amintesc veselia aia când se întâlneau mama cu surorile ei și erau un „cotorei”, cum le spunem noi, adică trei păsări. Cântam și dansam și acelea erau sărbătorile ideale. Aici, am văzut că sărbătorile sunt mai tensionate, pentru că este foarte multă mâncare, foarte multe demersuri, toată lumea să fie bine, să arătăm ce avem, cadouri multe. La noi era mai simplu, eram puțini în familie și atunci stăteam doar noi. Și atunci era mâncare și muzică.

Ai mărturisit în alt interviu despre originile tale. Din partea mamei ai rădăcini amerindiene, iar pe linie paternă ai strămoși romi/spanioli/lăutari și o istorie nomadă. Cum contribuie aceste rădăcini în felul tău de a fi și în stilul tău de a trăi?

Nu mă simt nicăieri „acasă”. Mi-e drag să merg oriunde, să călătoresc și am făcut, când eram mic, teste psihologice și eu, de la 14 ani, deja desenam bagaje. Adică mă vedeam pe mine la costum, cu un bagaj și singur. Asta era viziunea mea. Și era ciudat. La 14–16 ani deja mă desenam într-o casă singur, cu un bagaj în mână și călătorind mult și cumva asta m-a atras tot timpul.

 Să fii mereu în mișcare și în descoperire?

Da, îmi place să cunosc lumea prin muncă, nu prin vorbit. România mi-a permis să mă conectez cu multă lume. Am lucrat cu oameni din Cuba, am prieteni buni, latinoamericani, instrumentiști, toți cu care am lucrat foarte mulți ani, și am prieteni care au rădăcini în Turcia, armeni, ruși și așa asimilez eu culturile.

Adică, ca turist, să merg și să mă uit la o clădire și să fac o poză sau să stau să beau și să mănânc ceva, nu e… Așa e bine după concert sau înainte. Îmi place să fac ambele chestii. Eu trăiesc ca un turist, adică așa mă simt. Și atunci nu are haz pentru mine să zic că merg într-o vacanță de o săptămână.

Poate că este o realitate atunci când văd pe cineva foarte drag și pe care cunosc de foarte mult timp, mă simt ca un soi „de acasă”. Familiaritatea asta pe mine mă ajută, dincolo de faptul că nu am foarte mulți prieteni, mai ales prietenii care să dureze, pentru că mereu se schimbă interesele. Am doi prieteni din liceu cu care vorbesc mereu și unul dintre ei este supărat acum că am uitat de ziua lui de naștere. Am câte un cârlig pe undeva. Sunt și ciudat și îmi place să stau singur. Un actor din Hollywood care a trecut printr-o perioadă de depresie zicea că singurătatea e foarte bună, dar te acapără și ea și atunci trebuie să înțelegi nivelul, pentru că o sursă de tinerețe rămâne socializarea.

Pentru mine, mai mulți oameni înseamnă mai multe probleme. Lucrez cu oameni de toate vârstele și, într-adevăr, sunt alte probleme, dar te ține ancorat și flexibil.

Singurele joburi sau proiecte care au rămas sunt cu oameni cu care m-am împrietenit. Nu știu de ce oamenii nu practică aici chestia asta: nu lucrează cu oameni prieteni. Mie mi se pare că să lucrezi cu străini e greu. Am văzut de multe ori că prietenii mei au ales să lucreze cu străini. Dacă ar fi după alegerea mea, aș lucra doar cu prieteni.

Spuneai că de la 19 ani ai plecat. Prima oară ai plecat în Uruguay.

Prima oară am plecat de acasă. Am rămas în același cartier, pentru că am plecat la iubita mea de atunci. Și după un an am plecat în Uruguay.

Ce ai făcut acolo?

Am avut un concert. Primul meu concert, de fapt. Și așa m-am întors acasă, că nu aveam pașaport. Am bătut la ușă să iau pașaportul. După alți doi ani, am plecat în Europa.

Știu că ai plecat în Italia, Spania, Olanda. Ce nu-ți lipsea niciodată din valiză?

Aveam pantofii de flamenco, un costum negru, un laptop, un instrument de percuție. Atunci nu eram așa de clasic cu hainele, în general. Acum ar fi puțin mai dificil. Am avut o valiză mare și toată viața mea era într-o valiză. Am trăit așa mult, câțiva ani.

Acum, bagajul s-a făcut foarte mare, pentru că am mai cumpărat lucruri. Acum, am un studio, am scule. Acum, dacă ar trebui să mă mut, ar fi haos. Mi-ar plăcea să mă mut într-un atelier mare și atunci să am tot ce trebuie. Am suferit foarte mult că, în anumite mutări, am lăsat cărți, am lăsat mobilă și nu le mai puteam să le car. Sunt două variante: casa cu roți sau un autobuz din acela mare, să scot toate scaunele și să fie al meu.

 Din Europa, te-ai stabilit în România de 17 ani. De ce tocmai aici?

Aveam o iubită și atunci trebuia să-i cunosc părinții. Am venit să stau două săptămâni și atunci

am stat doi ani, dar să mă întorc în Buenos Aires însemna să stau cu străini (ca nu voiam în casa părintească). Când am venit aici, mi-am dat seama cât de mare e lumea, pentru că nu-ți dai seama. Când m-am urcat într-un avion Buenos Aires–Madrid, am crezut că s-a terminat lumea. Eu am călătorit 14–17 ore. Am crezut că în Madrid nu va fi nimeni.

Mereu aveam o scuză și nu plecam acasă, în Buenos Aires. De aceea, m-am și despărțit (de iubită) și pe atunci aveam un job cu jumătate de normă: eram tour manager la o casă de discuri și m-au dat afară. Atunci, am rămas aici fără nimic în România.

Care au fost oamenii pe care i-ai cunoscut prima dată în România?

Primii latinoamericani cu care m-am împrietenit au fost Ati și Gilberto. Cu ei am petrecut prima parte a dezvoltării acesteia. Ei sunt foarte buni profesioniști și m-au acceptat din prima. Am simțit asta. Gilberto este actualmente în trupa Bosquito, iar Ati cântă peste tot (unul dintre fundatorii trupei Mandinga). Ei au fost primii prieteni care m-au îmbrățișat.

Limba română în cât timp ai învățat-o?

În primele șase luni de când m-am stabilit aici, am început să vorbesc.

Ai fost autodidact?

Da, mi-a și plăcut limba română. Am prieteni spanioli care, după 20 de ani, nu știu limba română. Îmi place mai mult să vorbesc în limba română, dar îmi place mai mult să cânt în limba spaniolă.

Mi se pare că limba română, în comparație cu limba spaniolă, are mai multe nuanțe de comunicare decât limba spaniolă.

Cum s-a construit acest traseu de nomadism și ce ai găsit în fiecare dintre aceste locuri?

Toate drumurile acestea m-au ajutat să mă descopăr pe mine mai mult. Am ajuns să curăț tot ce credeam eu despre mine și să găsesc versiunea mea cea mai simplă, care este cea mai adevărată. Tu nu judeci un om când este fericit, îl judeci când este în situațiile de criză emoțională.

Lucrurile spirituale m-au ajutat să găsesc celula mea. Să-mi zic: „Asta sunt eu în momentul de față”. Am ajuns să înțeleg și să descopăr anumite lucruri esențiale mie.

În acest moment, eu știu ce-mi place, eu știu cu cine mă pot înțelege și valorile morale, dar trebuie să ajungi acolo. E o luptă. De aceea, câteodată prefer să stau singur sau să nu particip la anumite evenimente.

 La început ai fost pictor. Ai studiat la Universitatea de Artă din Buenos Aires.

Viața mea până la 17 ani era pictura, însă, după ce am făcut după, nu a mai fost legat de asta. Acum sunt un hibrid. Sunt coregraf, fac dansuri, colaborez cu teatre, realizez și haine și editare video.

În acest context, se creează emoție. Eu construiesc tot contextul, trebuie să știu muzica care se pune, luminile care sunt, cum se aude etc. Ca spectator, se primește totul. Și acest tot creează o emoție.

Am lucrat cu mulți oameni si puțini, dar la un nivel gen Yasmin Levy și am stat în preajma oamenilor de TOP internațional și cu profesorul meu de flamenco și am văzut cum lucrează. La București, am lucrat cu muzicieni din filarmonici, și cu lăutari foarte buni. Asta te face să-ți creezi un respect și o experiență pe care nu toată lumea o trăiește.

Am un respect pentru scenă. Nu sunt de acord cu oameni care fac catharsis pe scenă din lucruri personale, cei care se folosesc de sensibilitatea lor. Cred că arta obiectivă este mult mai importantă. Și la un club, când lucrez și văd pana si luminile care nu sunt bune. Am un ochi foarte format.

Cum ai început să dansezi flamenco?

Am avut o relație cu o balerină de balet în viața mea de pictor. Un an am pictat doar balerine. După ce am încheiat relația cu ea, am început să dansez flamenco, pentru că îmi lipsea dansul din viață. Era dansul lângă mine. M-am înscris într-un curs de flamenco crezând că era chitară și m-am trezit într-un curs de dans.

Ai avut colaborare și la Electric Castle. Cum ai văzut contribuția ta într-un festival de acel gen?

Dincolo de Electric, am lucrat la mai multe festivaluri și cred că aportul meu în momentul de față — dincolo de performance și de percuția live — este că sa potrivesc de muzică din diferite feluri si stilur orientale, electric, latino, singur acasă și sa pun pe scena… momentan nu le urc online.

Momentan vreau să construiesc un drum anume. Nu vreau să pun muzica de la toți, ci să fie făcută de mine. Vreau ca momentele de pe scenă să fie simțite de mine și de public. E un moment unic. E ca la teatru. Și unii dirijorii spun că muzica clasică nu trebuie înregistrată, ea este în sală și atât. Acum lucrez și cu cei care organizează cele mai mari petreceri de reggaeton din balcani. Trebuie să fiu mai activ în online și să împărtășesc ce fac eu, pentru că acum și cei de la Netflix, după ce mi-au promis să dansez flamenco într-o deschidere, apoi m-au anunțat că au ales niște influenceri, în final.

Toată lumea se postează când mănâncă, dar eu prefer să postez doar când sunt la evenimente. Lumea nu știe nici când e ziua mea. Înainte, îmi petreceam ziua mulțumind tuturor pentru urări, acum știu doar patru oameni când sunt născut și este perfect. Nu-mi plac chestiile de complezență.

Prefer să mă aprecieze lumea prin munca mea, prin ce car eu în spate, pentru că flamenco-ul (și arta în general) există de la sine, nu are nevoie de mine. Eu am ales sa fiu un purtător, cu mare respect pentru lucrurile artistice pe care le fac. Și muzica electronică ar exista fără mine, orice am făcut există fără mine, adică haine etc. Așa sunt sute de designeri, din toate culturi, japonez, american, europen, creatori adeverati de haine cu stil și așa mai departe.

Lumea asta nu are nevoie de mine neapărat, dar m-am născut, trebuie să fac ceva. Există treaba aia cu diferența dintre un artist boem care poate să facă lucrurile spectaculos singur acasă sau să ai o nevoie de a arăta ce faci tu. Eu am nevoia asta să arăt ce fac eu, dar trebuie să înțeleg canalele prin care se difuzează lucrurile și sunt selectiv, nu am nevoie de aplauze de la oameni. Dar impactul pozitiv care poate genera prezența într-un un performance. Îmi place.

Ai colaborat și colaborezi cu Ligia Keșișian la Festivalul Strada Armenească și la Balkanik Festival. Cum ai început colaborarea cu ea?

Ne-am împrietenit la un concert al lui Caliu la Green Hours acum aproximativ zece ani. Ea, fiind așa apropiată de partea balcanică, a venit idea să-l împreunăm cu lăutăria și flamenco. S-a materializat după trei-patru ani. Nu a fost ușor, pentru că a face un festival înseamnă ceva, să coordonezi un proiect muzical este altceva. Am tot avut tot felul de dezbateri.

Acum colaborăm și pe partea de muzică electronică și de clubbing. Mai avem de aprofundat și Taraf Flamenco din cauza lipsei de oameni și de timp. Nu există mulți purtători al flamenco. Am învățat eu să cânt și să iau chitara în mână.

Cu lăutarii din România cum ai colaborat / cum i-ai simțit?

Foarte sălbatici din punct de vedere cultural. Eu am avut posibilitate de a sta lângă câteva familii de la lăutari, catanga, Caliu, etc și am fost în casa lui. Am ajuns să cântăm o dată, dar am petrecut mult timp împreună, pentru că am încercat să ne cunoaștem, să vedem cum putem lucra. Este un etalon foarte important de muzică lăutărească în București. Acum, poate a devenit și o modă.

Ce faci atunci când nu participi la evenimente, nu compui, nu dansezi, nu creezi haine? Practic, o zi în care nu ai planificat ceva? Există și zile „normale”?

Există, dar să nu am nimic de făcut nu există, pentru că acum mai am și un business cu un prieten și nu ne ocupă timp partea de marketing, sa funtioneze, administrative — lucruri pe care le-am urât toată viața, dar mă ajută să fac o pauză din viața de artist. Să înțeleg de ce este o sumă anume și unde se duc taxele. Mă ajută să ies din viața mea.

Îmi place să mă trezesc dimineața, să beau un ceai, să ascult niște podcasturi cu comedianți din Argentina, pentru că îmi place să țin pasul și acolo cu ce se întâmplă din punct de vedere cultural.

Nu ascult muzică, să nu analizez lucrurile, să nu merg la spectacole, pentru că mă consumă mult, obosec. În ziua respectivă, liniștea e cea mai bună. Dacă am cu cine vorbi o discuție despre lucrurile abstracte, spirituale, despre altceva, îmi dau seama că lumea se ceartă din cauza acelor probleme. Nu cred că am mai auzit o problemă nouă de cinci-șapte ani.

Lumea se ceartă pe aceleași subiecte. Chiar dacă am căștile, le am doar de formă și aud că lumea se ceartă de aceleași lucruri: bani, lipsa de atenție, ego-ul. Se întâmplă atât de multe lucruri importante in lumea asta și noi nu știm. Cred că, de multe ori, înfiletăm un șurub rupt.

Și atunci ce rămâne? Să fii fericit. Să ieși la o plimbare. Să stăm în liniște și să nu discutăm (analizăm). Cam așa ar fi o zi bună de-a mea, liniștită, în care creez. Am atâtea proiecte scrise neterminate, cred că sunt în urmă cu cinci ani. Vreau să fac un spectacol de teatru în care să includ flamenco cu moda, în legătură cu femeile din viața mea.

Am de terminat un album, am de terminat spectacolele mele, am de terminat repertoriul cu Taraf Flamenco, am hainele mele pe care vreau să le fac pentru mine și pentru firmă. Am atâtea de făcut, încât nu mă pot plictisi. Când stau, stau pentru că nu vreau să fac nimic și când fac, fac ce trebuie.

Este un privilegiu să faci ce-ți place.

Da, dar vine în spate și cu greutăți. Nu e ușor să faci ce vrei tot timpul și să nu te lași mâncat de confort. Eu prefer să stau pe baza mea și cu oamenii care stau lângă mine. Nu toți fac ce le place, pentru că sunt înconjurați de niște contexte de viață. Eu am ales să pierd familie, am pierdut prieteni pentru că am vrut să fac cum am crezut eu că e mai bine și asta mi se pare că este o asumare.

Te-ai simțit vreodată dezrădăcinat?

Da, dar mereu m-am ancorat în muncă. Ea este singura care rămâne cu mine mereu, pentru că lumea se schimbă și situațiile, la fel. Și nu o spun cu regret. Mai am prieteni care îmi dau telefon după șase luni, dar e greu să ții legătura cu fiecare dintre ei.