Lucruri simple, omeneşti, printre care şi prostia

Doar când eram foarte crud am crezut că prostia este un accident universal şi repetabil, un accident fără temei al naturii umane. Pe parcurs, am reuşit să coabitez cu propria intransigenţă, iar în proporţia care mi se părea altădată a fi cu totul asupritoare am putut înţelege simpla normalitate. La facultate, familia de profesori universitari care aproape m-a înfiat, ambii fiind biologi, mi-au facilitat la nişte cursuri demonstraţia matematică a faptului că gena inteligenţei este dominantă celei a prostiei, combinaţiile urmând un algoritm exact, care duce la ameliorare intelectuală. Altfel, bineînţeles, proporţia uriaşă a proştilor, prin simpla trecere a timpului, ar avea urmări catastrofale asupra speciei umane. Condiţia obligatorie este doar aceea ca, în succesiunea de genitori, să mai apară din când în când câte un individ purtător de genă dominantă. Odată aceste lucruri cunoscute, am înţeles necesitatea proştilor din punct de vedere social şi chiar istoric, aportul lor indispensabil în cadrul evenimentelor şi fenomenelor sociale. Şi nu mă refer doar la construcţia masei de manevră. În concluzie, dacă am avut privilegiul să înţeleg încă din prima tinereţe că proştii sunt indispensabili oricărei organizări sociale, pe parcurs mi-am dat seama inclusiv de faptul că prostia este cea mai sigură cale profană pentru dobândirea imaginarei fericiri şi că prostia nu există doar pentru a avea noi de ce să râdem în literatură sau în viaţa reală. Ea are chiar o logică de existenţă. Este adevărat că felul meu însingurat de a fi m-a ferit în mare măsură de apropierea de reprezentanţii ei. Cât timp am avut de ales, am ales. Când spaţiul era deja ocupat, a trebuit să inventez metode de coabitare, nu am fost tot timpul intransigent, dar nici nu am dorit vreodată să mă adaptez. Am purtat multe lupte anticorupţie, cu tot felul de găinari mărunţi, trimişi la furat prin ministere de partide şi de propria condiţie morală şi intelectuală. De fapt, nu mă deranja atât de mult că fură, că aceşti indivizi împart bani în interiorul găştilor, la comenzi telefonice sau în virtutea gâdilatului din palmă, fenomenul este total şi generalizat şi nici măcar de imaginaţie nu mă pot folosi pentru a crede vreodată în eficienţa gestului meu. În realitate, mă deranja foarte mult cât sunt de proşti, că un stat se alcătuieşte pe sine cu astfel de personaje, care nu ştiu să facă nişte acte capabile să le acopere hoţia, că sunt ridicoli, incompetenţi şi mărunţi. Am avut deseori sentimentul că, de fapt, ghinionul de a nu întâlni hoţi inteligenţi a fost cel care, mai mult decât conştiinţa şi morala, a contribuit la statutul meu de avertizor public. Am afirmat de câteva ori acest lucru, inclusiv în cadrul anchetelor penale. Procurorii au crezut că glumesc.

Între timp, proştii mi-au devenit simpatici, cu siguranţă este un semn de bătrâneţe. Am devenit deschis inclusiv colaborării cu ei, dar asta şi pentru că am întâlnit mulţi care erau de bun simţ, originari cu precădere din mediul rural. Înainte era obositor, acum e mult mai confortabil să îi simpatizez pe toţi, otova, fără discriminare. Acest compromis nu este neapărat unul sanitar, dar este o coabitare socială de care aveam nevoie. M-a ajutat şi Teologia, dar şi dorinţa de a nu fi mereu ocupat. Acesta este, în mare, raportul meu cu proştii, „pe persoană fizică”, aşa cum se sintetizează acum un raport relaţionar. Totuşi, sunt un caz fericit, chiar nu mă pot plânge sau tângui la ziar, am întâlnit şi mulţi proşti cu inimă bună şi cu măsură, m-am simţit confortabil în preajma acestora, am avut de învăţat din experienţele lor de viaţă, chiar dacă nu înţelegeau pe de-a întregul fenomenele, în cauzele şi efectele lor.

Problema însă este de o gravitate extremă, mai ales prin întindere, favorizând uriaşe prejudicii statului, ţării, nouă tuturor. De pildă, în administraţia centrală (probabil şi în cea locală) este cu adevărat ceva ce nu-şi poate imagina nimeni dintre cei care citesc aceste rânduri, aici este cea mai mare aglomerare de proşti şi, în acelaşi timp, cea mai nocivă dintre ele, inclusiv pentru ei înşişi, dacă ne ajutăm puţin de rigoare. Densitatea lor în zonele de putere este ca în cazul peştilor în crescătorii. E aşa o zbatere, o agitaţie, dar nimic dezordonat, totul are sens şi e făcut premeditat, de la angajări şi până la alegerea oamenilor de încredere. Hoţii aduc hoţi, proştii aduc proşti. Gândiţi-vă cât de dinamic devine totul când factorul decizional întruneşte ambele calităţi ale aplicării programelor de guvernare…

Te mai distrezi, mai priveşti spectacolul, pasiunile, agitaţia, însă drama rămâne şi parcă nimeni nu vrea să facă nimic, în afara reacţiei simple, omeneşti, de a râde de ei.

Personal, cel mai mult îmi place cum se aşază ei în faţa şefilor şi a şefuţilor şi cum dau din coadă pentru un os mai mult sau mai puţin aruncat, pe care se încurajează să-l considere a fi fost dobândit în virtutea competenţelor profesionale. Unii vor o cuşcă mai în faţa porţii instituţiilor, alţii robotesc zi de zi doar pentru o speranţă deşartă şi cred despre sine că sunt dominaţi de conştiinţă. În administraţia centrală este un continuu cod roşu (nu este o aluzie la PSD, toate partidele livrează la fel). Proştii vin de peste tot, au tot felul de albii prin care se revarsă din toate colţurile ţării, precum nişte inundaţii infernale. Sunt aduşi de partide, ca oameni de încredere, ca prieteni de familie, ca amante, ca obligaţii afine, ca înrudiri prin năşiri şi Dumnezeu mai ştie ce alte criterii mai pot exista în măruntaiele politicii şi, deopotrivă, hoţiei din România.

Această ţară este cu adevărat raiul, lumea de dincolo a condiţiei proştilor. Sunt protejaţi de conducere, de funcţii, uneori de regulamente şi legi, întru care îşi dau inclusiv concursul. Doar reciproc îşi mai fac rău, mai ales atunci când sunt pe aceeaşi treaptă şi când şefii îşi manifestă vizibil preferinţele pentru unii dintre ei. Cazuri rare, de obicei sunt solidari, lucrurile se desfăşoară cum trebuie, pentru dinamizare şi progres. Motivele pentru care proştii sunt la mare căutare sunt nenumărate, dincolo de faptul că sunt socotiţi a fi previzibili şi, mai ales, de încredere. În fond, ei sunt cei apţi pentru a ne reprezenta într-un mod consecvent. Nicăieri în lume nu cred că sunt specimene publice ca la noi, plecând de la politică şi terminând cu divertismentul, unde este cultivată toleranţa pentru prostia agresivă. Nu cred că sunt multe ţările în care prostia să aibă un rol atât de important în societate, pentru că, în mod real, aceşti proşti nu doar că sunt parte integrată în mecanismul sistemului, ci îl şi conduc, îl primenesc, îl alimentează continuu cu material uman asemenea lor.

Undeva, există un adevăr al confortului lor, al stării de nedumirire în care se află, fericirea este mai greu accesibilă prin luciditate intelectuală. Chiar dacă nu am definit prostul sau sub ce valoare IQ ar trebui să fie în mod obiectiv, acesta, fireşte, are dreptul la existenţă, inclusiv la viaţă publică. El însuşi înţelege aşa, fiind încurajat de ceea ce vede în jur, cursa unor semeni ai săi pentru prosperitate. Se vede pe sine a fi esenţial acestei lumi, vrea să se asocieze degrabă unui grup de interese, să-şi aducă aportul, să fie cuiva de folos. Propria manifestare îi pare importantă şi, aşa cum am scris mai sus, nu poţi să nu-i dai dreptate. Pentru noi e curat divertisment, pentru el este cursa vieţii. Sunt şi multe situaţii în care prostul şi proasta de lângă tine devin calvarul imediat, care te atinge fizic, piatra de moară de zi cu zi, iadul terestru, care te leagă şi te striveşte într-o inutilitate solidă, totală. Nu peste mult timp, vă voi facilita cunoaşterea unor dialoguri absolut miraculoase dintre două exemplare angajate într-o instituţie a Guvernului României, fără să uzez în nici un fel de talent literar ori de comentarii, doar strict nişte explicaţii de context. Am arhivat ani de zile răutăţi şi imbecilităţi cosmice, altceva nu aveam ce să fac, nici nu mai aveam la îndemână un alt Caragiale pe care să-l chem în birou, să-i fac demonstraţia că personajele lui sunt palide fantasme. Personajele mele, pentru discreţie, vor fi numite Claugina-Spandugina şi Vero Laura-Balaura. Veţi înţelege uşor drama poporului român, întreţinută continuu de relaţii, instituţii şi partide, deşi în cazul acesta, accesul unor astfel de personaje în administraţia centrală a fost făcut în conjuncturi cu mult mai domestice. Pentru aceşti proşti, care sunt şi ticăloşi, nu există un mecanism de reglare. Râdem de ei şi atât. De fapt, îi înconjurăm protector cu nepăsarea noastră. În tot acest timp, ei lucrează continuu întru interesul suveran al celor de deasupra lor, parazitează societatea, blochează mare parte din pârghiile cu care s-ar putea încerca diferite tipuri de ameliorare, se sprijină unii pe alţii, se cheamă, se adună, îşi sărbătoresc măruntele victorii. Spre deosebire de inteligenţi, proştii au şi puternice tendinţe de asociere, deţin instinctul vieţuitoarelor primare de a sta în grup, practic ei sunt viul dinamic, cel care parazitează societatea românească. Aceasta este lumea lor, tărâm al făgăduinţei, din care noi ieşim rând, pe rând.

Am convingerea că pe proşti îi ajută inclusiv simţurile mai mult, că sunt, compensatoriu, mai dezvoltaţi din acest punct de vedere, în virtutea logicii viului. De multe ori le-am observat privirea, mai ales ce dominante are în cazul lor această funcţie biologică. Privesc viclean, identifică de grabă ce ar vrea să posede, nu sunt generoşi. Nu e greu să le observi la întâlnirea cu tine privirea de animal înfricoşat de neputinţă, cum caută să se agaţe de ceva pentru a-şi demonstra că există, deşi nu alte argumente, în afara actelor de identitate. Mai întâi, încearcă să obţină, apoi fac tot ce este posibil pentru a păstra ce au, ca fiind un efect firesc al dobândirii. Ulterior, la senectute, au pretenţia să le acorzi respectul cuvenit pentru statutul social dobândit între timp, în slujba cetăţeanului, statut care nu ar putea fi pus la îndoială decât de un rău intenţionat. Vor distincţii şi merite recunoscute oficial, medalii şi premii. Vor ca la moartea lor să se tragă cu tunul. Repet, cât timp noi râdem pe seama lor, de metodele lor gregare şi de infirmele lor criterii, proştii sunt foarte activi pe seama noastră. Cât timp doar îi dispreţuim pentru ceea ce sunt, cu atât mai mulţi vor fi. Cu cât noi le răspundem doar cu dispreţ, cu atât ei devin mai eficienţi, înverşunaţi de tratamenul inuman din partea unora şi însuşi dispreţul nostru le furnizează o parte din libertatea pe care şi-o procură într-o societate cu mecanisme perverse. Pe lângă faptul că sunt protejaţi de normele actuale de gândire şi de expunere a acesteia, de „politically correct” şi de alte asemenea concepte născute din frici şi impuse prin laşitatea celor care le adoptă, sunt continuu discriminaţi pozitiv. Totuşi, eu însumi nu cred că trebuie postulat că proştii sunt cu precădere răi, fără a fi adevărată şi realitatea din oglindă, că oamenii inteligenţi ar fi cu precădere buni. Nu avem studii şi grafice. Aici este vorba de simple realităţi factuale, în nici un caz izolate, cum aş putea eu însumi preciza pentru a ieşi foarte prudent dintr-o atare dezbatere. Prostia este o infirmitate evidentă, care nici măcar nu poate fi protezată, aşa cum se întâmplă de multe ori cu infirmităţile fizice şi de foarte puţine ori cu cele morale. Lucruri simple, omeneşti…

Din păcate, nu cred că are cineva curajul să măsoare inteligenţa celor din administraţia centrală ori locală, nici sănătatea lor psihică, deşi acestea sunt neajunsuri precizate în texte specifice reglementărilor în vigoare…

Realitatea rămâne imprescriptibilă, cu scuza de a fi românească, aşa e la noi societatea. Nu deranjează pe absolut nimeni această particularitate, care calamitează România, doar pentru că sistemul trebuie alimentat continuu cu oameni de acest tip. Ei sunt cei preferabili pentru constucţia găştilor cu care se fac eternele combinaţii. Proştii sunt perfecţi pentru a primi ordine, nu pot avea atitudini, nu au standarde morale, nu pot argumenta ilegalitatea unor măsuri. Ei doar fac tot ceea ce li se spune, nu le pot răspunde prin nimic celor din conducere că sunt ticăloşi, hoţi, vicleni ori comunişti. Toţi aceşti proşti mai au şi avantajul de a se coaliza brusc, aproape chimic, găsindu-şi sprijin unii în atitudinea celorlalţi. Cu ajutorul lor sunt furaţi banii de la buget, proştii sunt cu adevărat o minune pentru demnitari, mai ales atunci când se dovedeasc a fi şi foarte harnici, am cunoscut destule cazuri. Prostul util este punctul forte al administraţiei româneşti. Finalul însă este tot colapsul. O atare stare de fapt nu poate fi neîntreruptă, aparatul funcţionăresc va trebui, până la urmă, reformat. Problema este că nu se întrevăd soluţii, în afara roboţilor de peste 50 de ani. Totuşi, oamenii aceştia despre care vorbesc au trecut prin nişte şcoli, s-a mai atins câte ceva de ei, dar să vedeţi ce va fi când simpla trecere a timpului îi va aduce în funcţii publice pe aia mulaţi şi înfloraţi, epilaţi, tatuaţi, pensaţi, siliconaţi, cu creste, pe cei vopsiţi, pe cei fără şosete în ghete şi cu pudeli în braţe, pe cei cu coc şi cu coadă, pe cei cu catarame Gucci şi daţi cu parfumuri orientale, pe cei din online şi cu examene grilă, pe trotinetişti, manichiurişti, cu toţii onorabile specimene ale diversităţii de data asta planetare. Atunci va fi scrâşnetul dinţilor, iar umorul şi adevărul vor fi constrânse prin legi dure, pentru a nu leza întreaga demenţă la care va fi ajuns lumea, având o singură cauză majoră, mixtura de toleranţă şi de nepăsare de până atunci.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.