Mâna albă (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Omul în fața Judecății de Apoi de pe pereții Capelei Sfârșitului Lumii, se spune, a fost Belizarie. Iar cel pus să-l corupă, cel mai groaznic dintre toate arătările, ar fi înfățișat un Iustinian aflat aproape de înălțimile cerului, frumos, cu veșmintele aranjate în cute simetrice, inuman. „Abulicul Occelus” nu s-a putut abține în tinerețe de la o mare obrăznicie. Apoi, cu timpul, pentru el, ceva ce a fost foarte concret a trecut în simbol și s-a dispersat în metaforă. înfățișarea lui Belizarie nu-l mai interesa ca fiind a lui Belizarie, nici cea a lui Iustinian ca fiind a lui Iustinian. De altfel, ambele personaje se vor dizolva în nimic.

Curând după căderea în dizgrație a lui Belizarie, Capela Sfintei Născătoare sau Capela Sfârșitului Lumii, cum i s-a mai spus, s-a prăbușit în mod misterios. Și cam tot atunci a fost atacat Acasă și ucis Occelus și mulți alți oameni. Șantierul a început să fie distrus sistematic. După aceea, soldații s-au retras, la fel de brusc precum au venit, neavând timp să-și termine munca.

Înainte de a fi fost ucis, Occelus ar fi continuat să lucreze la un mozaic. Era abulic, au spus unii; acesta era modul lui de a se ruga, au pretins alții. Iar vina lui în falsa conjurație a lui Belizarie n-a fost decât că, apucând să-l cunoască pe om, el nu se mai speria de nici un alt chip de-al lui Ef, acceptând Mâna Albă, aceea pe care a slujit-o – poate – și Belizarie.

Nimeni nu mai știe nimic precis despre șantierul lui Occelus de la Acasă: nici câți oameni l-au ajutat pe Al Patruzeci și unulea, nici în cinstea cui s-a lucrat acolo, nici scopul urmărit, nici proveniența fondurilor. Prost tratate, mozaicurile și-au pierdut calitățile anamorfotice și efectele de hologramă (acolo unde au existat). Imaginile păstrate sunt greu de încadrat, imposibil de povestit. Ele nu pot fi descrise fiindcă ceea ce ne-a rămas nu mai reprezintă decât fragmente. Mii de plăcuțe de sticlă diferit colorate au fost găsite neasamblate, ele fiind probabil pregătite pentru a fi folosite, dar artistul n-a mai apucat s-o facă. Scribul însuși s-a plimbat două zile descumpănit prin acest sit cu cele mai mari mozaicuri din lume: pământ, nisip, copaci indiferenți, iarbă și, ici-colo, câte un perete rămas în picioare sau altul mărginind o groapă – bucăți de sticlă colorată pe care lumina se juca într-un mod necunoscut. Scribul i-a povestit ghidului său ce a văzut: un curcubeu, descris și de alți autori, ce se repetă obsesiv, curcubeu pe care unele personaje îl pot străbate, altele nu, căzând de pe el și din el. Ghidul s-a îndoit de această interpretare, iar scribul nu i-a putut demonstra nimic, deși el, scribul, era convins că a văzut bine ceea ce pretindea că ar fi reprezentat imaginile. E adevărat, însă, a trebuit să admită scribul, el a forțat puțin imaginația, încercând să pună în cuvinte ceea ce zărea pe pereți.

– De aici provine, de fiecare dată, totul, a dat bătrânul ghid din cap. Era un țăran simplu, dar obișnuit să aducă, din când în când, turiști în acel loc.

A doua zi, scribul a simțit un sentiment apăsător privind aceleași mozaicuri pe care le-a mai vizitat și în ajun.

– Și asta este normal, l-a liniștit ghidul. Cei mai mulți străini de aceste locuri pățesc la fel. Unii promit că se vor întoarce, însă nu țin minte ca vreunul să se fi ținut de cuvânt.

Un grup mic de muncitori lucra la niște săpături ceva mai încolo.

– Dar ei cum de revin aici?

– Nu prea mai sunt bani pentru șantier. Ăștia sunt singurii rămași: cam o lună pe an se mai poate câștiga o pâine și aici.

– Și dumneata?

– Eu? Eu nu sunt decât un paznic. O vreme s-a răspândit zvonul că aici ar fi îngropate o mulțime de comori și au venit tot soiul de oameni și au săpat fără autorizație.

– Și au găsit ceva?

– Mai nimic… Deși acele comori există!

Nici scribul n-a mai revenit în acele locuri. Al Patruzeci și unulea și-a regăsit străbunii, dar și-a pierdut speranța în trecut. Speranța sa a străpuns materialul și s-a ridicat spre cer, deși nu se mai știe astăzi după ce rit se ruga. El a formulat părerea că se poate trăi ca un ascet în mijlocul oamenilor și a dovedit-o prin mozaicurile sale, prin care nu mai comunica decât cu eternitatea. Cu oamenii n-a mai comunicat nici măcar prin ceea ce desena. (Și, totuși, mulți dintre ei trebuie să-l fi urmat, altfel n-ar fi putut realiza șantierul acela uriaș. De ce au făcut-o? Și răspunsul la această întrebare s-a pierdut.) Occelus n-a fost reținut de nici o sectă și n-a fost revendicat de nimeni. Dialogul lui cu Dumnezeu a avut loc fără martori, chiar dacă mulți au fost de față. Mulți oameni și mulți demoni.

Și Occelus singur cu Dumnezeul său.

Scribul este obișnuit să trăiască printre cărți și în imaginație. Câteodată, când colindă locurile, zărește tot în imaginație ceea ce a fost. Iar imaginația îi mai joacă și renghiuri. Dar în satul acela părăsit, numit odată Acasă, el a simțit trecutul încă prezent, încercând să-l tragă în adâncuri. Și scribului, care toată viața n-a făcut decât să caute trecutul, acolo, în Italia, nu departe de Ravenna, i s-a făcut frică și a fugit, întorcându-se la cărțile, la hârțoagele sale, căutând iarăși trecutul, de care, însă, are impresia, n-a mai fost niciodată atât de aproape ca acolo, pe un dâmb, printre fragmente de mozaic și vântul ce adia dinspre Adriatica. Trecutul diferă de trecut.

ANEXĂ

Țesătorul și Moartea

La Lugoj a trăit pe vremuri un țesător de covoare a cărui faimă trecuse de cartierul unde locuia. însă, întrucât renumele Lugojului în materie de covoare nu putea în nici un caz concura marile centre tradiționale ale „covoarelor persane”, nici ceea ce țesea meșterul din acel oraș nu era luat peste măsură în serios. Lucru ce reprezenta totuși, Evident, o mare nedreptate: covoarele sale erau pline de imaginație, desenul era limpede, de un rafinament unic, armonia culorilor nu era depășită nici măcar de cele mai frumoase piese venite tocmai de la Buhara.

Dacă pe vremea țesătorului din Lugoj s-ar fi obișnuit să se organizeze expoziții personale, desigur că el ar fi solicitat pentru vernisaj covorul pe care l-a realizat pentru un avocat din Timișoara, un covor de dimensiuni medii, dar cu un desen neobișnuit, într-un ușor relief, reprezentând o scenă de vânătoare, în caz că pieptănai firele spre stânga, și un labirint complicat cu minotaurul în centru, în caz că pieptănai firele spre dreapta. Era o tehnică ieșită din comun aceasta și secretul nu

i-a fost cu totul deslușit nici până astăzi, pentru că dacă într-o variantă culorile de fond deveneau cele ale desenului propriu-zis, în cealaltă rolurile se inversau; pentru ipoteticul vernisaj – ce n-a avut niciodată loc – meșterul din Lugoj ar fi adus și un alt covor, cel pe care i l-a vândut medicului de la Făget, un covor și mai complicat, ce-și schimba de trei ori înfățișarea în funcție de felul cum îl pieptănai. Acesta era, indiscutabil, un record pe care, după câte știu, nu l-a egalat până astăzi încă nimeni, deși încercări au fost – și nu puține. Astfel, am putea aminti covoarele făcute la Timișoara și la Arad de foști ucenici ai meșterului din Lugoj, însă nici limpezimea desenului și nici puritatea culorilor nu s-au mai păstrat în diferitele ipostaze ale încercărilor epigonilor. Aceștia au pornit de la fragmente neterminate găsite în atelierul meșterului, după moartea acestuia. Dar taina s-a pierdut, se pare, pentru totdeauna.

Specialitatea meșterului din Lugoj erau scenele de vânătoare și labirinturile. Pe vremea când se apucase el de acea artă, văzuse că au căutare goblenurile mari cu tot felul de compoziții mitologice, dar neavând cunoștințele necesare și neavând nici măcar de la cine învăța cheile alegoriilor, se rezuma să înfățișeze pe covoarele sale scene știute de el, imagini de la mari vânători, cu zeci de personaje, hăituitori, cai, ogari, animale fugărite și ucise. Și mai văzuse undeva un covor cu desene geometrice, pe care nu s-a priceput să le înțeleagă la început, însă care i s-au explicat, până la urmă, a fi pereții unui labirint învățându-l și ce este acela un labirint. Făcuse, odată, un asemenea covor de peste patru metri pe patru pentru un conte ungur, covor pe care, apoi, cu ocazia diferitelor petreceri, oaspeții se puneau în patru labe spre a găsi drumul prin labirint. Treceau, câteodată, și ore întregi până ce unul dintre ei, cu degetul pe țesătură, reușea să străbată drumul întreg, dar nu s-a întâmplat încă niciodată ca acela ce ajungea astfel până în centrul covorului să mai poată găsi și calea de întoarcere spre margine.

Meșterul din Lugoj nu era bogat. Avea un atelier destul de mic, o casă modestă și, deși câștiga bine cu marfa sa, muncea atât de mult pentru fiecare piesă, încât treceau uneori ani întregi până să reușească să onoreze o singură comandă. Și nu era nici deosebit de fericit: atunci când bogăția nu te dă afară din casă și când alții, poate mai puțin înzestrați, reușesc cu mult mai puțin efort să realizeze înzecit câștig, sigur că încep și discuțiile în casă. Până la urmă l-a lăsat și nevasta și el a continuat să lucreze în același ritm și cu același spor, ajutat doar de câte un ucenic, ce și acela se schimba destul de des, pentru că în alte ateliere traiul era mai ușor și mai existau și alte posibilități, mici comenzi sosite mult mai devreme. Și nici nu era prea prețuit meșterul din Lugoj fiindcă nu știa să-și aleagă mușteriii, accepta să lucreze pentru oricine se nimerea să-l solicite în clipa când termina, în sfârșit, lucrarea anterioară.

După ce încheia munca la câte un covor și încasa banii – din care știa că va trebui să trăiască multe luni, sau poate ani, până la o nouă vânzare – închidea pentru trei zile atelierul și pleca în orașele și târgurile din jur ca să vadă ce covoare se mai vând pe acolo. Se minuna cât erau acelea toate de simple, cât de mult cereau pentru ele negustorii, era uluit gândindu-se ce sume nedrept de mari câștigau unii dintre confrații săi cu strădanie puțină, ba chiar din munca unor ucenici, fiindcă erau nenumărate covoare și goblenuri atât de primitive încât orice novice în meserie le-ar fi putut realiza în câteva zile, se necăjea cât de nedreaptă era făcută lumea, apoi se ducea și-și căuta o femeie – cu care stătea o noapte. A doua zi își cumpăra materialele necesare pentru covorul următor și se întorcea acasă. Și, până să-i sosească noua comandă, el se afla cu munca de mult începută. Dacă nu-i convenea clientului ceea ce apuca să vadă, n-avea decât să se ducă la un alt meșter, treaba lui! Și până când se ivea un mușteriu destul de răbdător și de bogat ca să poată plăti pentru un singur covor traiul meșterului și al ucenicului pentru mai multe luni sau chiar ani, țesătorul lucra și bea. Nu se îmbăta niciodată atât de mult încât să nu mai poată munci, dar e cert că toate covoarele sale au fost începute cu ulcica lângă războiul de țesut. Din clipa când primea comanda și se învoia asupra prețului și a termenului, nu mai punea nici o picătură de alcool în gură și nu mai ieșea cu lunile din atelier. Voia să fie cât mai punctual cu putință și muncea pe brânci, dar mai niciodată n-a fost în stare să respecte nici măcar termenele convenite cu cei mai răbdători clienți. însă rezultatele muncii sale compensau, apoi, toate tărăgănelile.

Și, totuși, e ciudat că faima țesătorului din Lugoj n-a reușit să treacă mult mai departe de cartierul unde locuia. Să fi fost la mijloc puținele piese terminate și valorificate? Greu de crezut: ajunge că admiri una dintre ele pentru a vedea că te afli în fața unor opere fără precedent. Să fi fost la mijloc proasta publicitate? Dar, în fond, covoarele, atâtea câte au ajuns la destinatarii lor, au fost expuse în saloane călcate de multă lume, chiar și în locuri publice câteva. Este, însă, adevărat că și astăzi mai trăiesc bătrâni ce povestesc de acele piese extraordinare, dar că nici unul nu-și amintește ca vreodată să se fi pomenit meșterul care le-a făcut. Să fi fost la mijloc invidia confraților? Păi, covoarele au fost totuși cumpărate și văzute de o mulțime de oameni, nimeni nu le-a distrus cu bună știință. Cum să-i fi stricat confrații? Și iarăși spun, azi nici măcar nu se mai cunoaște numele acelui meșter din Lugoj, iar opera sa a dispărut, roasă de molii, distrusă de incendii sau pierdută în cine știe ce destinații necunoscute. Doar o singură piesă s-a păstrat: un covor de dimensiuni medii, capodopera. (Cu toate că nici acest lucru nu este pe deplin confirmat, de vreme ce nu mai avem alte exemplare pentru comparație…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.