Mâna albă (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Premonițiile sunt credibile dacă se înfățișează în orizontul de așteptare al receptorilor. Când, nu peste multă vreme, Chosroes îi va mărturisi comandantului Ioan că vor urma succesiuni teribile de evenimente, mai întâi urmând ca neamul babilonian să stăpânească statul roman timp de trei săptămâni de ani, apoi timp de cinci săptămâni de ani vor fi stăpâniți perșii de către romani, după care, în sfârșit, „va veni pentru oameni ziua fără de întoarcere și sfârșitul așteptat al puterii, când cele trecătoare vor înceta și va urma o viață mai bună”, nimeni nu găsi de cuviință să creadă că va fi altfel. Proorocirea aceasta va fi totuși mai deosebită decât celelalte: ea va să zică limpede că până la Marele Sfârșit va veni o robie din Orient, însă că aceasta va fi răzbunată, cele trei săptămâni de ani de robie vor fi răscumpărate de cinci săptămâni de ani de triumf, anunțând astfel o Apocalipsă ce nu va pogorî treptat întunecând bolta cerului tot mai mult, până la bezna totală, ci va oferi un termen implacabil într-o lume ce va mai permite urcușuri. De altfel, totul în memoria percepută se întâmplase într-un asemenea mod: marea ciumă „a lui Iustinian”, ciuma neagră ce bântuia din trecutul aproape uitat al domniei atât de lungi a bătrânului împărat, pustia, pe rând, Iberia, apoi Africa, apoi Italia, dispărea undeva în Nord și se întorcea în ținuturile ce abia apucaseră să respire. Nici anii ploioși nu alternau cu lungi perioade secetoase, ci lăsau să intervină între ei și vremuri normale.

În felul acesta trebuiau tălmăcite și semnele comportării și spusele lui Daedalion. Iar, dacă acceptai acest lucru sau „dacă ajungeai la o asemenea înțelepciune”, evenimentele din familia Celui de Al Patruzeci și treilea se derulau firesc. Doar că rudele nu mai aveau răbdare: Iustinian murise de douăzeci de ani, sub Iustin II măreția familiei primise cele mai cumplite lovituri, sub Tiberiu fusese adus drept ultimă speranță Daedalion cu scopul declarat de a reînnoda tradiția glorioasă a tatălui său. Dar fiul nu s-a dovedit nici pe departe la nivelul părintelui, chiar dacă… Chiar dacă la venirea sa la Constantinopol degringolada părea să fi fost încetinită, mina avansând lent în unele locuri și retrăgându-se ușor din altele. Era acesta un progres? Sau, mai bine spus, era acesta progresul așteptat? Hotărât, nu! Statutul lui Daedalion (și al mamei sale) scădea vizibil. Mai ales după moartea lui Tiberiu și urcarea pe tron a Iui Mauriciu, când toată lumea nădăjduia la o schimbare iar Al Patruzeci și treilea nu realiza miracole sau săvârșea minuni mult prea neînsemnate, neamurile au ajuns la concluzia că, de fapt, nu fac decât să întrețină încă două guri și că ar cam fi cazul ca Daedalion – speranța prăbușită – să-și găsească un rost în viață pe cont propriu. Faptele au dovedit că familia a fost totuși mult-mult prea lipsită de răbdare: la moartea lui Tiberiu și încoronarea lui Mauriciu, băiatul nu avea decât doisprezece ani (după socotelile scribului). în afară de „minunea” promisă, de „misiunea” primită, nu și asumată, ce realizări concrete să aibă un copil la acea vârstă? Probabil că pe atunci a început să se pună și problema ca mama și fiul să fie trimiși înapoi în Iberia, de unde au venit, plan care aproape că a fost pus în practică. Al Patruzeci și treilea nu a fost încă izgonit doar din motive obiective de moment, intervenind mereu câte ceva ce amâna plecarea, și întrucât familia era tot mai dezbinată: atunci când o ramură lua o hotărâre, o alta i se opunea. Lipsea un șef autoritar, unanim recunoscut, precum și convingeri și scopuri comune. Totuși, întrebarea era: dacă Daedalion va fi îndepărtat, nu se va sparge și echilibrul atât de fragil la care s-a ajuns printr-o speranță comună, echilibru ce măcar părea să fi oprit degringolada? Dilema aceasta a durat aproape cinci ani. Dar ea a devenit tot mai zgomotoasă și a ajuns să fie greu de suportat până și de adolescent. (Ca să nu mai amintim de biata mamă, nescutită nici o clipă de aluziile cele mai transparente.) Nu se găsea încă nimeni printre rude suficient de curajos și de hotărât pentru a se lua de piept cu destinul și a-l izgoni fără echivoc pe intrus, însă privirile și vorbele nu mai puteau fi ținute în frâu.

Ne aflăm în 587, Marele Sfârșit se apropia încet, dar sigur, în Occident regele vizigot Rekkared devenise catolic, transformând dintr-o clipă într-alta destinul poporului său, eveniment pentru care familia lui Daedalion n-avea încă nici un interes, la fel cum numele Kagan Bajan, stăpânul temut al imperiului avar dintre Dunăre și Tisa, nu reprezenta pentru urmașii lui Felician decât încă un simbol al Apocalipsei, deocamdată fără o trimitere directă. Familia Celui de Al Patruzeci și treilea era interesată de averea și de posibilitățile ei concrete, iar faptul că pierduse cea mai mare parte din bogăție și, deci, și din influență, era tot ceea ce era ea în stare să cuantifice. Poate cea mai mare lovitură, după valul de arestări și confiscări petrecute imediat după dispariția lui Felix, a fost retragerea misterioasei concesionări a manufacturii de mătase naturală. în schimb, minunea cea mai palpabilă săvârșită de Daedalion a constituit-o faptul că familia a reînceput să spere în urma unei noi mari afaceri realizate din supremația pe care era pe punctul de a o cuceri în comerțul cu papirus. Doar atunci când și aici au apărut primele breșe și concurența a pus stăpânire pe vaste piețe, nerespectând împărțirea inițială a acestora, abia atunci nerăbdarea clanului dădu în clocot. Băiatul nu era în stare să-i strivească pe rivali – așa cum era de nădăjduit – ca pe niște șobolani.

Daedalion avea șaptesprezece ani, însă părea de douăzeci, într-o zi își anunță mama și rudele că, prin intermediul unor cunoștințe, ajunsese până la Priscus și generalul, care-l frecventase pe Felician, era de acord să-l ia cu el în campania împotriva perșilor.

Era o decizie providențială, considerară nenumărații unchi și cumnați: dacă Al Patruzeci și treilea se arăta dispus să plece în miezul furtunii, acolo unde se nenorociseră doi frați de-ai tatălui său și de unde urmau să vină, în conformitate cu crezul unanim, cele trei săptămâni de ani de urgie, însemna că flăcăul și-a dat, în sfârșit, seama că a venit momentul să-i pună destinului piciorul în prag.

Nefericită, mama trebuise să accepte totul și, drept palidă compensație, Fiul ei devenise din nou purtătorul nădejdii, iar prestigiul ei crescuse la valoarea inițială.

Dacă îl citim pe Teofilact din Simocata, acea plecare a lui Priscus în interminabilul război împotriva perșilor era urmarea înlocuirii de la comandă a lui Philippicus. Alternările în funcție se datorau atât lipsei unei victorii decisive, cât și intrigilor și, mai ales, semnelor tainice aduse la cunoștința suveranului. Repetatele înlocuiri la comandă de pe toate fronturile aveau loc poate și pentru a nu-i permite unui general să devină prea popular. Priscus dorea din tot sufletul să plece din nou, făcuse tot ce putuse pentru a reuși, folosindu-și toate cunoștințele din Palatul Sacru.

Deși putem bănui că fiul Celui de Al Patruzeci și doilea a pornit la război obligat de împrejurări, campaniile militare și înseși bătăliile mai conțineau din belșug ecouri pe care azi le-am numi „romantice” sau „cavalerești”. în luptele cu avarii, povestesc analiștii, Priscus se va afla față în față cu inamicul chiar în preajma Paștelui creștin. Drept urmare, hanul a acceptat un armistițiu de cinci zile și chiar le-a și trimis hrană înfometaților romani. După patru zile, a avut însă și el o pretenție: să primească, la rândul lui, din partea adversarilor mirodenii de India. Așa că obține prompt piper, frunză de dafin, scorțișoară și cost. Mai mult, în timpul sărbătorilor, cele două oști au și petrecut, fără nici un fel de suspiciuni, împreună. A șasea zi s-au despărțit, iar grozăvia putea reîncepe.

Al Patruzeci și treilea, putem bănui, se aflase în statul-major al lui Priscus, dacă e să dăm crezare că acesta l-a luat personal cu el. Dar, după lungul mers spre răsărit, relațiile dintre comandant și oaste au început foarte repede să se deterioreze în mod amenințător. Philippicus fusese mult mai apreciat de către soldați, și doar câteva prime izbânzi fără importanță au reușit să mențină ordinea sub noul șef. însă și victoriile și înfrângerile erau periculoase pentru comandanții bizantini: insuccesul te scotea, în cel mai bun caz, din joc, iar câștigarea unei bătălii te obliga să împărți prada între împărat, oșteni și tine însuți. întrucât riscai pentru victorie și nu știai când va sosi următoarea (și dacă va mai sosi), erai tentat să-ți iei partea leului, mai ales că, oricum ai fi gestionat câștigul, oastea tot n-ar fi fost mulțumită, iar delatorii invidioși ar fi făcut să ajungă la bazileu varianta cea mai incriminantă. Pe scurt, în istorie scrie că Priscus a fost din nou înlocuit cu Philippicus, iar acesta (după înfrângerea severă de la Martyropolis, din vara lui 589) cu Comentiolus. Istoria se ocupă rar de figuranți și, atunci când o face, se folosește doar de pilde mai mult sau mai puțin apocrife.

Daedalion era tânăr și nutrea convingerea că are stringentă nevoie de o izbândă personală ieșită din comun. Mai mult decât la alți juni de familie bună, de la el se aștepta tot timpul un miracol. Dar foarte curând, Al Patruzeci și treilea constată că Priscus nu e omul apt să-i înlesnească triumful. împreună cu alți ofițeri, Daedalion forță destinul și intră într-o revoltă împotriva comandantului. Este imposibil de spus cât a fost aceasta de spontană, însă ea a venit cu siguranță în întâmpinarea dorinței trupei. Numai că nici locul și nici momentul nu au fost bine alese: dușmanul se afla pe aproape, aliații erau nesiguri și întreaga armată se găsea în pericol de a fi distrusă total. Primejdiile din toate părțile au precipitat evenimentele, rațiunea a fost înlocuită de spaimă, ceea ce a făcut ca inițialul complot să iasă de sub control și să-și depășească intențiile. Dintr-o revoltă împotriva comandantului, lucrurile au avansat într-un act de trădare de țară și de împărat. Statuile lui Mauriciu și portretele sale au fost distruse, iar oamenii rătăceau la întâmplare și prădau tot ce întâlneau în cale. Marea expediție din Orient era pe punctul de a se autodistruge. Revenirea grabnică a lui Philippicus a repus lucrurile la punct. Ierarhiile au fost restabilite, iar vinovații pedepsiți. Unii au fost executați, alții doar închiși. Printre aceștia, și Daedalion.

Abia acum avea să se manifeste din plin prima proorocire a copilului sosit din Iberia: nenorocirile vor veni de la răsărit. Necazurile mai timpurii ale celor doi unchi au fost cu mult depășite de urgia atrasă de trădarea lui Daedalion. Acesta fu internat „în interiorul Persiei, în cetatea numită Giligard, în ținutul zis Bizae, nu departe de cetatea Bendosaboron, în închisoarea căreia barbarii îi ziceau Lethe”.

Asta însemna că, pentru rude, Daedalion devenise ca și mort. în schimb, pentru oamenii stăpânirii incidentul era tocmai bun ca, în numele legii, averea condamnatului să fie confiscată în folosul împăratului. Și ce avere avea Daedalion? El venise pe spezele familiei, împreună cu mama sa, din Extremul Occident, fără a aduce cu el nici averi și nici bani, ci doar speranțe risipite. Lucru imposibil de demonstrat autorităților. Tot ceea ce cu chiu, cu vai a fost salvat după dispariția lui Felician și tot ce a fost cu greu reconstruit prin marea afacere cu papirus a trecut în vistieria imperială, rudele trebuind să fie bucuroase că n-au pătimit și fizic de pe urma trădării ticălosului bastard. (Atunci au apărut acuzele că Daedalion nici n-ar fi fost fiul natural al Celui de AI Patruzeci și doilea, ci un uzurpator. Scribul a găsit un document în sensul acesta și nu se îndoiește că piața a fost intoxicată cu mai multe. Doar că acest document trebuie citit în context, iar antecedentele și faptele ulterioare îl ignoră cu desăvârșire. Singurul personaj ce dispare cu totul în acea perioadă este mama dizgrațiatului. Dar nu și acesta.)

În închisoarea zisă Lethe, înțesată cu prizonieri proveniți din cele mai diverse neamuri și obârșii și condamnați pentru delicte la fel de diverse, atmosfera era atât de insuportabilă, încât, deși deținuții mureau pe capete, situația trebuia odată și odată să explodeze. în mitologia greacă, Lethe reprezintă una dintre apele infernului, cea care-i face pe morți să uite de lumea pământească. în fapt, închisoarea de lângă Bendosaboron era menită să-i facă pe vii să-i uite pe cei internați acolo, suferința prizonierului fiind infinit mărită întotdeauna la rememorarea libertății, o alternativă mereu vie și dureroasă prin absență. (Doar cei ce sunt în stare să excludă acea posibilitate ipotetică au capacitatea de a suporta mai ușor captivitatea.) Se pare că Daedalion, deși apt de a îndura atâtea, nu s-a putut adapta la regimul infernal de la Lethe¹. În fond, nu izolarea era cea care-l tortura, ci, dimpotrivă, traiul comun, clipă de clipă, cu oameni dintre cei mai diferiți, agresivi până la limită, cei ce voiau să supraviețuiască, instaurând habitudini obligatorii, siluind voințele, statuând ierarhii mai cumplite decât ar fi fost în stare să născocească până și cei mai sadic torționar. într-un asemenea univers fie cedezi, fie încerci să ignori – pe cât se poate – tot ceea ce se întâmplă în jur și cu tine însuți. La Lethe prieteniile erau riscante și numeroasele trădări, de voie sau de nevoie, cu atât mai dureroase.

După primele săptămâni de detenție, Daedalion încercă să se concentreze asupra a două idei:

– unu: el ar fi putut fi executat, asemenea majorității ofițerilor. Suferințele încarcerării nu constituie decât o formă de izbăvire, o plată și un supliment de viață.

– doi: Lethe reprezintă anticamera lumii de după lume. în caz că se va întoarce între oameni, va da cât mai multă viață vieții. (Se pare, totuși, că această idee a fost altfel gândită și, oricum, altfel realizată.)

Dar de făcut, Daedalion, acum cu adevărat un înger căzut, de făcut nu a făcut și nu putea face nimic decât să aștepte o minune. La un moment dat, minunea păru să apară sub înfățișarea unui evreu pe nume Țipor, care, indiferent la cele ce se petreceau în jurul lui, își cultiva, pe cât se putea, ritul. Rugându-se mai toată ziua și nepărând interesat de nimic, devenise neinteresant și pentru torționari, așa încât era lăsat în pace. încetul cu încetul, Daedalion s-a apropiat de Țipor: nici unul dintre ei n-avea nici o șansă să fie răscumpărat, amândoi atârnau de bunăvoința proniei cerești. Evreul trăia cu impresia că a primit semne că va scăpa. Asta l-a făcut să încerce o evadare. Daedalion dori să-l însoțească.

Dar Dumnezeu (cel evreu al lui Țipor și cel creștin al lui Daedalion) a găsit de cuviință să-i elibereze altfel. Cu două zile înainte de evadarea plănuită, în Lethe izbucni o răscoală. Ea n-a fost îndreptată atât împotriva paznicilor, ci mai mult împotriva insuportabilei ierarhii stabilite între deținuți. Și, poate că dacă zbirii n-ar fi intervenit, răscoala s-ar fi oprit la acel nivel. Așa însă, fiindcă paznicii au încercat ei să restabilească ordinea, revolta s-a generalizat și n-a mai putut fi readusă sub control. Analiștii confirmă că în anul 588 (după alții în 589) Lethe a fost devastată și prizonierii s-au răspândit cu toții în cele patru zări. Nimeni nu i-a urmărit și nimeni n-a încercat să-i reîncarcereze.

Doar Al Patruzeci și treilea, scăpat din acea încercare a încercărilor, nu se putea hotărî încotro s-o apuce. La Constantinopol era greu să revină, nu știa ce represalii l-ar fi putut aștepta acolo, iar altundeva încotro să se îndrepte? Țipor nu putea înțelege o asemenea nehotărâre: el oricum nu avea o patrie și nu avea nici un „acasă”. Evreul pretindea că Dumnezeu îi poartă pașii, așa că nu e treaba lui să stabilească itinerare.

– Tu nu te afli niciodată la o răscruce? îl întrebă Daedalion.

– Ba da. Tot timpul ne aflăm în pericol de a apuca pe drumul nefast.

– Și de unde știi care este drumul cel bun?

– Aceasta o știe numai Dumnezeu, refuza Țipor orice discuție pe o asemenea temă.

Al Patruzeci și treilea, sosit de copil la Constantinopol, devenise creștin doar în capitala lumii. Mama trăise într-o credință populară în care preceptele erau practicate în mod regulat, fără a trebui să fie explicate în vreun fel. Vechi rituri păgâne se amestecau cu obiceiuri aduse de barbari sub magia unor formule primitive creștine, formule ce nu țineau nici de credința oficială, nici de arianism și cu atât mai puțin de uitatul luciferism. în Iberia, mama nu fusese interesată de credință sub forma doctrinei, ci doar de gesturi concrete. „Religia” atât de strict celebrată de ea la mai fiecare acțiune – cât de mică – nu conta decât într-un șir de superstiții ce trebuia să fie aplicate întocmai. Puținele manuscrise pe care le deținea jucau atât rolul de abecedar pentru deprinderea slovelor de către copil, cât și „mapa” sau „dosarul” unde își ținea cele câteva documente, printre care și celebrul horoscop, cel atât de studiat de rudele nerăbdătoare din Constantinopol. Cărțile după care a învățat Daedalion să citească au fost o versiune latină a ceea ce numim noi astăzi Evanghelia lui Pseudo-Toma, acea poveste a copilăriei unui Iisus foarte sever și cu puteri înspăimântătoare, alături de miracolele taumaturgului, dar și câteva lucrări ale unor autori vandali (Parthemius și protectorul acestuia, contele Sigisteus, însă și Luxorius, Coronatus și un poet numit Felix, care nu avea nici o legătură cu tatăl lui Daedalion, părând să fi scris cu aproximativ un veac mai devreme). Aceste manuscrise nu puteau decât să completeze lipsa de doctrină a „religiei” mamei lui Daedalion: ele foloseau un limbaj creștin primitiv, împănat cu mențiuni decadente ale sfârșitului Imperiului de Apus, evlavia se amesteca fără jenă cu obscenitatea, Iisus conviețuia cu proorocii și cu eroii mitologici. (Mai târziu, Al Patruzeci și treilea va fi mirat când marele papă Grigore va încerca să facă ordine în Noul Pantheon și-l va dojeni pe episcopul de Vienne că îl proslăvește pe Jupiter.) La Constantinopol, Daedalion a fost botezat și a trăit în spiritul creștinismului sever impus de Mauriciu, regim adoptat întocmai de marea majoritate a „lumii bune” (și nu numai) din convingere, din oportunism sau din lașitate. Daedalion nu avea cum să-l urmeze în peregrinările mistice pe Țipor și hotărî să se întoarcă pe furiș la Constantinopol. Dar aici dădu de o nouă situație, pe care nu o putuse prevedea, pentru care nu se putuse pregăti în numeroasele ipoteze imaginate, cărora le căutase pe îndelete cele mai bune răspunsuri concrete.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.