Mâna albă (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Cât timp fusese zilier la fortificațiile lui Anastasius, Chlorus nu încetase să urzească planuri de a-l întâlni într-o poziție favorabilă pe împărat. Titlul atât de dorit nu i-ar fi adus nici o favoare practică și el știa asta foarte bine. Dar „împărat” însemna unul dintre lucrurile ce-l puteau pune pe gânduri, ce-l făceau să viseze, ce-l aduceau într-o stare când uita de toate. „împărat” era sinonim cu atmosfera nostalgică din chilia de la Lerins sau cu cea din biblioteca de la Ferme zu Chiuso, cu reveria din după-amiezile din vila patriciană din Puglia, cu lumina degajată de un colier frumos sau de o piesă de sticlărie veche, precum acele carafe scumpe care se mai făceau în atelierele rudimentare de lângă Colonia. „împărat” însemna ceva mistic, ceva ce scăpa de sub controlul pragmatismului diurn. Poate de aceea nici nu știa cum se ajunge la împărat, poate de aceea nici nu au apucat solii săi să-l întâlnească pe Zenon și nici pe Anastasius. Poate de aceea nu era în stare să dea de noul împărat, chit că se afla deja de atât timp la Constantinopol. Prudența îi impunea nici să „nu dea buzna”, dar alte căi el nu cunoștea. Poate că împăratul nu era o ființă umană, așa cum s-au dovedit a fi Odoacru sau Theodoric. Sau Clovis. Nici de Romulus n-a reușit să se apropie, chit că l-a căutat atât. împăratul este ceva ce nu se materializează decât atunci când vrea, concluzionă Chlorus. în prezența lui, Anastasius n-a dorit să se materializeze decât o singură dată. Venise, inspectase meterezele, dispăruse. Erau atâția însoțitori în jurul lui, încât nu aveai cum să stai de vorbă cu el. (Și chiar dacă ar fi dat de un prilej propice, cum să se fi înțeles Al Treizeci și nouălea cu împăratul? Ceea ce vorbea Chlorus nu era nici greacă, nici latină și nici o altă limbă cunoscută. Când nu vorbea cu sabia, Chlorus se exprima într-un grai de el inventat și din care ceilalți mai mult ghiceau sensuri aproximative.)

Din clipa aceea, pentru Al Treizeci și nouălea, religia devenise ceva ce stabilea locul fiecărui muritor în societate: unul se născuse pentru a deveni bagaud, altul spre a fi soldat, al treilea servitor. Atât timp cât te mulțumești cu rolul primit, totul e în regulă. Cum vrei să fii altceva, ai numai necazuri. De pildă, dacă s-ar fi apropiat de Anastasius și i-ar fi cerut așa, nitam-nisam, insignele Imperiului de Apus, mai mult ca sigur că ar fi fost considerat nebun și tratat ca atare. Nu prea există posibilități de discuție. Dacă ar fi existat, i-ar fi explicat împăratului Orientului că el, Chlorus, dispune de atâtea valori îngropate câte nu avea nici un alt muritor, că toată Italia și tot drumul spre Constanti- nopol sunt burdușite cu ascunzători ticsite de bogății. Cum să-i spui așa ceva fără a avea o poziție corespunzătoare pentru a putea fi ascultat și crezut? Cei mai mulți oameni nu pot vorbi între ei tocmai pentru că nu se ridică sau nu se coboară la o asemenea poziție. Doi indivizi nu pot comunica decât dacă sunt la același nivel, zicea Chlorus, sau dacă realizează o punte clară, rămânând fiecare pe malul lui. Altfel, cuvintele trec pe deasupra sau pe dedesubtul adresantului. Dacă îți părăsești acel blestemat loc atribuit, atunci nu mai e nimic de făcut. Dovada o constituie faptul că Al Treizeci și nouălea a rămas ani de zile să construiască interminabilele fortificații ale lui Anastasius nu numai pentru a admira peisajul în orele de odihnă, ci și în speranța că va găsi cheia de a se apropia de împăratul aflat atât de aproape. Degeaba: această cheie nu exista.

Complexele lui Chlorus proveneau, poate, și din greutățile sale de comunicare. El nu numai că nu vorbea nici un grai bine, dar greaca n-a reușit s-o învețe niciodată. Cei ce nu-l știau – și el avea grijă să nu-i cunoască adevărata identitate aproape nimeni – nu de puține ori își băteau joc de el. (Cruzimea sa a reprezentat de multe ori o răzbunare în urma unor asemenea umilințe. Pe de altă parte, Al Treizeci și nouălea trebuie să fi dispus de o mare stăpânire de sine acceptând atât de des batjocura și acumulând încetul cu încetul tot veninul până la o nouă lovitură sigură. Atunci își spăla sălbatic toate umilințele în sânge, de cele mai multe ori nevinovat. Dar, se pare, nici atunci cruzimea nu-i producea plăcere: încă o dată, el mutila și omora, rece și indiferent, doar pentru a-și atinge un scop.)

Când a înțeles că nu exista cheia căutată, Chlorus și-a constituit o nouă ceată. în Constantinopol era riscant să se erijeze în stăpânul locului, Constantinopolul era o cetate ciudată, ca și Ravenna, o cetate care a rezistat ani de zile unui asediu terminat în coadă de pește. La Ravenna nu s-a declarat nimeni învins, aici ambele părți s-au considerat triumfătoare. Lucruri ce nu-l interesau pe Chlorus. Al Treizeci și nouălea devenise iarăși un brigand: el jefuia din nou, ca înainte, acesta era rolul lui pe pământ. Redevenise el și era preocupat să găsească noi depozite subterane pentru comorile dobândite.

Și, atunci, l-a întâlnit pe Ef. Ef era o plăsmuire, dar Ef era foarte concret. Originea lui, spun cărturarii, trebuie căutată în flagelurile numite de episcopul Idace: fierul, foametea, epidemiile și fiarele. într-o perioadă când Iulianus Solanus îl înlocuiește pe Strabon cu Ptolemeu, când Martianus Capella triumfă în fața lui Cicero, când Valerius Ianinus devine mult mai important decât Vergiliu, performanțele artistice se rezumă la izbânzi formale. Celebritățile zilei sunt autori cu totul obscuri, realizatori ai unor poeme în care fiecare cuvânt începe cu aceeași literă. Idace a mers mai departe, a înzestrat o literă cu toate relele posibile și a afurisit-o. Drept urmare, a eliminat litera „f” din vorbirea curentă, înlocuind-o în vorbirea uzuală cu alte sunete. în scris, argumenta Idace, soluția „ph” pentru ,,f’ n-a fost decât o măsură menită să instituie un tabu ce nu a fost explicat. (Celelalte litere și sunete au primit și ele „valori morale” din partea lui Idace, astfel încât fiecare cuvânt avea un anumit rang numeric rezultat din suma „valorilor morale” ale literelor/sunetelor ce-l constituiau. Episcopul eticheta oamenii după vorbirea lor conform acestor criterii, calcula conștiincios lucrări clasice și le ierarhiza, și a realizat o traducere a Bibliei aproape ilizibilă, însă beneficiind de un coeficient foarte ridicat al „valorilor morale” ale cuvintelor folosite. Criteriile pe baza cărora a fost fixat rangul fiecărei litere/sunet le-a dus în mormânt, însă prestigiul lui i-a făcut pe ucenici să calculeze și generații mai târziu „valorile morale”.)

Ef s-a născut din spaima de litera cu același nume. în urma speculațiilor episcopului Idace, superlativul răului, „cuvântul” cu valoarea morală cea mai scăzută era ,,Ff’. Sunetul fără sens lexical, un fel de șuierat special greu de exprimat, a devenit în curând „Ef’. La rândul său, ,,Ef’ nu era pronunțat, ci înlocuit cu „sinonime” de genul „Intereg” (= între „e” și „g”).

Secolul lui Chlorus a fost unul dintre secolele spaimei: consensul că se apropie sfârșitul lumii, apoi credința că până la Judecata de Apoi mai sunt necesare câteva veacuri de ispășire au adus în față tot mai multe întruchipări ale nenorocirilor. Un grup de patru bandiți (călăreții din care se vor naște „cavalerii apocalipsului”?) va teroriza lumea cunoscută. Ticăloșii au fost prinși și executați, dar peste puțin timp au apărut din nou. Spaima față de ei era atât de mare, încât au fost zărite în mai toate provinciile asemenea grupuri de briganzi în număr de patru. Șeful lor se numea Ef. (Armin Greenfeeld pretinde că întreaga lume civilizată era convinsă că nu există decât un singur Ef, dar că acesta, înzestrat cu puteri colosale, izvorâte din răul universal, beneficia de ubicuitate și lovea în mai multe locuri deodată.) Astfel, dintr-o speculație a episcopului Idace s-a născut o ființă concretă (sau mai multe), aptă de a întruchipa întreaga grozăvie a imaginației.

Ca și Chlorus, Ef avea nevoie de spațiu de manevră. în timpul asediului Constantinopolului, el atacase marginile armatei lui Clovis, furierii, solii. în cetate era prea riscant ca patru oameni să încerce să-și impună legea. în asemenea condiții, și Chlorus, cu ceata lui numeroasă, trebuise să renunțe. însă Ef înlocui forța prin renume: o dată sau de două ori își făcea apariția și prin oraș, jefuind, ucigând și dispărând în labirintul subpământean. Astfel s-a demonstrat că noaptea se putea opera și în Constantinopol. Primul atac al lui Ef în cetatea lui Anastasius s-a produs cu puțin înaintea asediului. Apoi, vreo doi ani, a fost liniște. După care Ef a mai lovit o dată. în „Minunile Orientului” a lui lulianus Solanus există, printre alte ciudățenii, și un animal cu o mulțime de picioare copitate și cu patru capete de cal. Acest monstru este călărit de o ființă înfricoșătoare, cu coamă de leu, aripi de vultur și labe terminate în gheare. Pentru Al Treizeci și nouălea, însă și pentru mulți alții, acesta era Ef: o singură arătare pe mai mulți cai îngemănați. Supraviețuitorii întâlnirilor cu Ef povesteau amintiri în care agresorul arăta cam tot așa. Nimeni nu pretindea că a vorbit personal cu Ef, nimeni nu încercase să i se opună. Soldații împăratului trimiși să-l caute nu l-au văzut niciodată. Se povestea că Ef s-ar ascunde deseori în labirintul subteran și că i-ar ucide pe rătăciți. Când, în jurul anului 500, Ef a fost prins și executat împreună cu ceilalți trei călăreți ai săi, martorii oculari au afirmat că s-a lăsat ceața și că, pe fondul unui zgomot înfiorător, Ef s-ar fi desprins în înălțimi, rămânând să fie torturați până la moarte patru nenorociți din care duhul malefic dispăruse. Dovada o constituia faptul că, peste doar câteva zile de la execuția respectivă, Ef a lovit din nou.

Azi pare interesantă această dihotomie: omul și același personaj apăreau când sub înfățișare antropomorfă, când zoomorfă. în ambele ipostaze, el rămânea Ef, iar cei patru călăreți erau Fierul (Sabia), Foametea, Focul (sau/și Epidemiile) și Fiarele sălbatice. Pădurile fiind tot mai nesigure, animalele s-au înmulțit fără precedent și atacau în mod frecvent satele. Din pricina lor, până și muncile câmpului deveniseră periculoase.

Nereușind să trateze cu împăratul Orientului, Chlorus încercă să intre în grațiile lui Ef. Și, din nou, trebui să constate cât de greu – dacă nu chiar imposibil – e să comunici cu cineva. Deși tâlhar ca și el, Ef reușise să se ridice la o înălțime inaccesibilă, ca și împăratul. Ef nu putea fi găsit, intermediari să ajungă la el nu existau. Anastasius avea măcar niște dregători ușor de corupt – deși nici cu ei încercările n-au dus decât la promisiuni deșarte și la interminabile amânări, întrucât tocmai „nu era momentul”, la daruri risipite în van. Ef nu acționa prin nici un intermediar. N-aveai cum te apropia de el, n-aveai cum să-i faci propuneri. Când, prin 503, Al Treizeci și nouălea și-a constituit a doua ceată, când a început din nou să terorizeze lumea, la început chiar în Constantinopol, când Mâna Albă a revenit în actualitate, Chlorus se așteptase ca Ef să dea un semn de viață, să-i ceară un tribut, să pretindă delimitarea teritoriilor de acțiune, să-l trateze ca pe un concurent sau ca pe un prezumtiv vasal. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Mâna Albă își avea „prestigiul” ei foarte concret, iar Ef era un tabu, un blestem ce venea ca o pedeapsă divină. (Și, atunci, de ce nu era voie să fie invocat?)

Mâna Albă opera în așa-numitul Constantinopol Nou, între zidul lui Constantin și cel al lui Theodosius. în felul acesta, tacit, s-a ajuns, totuși, la o delimitare între Cel de Al Treizeci și nouălea și Ef, care obișnuia să-și dea loviturile în special de la zidul lui Constantin spre est, dar mai ales în regiunea portului Pros- phorion. Chlorus lucrase ani de zile la consolidarea flancului drept al fortificațiilor lui Anastasius și prefera să stea nopți întregi și să privească la Cornul de Aur. La un moment dat, fusese chiar răspunzător de o porțiune a lucrărilor dintre Poarta Harisius și mare. De aceea, fiind cunoscut acolo, ceata lui opera mai în sud, începând de la Poarta Sfântul Roman și până pe malul Mării de Marmara. în orașul vechi influența sa era scăzută. Și tocmai acolo a lovit în mai multe nopți Ef: o dată în jurul coloanei lui Arcadius, altă dată în preajma coloanei lui Claudius II. Din cauza acestei din urmă lovituri, se bănuia că Ef venea de pe Bosfor. Când incursiunea s-a repetat aproape în același loc, convingerea s-a adâncit și folclorul și-a adus imediat contribuția, monstrul multicopitat al lui Ef fiind văzut de atunci venind pe ape.

Lui Chlorus îi era dor de Lerins și de Ferme zu Chiuso. în capitala Orientului nu avea cu cine vorbi, acolo nici măcar cele două cărți nu-l mai ajutau. Nopțile, când stătea pe malul apei, starea de grație nu mai venea. Să te întinzi la vorbă cu adevărat, să comunici, să te descarci, astea toate erau niște himere ca și „împăratul” sau ca Ef. Al Treizeci și nouălea știa să comunice cu sabia, să înspăimânte și să-și ia ce-i oferea soarta. Câteodată își lua câte o femeie. Nu o prostituată din port, ci o femeie de care să-i placă într-adevăr. Cu nici una n-a stabilit o relație de durată. în expedițiile din Italia încă se mai îndrăgostise. Acum nu mai avea încredere în nimeni. De obicei, dacă rămânea cu o femeie mai multe zile, simțea nevoia să i se destăinuie, să-și pună întrebări cu voce tare, „să vorbească prea mult”. Așa ceva e periculos. E adevărat, asemenea mono- loguri îi aduceau unele răspunsuri, dar, foarte repede, îl apuca o lehamite amestecată cu spaimă, așa că își omora confidenta. Au scăpat doar femeile pe care numai le-a violat și care nu i-au pătruns prea adânc în intimitatea sufletului. Dintr-o asemenea întâmplare lipsită de orice importanță pentru Chlorus s-a născut Al Patruzecilea. Tatăl și fiul nu se vor întâlni niciodată. Poate că Al Patruzecilea a avut numeroși frați și surori. Scribul este bucuros că l-a descoperit măcar pe acest continuator al firului. (Și nu oricare continuator, ci unul apt de a duce șirul mult mai departe. Scribul a avut iarăși noroc!)

Să se întoarcă la Lerins deocamdată nu era posibil. Bizanțul era cel ce mai putea oferi subiecte de pradă. Acolo merita să-și continue activitatea. Speranța că ar putea găsi vreodată pe cineva cu care să poată colabora pe picior de egalitate, Chlorus și-a pierdut-o, treptat, de tot. Pentru aceasta ar fi trebuit să aibă și el încredere în cineva, or prudența îi dicta să-și protejeze perfect existența dublă. în timpul zilei lucra în calitate de șef de echipă pe șantier, iar noaptea redevenea Mâna Albă care își plănuia cu răbdare fiecare lovitură. Noua sa organizație era astfel clădită încât foarte puțini membri știau de el. Chlorus s-a priceput să construiască o ierarhie ce i-a permis să rămână nedescoperit până la capăt. „Ordinul Mâinii Albe”, cum a întâlnit scribul o informație datând din secolul IX (!), a supraviețuit încă multă vreme și a devenit una dintre cele mai temute confreerii secrete. în același secol IX, ea va cuprinde filiale ce se vor întinde de la Marea Nordului până la Marea Mediterană și chiar în nordul Africii, de la anglo-saxonii trăind în Marea Britanie de azi până în Bizanț, având reprezentanți puternici printre burgunzii din Savoia, vizigoții din Hispania și chiar și printre scandinavi, unde, de altfel, va supraviețui cel mai mult. Când va fi suficient de puternică, Frăția Mâinii Albe va fi contactată de mai-marii lumii și membrii ei se vor infiltra în cele mai înalte cercuri. Dar, până atunci – și în orice caz pe vremea lui Chlorus – acele contacte nu vor exista încă și Al Treizeci și nouălea va muri cu convingerea că un dialog între muritori nu există. E adevărat, în viclenia sa, el a legat totuși câteva înțelegeri și, așa cum s-a mai arătat, profitând de Marea Schismă. Este evident că lui Chlorus îi era absolut indiferent Conciliul de la Calcedon și că habar n-avea de ce monophysiții se încăpățânau în concepția lor – pe care el n-o putea pricepe și care nici nu-l interesa –, lui fiindu-i totuna dacă Fiul Domnului avea caracter divin și uman sau numai de un fel. El nu credea nici în cruce, nici în Henotikon. Și nici într-o altă formulă de unificare. Mâna Albă a devenit „Sabia cu două tăișuri” și a lovit când într-o direcție, când în cealaltă, făcând eforturi de a convinge fiecare parte că a devenit brațul ei înarmat. Dar nici asta nu i-a reușit: episcopii nediscutând încă nici atunci cu el, au înțeles foarte curând jocul lui dublu. (Apelativul „Sabia cu două tăișuri” dovedind notorietatea duplicității Mâinii Albe…) „Nu, spunea Chlorus, o posibilitate de discuție nu există, cu atât mai puțin o șansă de înțelegere sau colaborare. Lumea este plăsmuită pe principiul piramidei și ce ne-a mai rămas de la bătrâni decât piramidele? Și Sfinxul, simbolul incomunicabilității… Ierarhizarea este universală, deasupra piramidei este Dumnezeu Atotputernicul, care nu are de dat socoteală pentru nimic. Nici baza piramidei nu este la același nivel, dar chiar dacă ar fi, pe baza aceasta apasă atâta greutate încât o face incapabilă de a se uita înainte: fiind încovoiată de povară, ea nu poate privi decât în jos.”

În consemnarea din secolul al IX-lea sunt prezentate și „Cele opt reguli de aur ale ordinului”:

1. In cadrul ordinului nu există dialog, ci doar porunci transmise și porunci primite.¹

2. Discuții se acceptă doar între egali. Ierarhia ordinului nu cunoaște egali. (De aceea „Ordinul Mâinii Albe” este cunoscut și ca „Ordinul Piramidei înclinate”.)

3. Superiorul trebuie să constituie o abstracțiune imperativă pentru inferior. Acesta trebuie să-l recunoască și să nu-l cunoască.

4. În cadrul ordinului nu există căi de apel, iar comunicarea este unilaterală. (Mai există și „Regula ecoului”, după care inferiorul trebuie să repete ordinul pentru a arăta că l-a înțeles.)

5. Semnul de recunoaștere al membrilor ordinului stabilește și rangul fiecăruia.² Din clipa recunoașterii va funcționa a patra regulă de aur.

6. În cadrul întrunirilor (realizate în mod cu totul excepțional, fiecare participant păstrându-și anonimatul) modul de manifestare constă din frazele spuse de superior și repetate de inferior.

7. Toate relațiile obligatorii pentru funcționarea ordinului se restrâng Ia un număr de treizeci și trei de formule fixe. (Membrii ordinului trebuiau să învețe aceste formule pe de rost și să știe numărul care o desemna pe fiecare dintre ele, operând doar cu respectivele numere. Rămâne necunoscut modul cum îl contactau pe superior spre a-i comunica numerele respective. La Blanche susține că existau locuri special amenajate în orașe și sate, locuri secrete, desigur, unde erau lăsate acele mesaje cifrice. Ipoteza este puțin probabilă întrucât analfabetismul era uriaș în epocă și bagauzilor nu le era câtuși de puțin caracteristică frecventarea limbajului scris. De aceea, un alt autor, Jerome Dan, preluându-l pe La Blanche, pretinde că în acele locuri secrete, expeditorul lăsa o pungă cu un număr de pietricele corespunzător mesajului. Scribului nu-i este cunoscut dacă autorul respectiv se bazează pe informații certe sau doar pe speculații. Mai rămâne, apoi, nedezlegat modul cum se semna expeditorul și cum indica numele adresantului.)

8. Orice contact în doi era interzis, trebuind mereu ca un al treilea să fie de față.

Desigur, aceste „reguli de aur” au apărut și s-au dezvoltat mult mai târziu, Chlorus neajungând încă până acolo. însă un lucru este sigur: și la o lectură superficială, codul obligatoriu, expus mai sus, pornea de la împiedicarea oricărui dialog uman. Dacă acesta este și așa imposibil, atunci de ce trebuie el interzis în mod explicit?

Este sigur că Ordinul Mâinii Albe și Ef s-au născut aproximativ în același timp. Primul își are originea în Bizanț, al doilea vine din vestul Europei. întâlnirea lor s-a produs în timpul campaniei lui Clovis în Orient. în timp ce Ordinul Mâinii Albe (metamorfozat mai târziu și în „Ordinul mâinii de aur”) constituia o realitate foarte concretă, lovind cât se poate de vizibil și lăsând peste tot răni deschise, Ef reprezenta materializarea spaimelor, viziunilor și coșmarurilor enunțate de episcopul Idace și rătăcite în conștiința transcendentală a lumii. Dar amândouă noțiunile aveau în comun, pe lângă caracterul înfricoșător al conținutului lor, și ținuta de mister ce le învăluia. Doar puțini muritori au pretins că l-au văzut pe Ef în toată hidoșenia sa, la fel cum doar o mână de supraviețuitori îndrăznea să se laude că a scăpat vie în urma unei întâlniri certe cu briganzii Mâinii Albe. „Certe” fiindcă Mâna Albă nu părăsea conspirativitatea – avea și motive destule să n-o facă! –, încât oamenii lui Chlorus nu-și deconspi- rau identitatea decât atunci când loveau. Altfel, puteai trăi mult și bine printre ei fără a afla vreodată cu cine ai de-a face. Lucru ce mărea teroarea și mai mult: nu puteai ști cu siguranță nici măcar dacă vecinul tău de o viață, atunci când a lipsit pentru două zile de acasă, n-a fost cumva amestecat într-o acțiune a înfricoșătoarei cete.

Încercările de a-l asimila pe Ef Mâinii Albe n-au avut sorți de izbândă. Ef dispunea de imaginea sa, iar mutilații rămași în urma atacurilor Mâinii Albe declarau că au fost surprinși de oameni obișnuiți, care n-au păstrat nimic din figura zoomorfă a calului cu patru perechi de picioare de sub un trup unic, dar în nici un caz uman. Cele două spaime au continuat să trăiască distincte una de alta.

Mitologia vremii povestește despre lupta Mâinii Albe cu Ef. La mănăstirea Ferme zu Chiuso se găsește și un desen reprezentând această luptă: mai mulți briganzi încercând să omoare o arătare cu mai multe picioare, pe care călărește o ființă cu cap de leu, cu mâini de om terminate cu gheare și cu aripi de vultur. Din desen este greu de spus cine pe cine a învins, însă apare cu totul remarcabilă tendința de a se căuta o confruntare între cele două rele: cel concret și cel venit din coșmarurile străbune. își disputau cei doi protagoniști ai răului supremația în spaima lumii? Idace a fost cel ce a spus că: „Niciodată oamenii nu pot să înfricoșeze, întotdeauna spiritul răului, când sălășluiește în ei, este cel ce, ieșind la suprafață, produce spaimele cele mari. Când lovește din oameni, diavolul, chiar dacă le ia înfățișarea, nu renunță nici la caracteristicile lor dintot- deauna.” Și tot Idace spune: „Noi nu ne putem lupta cu Ef. Acesta este premergătorul Apocalipsei. Cei ce se încăpățânează să-l înfrunte nu sunt decât oameni proști care cred că-i pot lua locul.” Ceea ce înseamnă că asemenea „oameni proști” au existat și pe vremea episcopului Idace și că ei se încăpățânau să-l înfrunte pe Ef. Papa Symmachus vorbește și el de Ef, repetând ideea lui Idace: „Sunt unii nebuni care cred că se pot pune în fața pedepsei divine și că pot să-i ia locul.” Să fi avut Mâna Albă astfel de ambiții? (Dar citatul poate să fi fost foarte bine și apocrif, din nevoia unei înalte autorități apte de a-i conferi credibilitate.)

Nu trebuie să-l confundăm pe Chlorus cu Confreeria Mâinii Albe, cea născută treptat și în timp de veacuri din acțiunile lui. Când se spune³ despre confreerie că va deveni slujitorul lui Ef, lucrul acesta poate reprezenta și o simplă figură de stil:

¹

societatea secretă nu făcea decât să transpună în concret spaimele ancestrale. Dar, oricum, se confirmă că o relație între cele două plăsmuiri ale răului a existat. în privința lui Chlorus, orice ipoteză rămâne deschisă, dar este de presupus că lucrurile s-ar fi desfășurat astfel: la început, Al Treizeci și nouălea a încercat să profite de efectul spaimei produse de evocarea lui Ef, făcând tentative de a i se substitui. Nereușind să fie asimilat în conștiința publică drept ceea ce nu putea fi, s-a mulțumit să rămână „sabia lui EP’, după ce a mai avut și alte apelative asemănătoare.

Organizarea încă rudimentară a confreeriei, lipsa bazei ei teoretice nu le permiteau încă oamenilor Mâinii Albe decât să opereze în spații limitate. Al Treizeci și nouălea devenise un bărbat în toată firea, trecuse de treizeci și cinci de ani, părea un om cât se poate de obișnuit, atunci când colinda Constantino- polul sau când, călătorind cu câțiva prieteni, poposea într-un han. Nimeni nu știa despre el să aibă sau să fi avut vreo familie, deși atunci când își ascundea comorile repeta că omul trebuie să se îngrijească de urmașii săi. Nu contesta că avea copii răspândiți prin lume, însă pretindea că mai dispune de tot timpul ca să-și ia o nevastă. Pe scurt, nimeni nu știa mare lucru despre el. Adevăratu-i chip apărea în timpul acțiunilor sale pline de cruzime, când dădea dovadă de autoritate deplină și când nimeni nu îndrăznea să-i iasă din vorbă. Nu numai reușita totală a incursiunilor, de unde și teama bolnavă că orice act cât de mic de nesupunere sau de inițiativă proprie se va termina cu o nenorocire pentru făptaș, dar și motivația loviturilor îi era atribuită exclusiv lui Chlorus, născându-se, astfel, și sâmburele încă diform al bazei teoretice a sectei⁴. De pildă, expansiunea extraordinară geografică a viitoarei confreerii a Mâinii Albe, Al Treizeci și nouălea o vedea necesară (fără să-i poată încă anticipa amploarea) din cel puțin două motive: când Țipor a încercat să-i explice inutilitatea economică a unor comori ascunse și necesitatea investirii și rulării valorilor, Chlorus i-a replicat că dezvoltarea averii sale și a cetei se va realiza prin acumulare, fiecare nouă lovitură având acest scop. O investire a fondurilor ar conduce la concentrarea lor într-un anume loc sau într-un anume sector de activitate. Asta ar impune riscuri. Regiuni întregi sunt cotropite de semințiile ce nu încetează să se reverse, din toate marginile lumii, peste urmele tot mai șterse ale fostelor imperii. Este imposibil de știut – susținea Chlorus, pe bună dreptate – unde te vor împinge evenimentele peste o lună sau peste un an. Să duci peste tot comori cu tine nu era înțelept, să le transferi dintr-un loc într-altul, o dată ce erau investite, n-o permitea de cele mai multe ori precipitarea evenimentelor. De aceea, spunea Chlorus, unde se află Mâna Albă, acolo trebuie să se afle și averile ei. Și, fiindcă soarta te poate arunca oriunde în lume, trebuie să dispui de bogăție peste tot. Dacă o insulă sau chiar o țară devin pentru o vreme inaccesibile, tu ești asigurat acolo unde ești sau unde ai apucat să fugi, iar locul vremelnic interzis îți rămâne fidel prin depozitele pe care continuă să le ascundă pentru tine și numai pentru tine. Acesta este un motiv al vocației universale a lui Chlorus și al Confreeriei Mâinii Albe. Dar stocarea înseamnă și continuitate și speranță în viitor, într-un viitor când „depozitele” se vor deschide și vor fi folosite. Câteva secole mai târziu, când baza teoretică a confreeriei va fi consolidată, „deschiderea depozitelor” va deveni sinonimă cu „vârsta de aur”. Pe vremea anului 500, perioada „Apocalipsei amânate”, Al Treizeci și nouălea avea curajul să mai spere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.