Mâna albă (53). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo.
Patruzeci și șaselea. Tot restul face parte din legendă, din imaginea personajului rău, despre care se povesteau atâtea, dar pe care l-a cunoscut cu adevărat foarte puțină lume. Renu- mele de „păgân”, născut pe puntea corăbiei ce-l ducea în căutarea marginii occidentale a lumii, a influențat toate judecățile de valoare ulterioare, până a pleca tocmai de la acel apelativ. Ceea ce nu se potrivea cu „păgânismul” personajului nu era crezut, deci nu era repovestit, deci s-a pierdut. Și, în mod firesc, caracteristicile de bază ale etichetei aplicate s-au accentuat cu vremea, preluând și aspecte ce țineau de concepția altui timp. La început, luând în considerare însemnările din „jurnalul de bord”, se vorbea despre un tânăr bogat și cult, care, poate, nici nu credea în Coran, deși nu l-a negat niciodată, care, poate, credea în vreo erezie a creștinismului, întrucât nu l-a amintit niciodată nici pe Iisus sau care, poate, credea în vreun alt eres, pentru că nu numai că-l evoca de multe ori pe Dumnezeu (un Dumnezeu nespecificat), dar se și îndoia că ar putea exista vreo ființă cu conștiință lipsită de o imagine, cât de personală, despre un spirit călăuzitor. în sprijinul acestei convingeri, Păgânul amintea numeroasele superstiții încetățenite sau intime, toate constituindu-se într-un fel de religie fiindcă presupun tabuuri, mici ritualuri și gesturi secrete. Și, fiindcă întotdeauna greșitul întru credință a fost cu mult mai aspru judecat decât ateul, și despre fiul Geographului au început să circule sentințe tot mai severe și zvonuri tot mai infamante. Teoria inutilității oricărei dorințe raționale – Păgânul îndoindu-se că omul poate influența în vreun fel viața sa, a altora sau a colectivității – s-a transformat repede, în percepția ascultătorilor, în îndemn spre fapte damnate, concluzie ce contravine înseși inutilității totale predicate de Păgân. De aceea, scribul nu va mai insista asupra celor colportate despre gândirea Celui de Al Patruzeci și șaselea, având certitudinea că prea puține dintre toate acelea îi aparțin personajului nostru. Totuși, din câte ne-au rămas din „jurnalul de bord”, scribul bănuiește o gândire coerentă și originală, o filosofie (de vârf, în privința calității elevate a ideilor și a surselor folosite, extrem de variate, deși sever selecționate) potrivită derutei generațiilor de după neîmplinitul sfârșit al lumii, generații descoperind Apocalipsa și Judecata, însă căutând explicații și în posibilitatea unor subtile lumi paralele.4 Sigur, ca de obicei, neacceptând din start o concepție (mai ales abstractă), ceilalți au ripostat cu argumentul cel mai uzitat: „Dar dacă el crede așa, de ce trăiește altfel?” Negație cât se poate de falsă, oamenii neînțelegând, în primul rând, cum „crede el așa” pentru ca să poată aprecia parametrii traiului său. în fond, sectorul interzis din Castelul Geographului de la Basra reprezintă o excelentă metaforă pentru întreg secolul al VI-lea: secolul unui sfârșit nemărturisit și al unui început șovăielnic. Trecutul murea asemenea unui animal ascuns în fundul vizuinei, iar noul își dorea o naștere ca orice naștere: în spatele unor uși închise; apoi, după ce va izbândi, istoria se va scrie – ca întotdeauna – retroactiv.
Neîndrăznind să reconstituie fără mari riscuri învățătura Păgânului, scribul consideră al patruzeci și șaselea capitol al ciclului drept un semieșec.
c) Legenda. Apocrifă sau nu, o trimitere extrem de binevoitoare a Papei Sergiu I (originar din Siria și – se pare – cunoștință personală a Păgânului) face foarte probabilă prezumția unei istorii în mișcare tot mai nefavorabile Celui de Al Patruzeci și șaselea. La Basra, după dispariția lui Husein, Castelul Geographului îi revenise fiului acestuia.5 Faima de atelier de creație și de loc de cercetare științifică era tot mai des înlocuită de renume- le mult mai puțin select al unei negustorii de hărți și al unui magazin de suveniruri din lumea întreagă. însă, printre palmieri, în mijlocul acelor obiecte aduse din călătorii, nu se aflau numai piese exotice decorative, ci și plante cu însușiri damnate, dătătoare de stări halucinogene, „înnebunitoare”, precum și însemne ale unor culturi diavolești. într-un loc de mare avânt al tinerei culturi islamice, castelul era stăpânit de un altfelgânditor, de un individ propagând o învățătură cu totul nestimulativă, de un păgân. Adăugând la aceasta și misterioasele proceduri impulsionate de plantele aduse din Asia, proceduri constituindu-se în petreceri obscene, asemănătoare unor ritualuri orphice (de care lumea își mai aducea foarte vag aminte), renumele locului nu putea decât să scadă continuu. Deși scindată în secte, învățătura severă a Profetului se consolida fără încetare și la Basra, iar faima Celui de Al Patruzeci și șaselea devenea, în mod firesc, tot mai negativă: Păgânul nu îmbrățișa practicile religioase ale Islamului, el deținea o poziție socială cât se poate de neclară, activitățile îi erau cunoscute de tot mai puțini oameni. Orice era potrivit să se spună despre el. Să contrazici un zvon nu era mai puțin riscant decât să-l lansezi.
Se pare că Al Patruzeci și șaselea n-a mai părăsit Basra de la revenirea sa din unica expediție la care a participat. Probabil că și-a format un grup de apropiați cărora să le poată împărtăși ideile sale. Despre ultimele două decenii ale veacului al șaptelea nu mai știm în privința lui nimic, în afară de zvonurile unor legende tot mai răuvoitoare. întrebarea care se pune este cum de n-au intervenit severele autorități în Castelul Geographului, cum de au permis ele acolo dezvoltarea unei mistici atât de străine. Poate că au mai sosit Ia Basra și pe mai departe demnitari trimiși să procure hărțile unice ale unor locuri ce trebuiau apărate și ale altor locuri ce trebuiau cucerite. Poate că acești demnitari nu se loveau de realitatea născută treptat din legendă. Poate că acești demnitari îl mai apărau pe fiul Geographului. Poate că zvonurile s-au dezvoltat mai lent și au circulat mai încet. Să minezi un renume ca acela de care se bucura Castelul Geographului nu se poate face prea repede. Poate că majoritatea zvonurilor au izbândit abia la începutul veacului următor, atunci când palatul fusese distrus de un incendiu, când Păgânul murise, când realitatea nu mai avea cum să se apere și doar amintiri fantastice, asemenea celor legate de bătrâna maimuță, mai alimentau legenda.
Moartea personajului la un an rotund poate fi încă un semn al aproximației mitului. Rămâne de decelat ce s-a spus înainte de acel an și ce după el. Biografia Celui de Al Patruzeci și șaselea este o biografie „de trecere”. Ea i-a oferit scribului extraordinarul cadou de a i-l dezvălui pe fiul Geographului și pe tatăl Celui de Al Patruzeci și șaptelea, păstrând, astfel, șirul neîntrerupt.
Pe de altă parte, biografia aceasta pare (și chiar este!) incompletă din toate punctele de vedere. Prin sine însăși, ea nu ne oferă prea multe amănunte nici despre erou, nici despre cei ce au intrat în legătură cu el. Dacă n-ar fi fost acel „jurnal de bord” atribuibil în bună măsură protagonistului, n-am fi știut mai nimic despre Păgân. Nici în bibliotecile extraordinare de la Lerins și de la Ferme zu Chiuso, scribul n-a găsit nici o completare la subiect. Sugestia blândului și eruditului părinte bibliotecar de la Ferme zu Chiuso cum că viața și lucrările Păgânului ar fi fost obliterate în mod intenționat de către arabi, întrucât Al Patruzeci și șaselea putea fi considerat unul dintre ereticii timpului, poate fi luată și ea în seamă. Scurta întrepătrundere cu Islamul se termină, deocamdată, aici. Al Patruzeci și șaselea reprezintă panta foarte abruptă a prăbușirii strălucitului renume al unei familii ilustre. Fiul său va desăvârși întru totul căderea.
Dar, întorcându-ne la puținul păstrat din învățătura Păgânului, există urcare și prăbușire în lumea plutind într-un timp incert, un timp nereprezentând decât o pedeapsă divină și o încercare? Așezarea într-o succesiune oarecare a faptelor este astfel cu totul aleatoare, căderea putându-se confunda cu urcușul, iar urcușul cu prăbușirea. Prin consecință, gândirea Păgânului poate fi folosită drept o scuză a vieții personajului însuși și a muncii neizbutite a scribului. La fel cum și acestea, la rândul lor, pot constitui scuza gândirii Păgânului.
Printre palmieri, probabil în locul unde a fost odată Castelul Geographului, se află un monument funerar ciudat: pe un zid de stâncă, deasupra unei guri de peșteră, stă scris: „în moarte fiind, suntem vii”. (Este evident o parafrază a lui Notter la dictonul acestuia – contemporan cu Al Patruzeci și șaselea – Media vita, in morte sumus, „în viață fiind, suntem morți”.) Locul se numește și azi „Mormântul Păgânului” și reprezintă un lăcaș funebru în spiritul practicilor primitive persane. Faptul că inscripția s-a păstrat perfect lizibilă vreme de atâtea veacuri ar reprezenta încă o confirmare, ar spune Păgânul, că timpul nu există, „în moarte fiind, suntem vii” scrie pe acest mormânt. Nici un nume. Nici un an.
1 Cei patru marinari lipsă sunt identificați astfel: unul s-a înecat, căzând de pe corabie, al doilea a dispărut în timpul unei furtuni, iar ceilalți doi au fost azvârliți în valuri drept pedeapsă pentru nesupunere și agitație împotriva comandantului. (Probabil din porunca Geographului.)
2 Nu se precizează niciodată nici de cine și nici în ce mod.
3 Ibn Rufa îi face un portret moral extrem de nefavorabil, insistând însă mai mult pe spectacolele sadice pe care le-ar fi organizat. (După o astfel de orgie sângeroasă și-ar fi luat vi a (a și soția lui.) Păgânul, umi- lindu-și și torturându-și victimele, le ținea lungi discursuri despre infinitul chinului lor, întrucât neexistând un timp în mișcare, nu se puteau aștepta nici la depășirea acelor momente cumplite. („Dacă aș porunci să înceteze supliciul vostru – admițând că aceasta ar fi posibil – ar însemna că el nici n-a avut loc”, spunea rânjind Al Patruzeci și șaselea și, câteodată, îi ierta pe nenorociți, încercând să-i convingă că n-au fost supuși nici unei cazne.)
Dar scribul a găsit și alte mărturii ale ticăloșiei sale, considerate mult mai grave. Păgânul vindea hărțile strategice chiar și dușmanilor califului. Delictul cel mai de neiertat a fost acela când i-ar fi oferit niște cartograme lui Abdallah ibn-Zubyar, nesupusul rival al califului Abd al-Malik. Această crimă supremă, împreună cu vânzarea altor hărți strategice ale unor ținuturi disputate din nordul Africii trimișilor imperiali au constituit delicte suficiente pentru a-l pierde. Dar Păgânul, în ticăloșia sa, a reușit să dovedească la timp că oamenii lui Abdallah ibn-Zubyar erau așteptați într-o ambuscadă, că li s-ar fi luat înapoi desenele și că, în felul acesta, n-ar fi fost decât sărăcit dușmanul califului de bani și de oameni de nădejde. Iar emisarii bazileului chiar au fost surprinși, tâlhăriți și uciși de complicii Celui de Al Patruzeci și șaselea, un singur bizantin, mutilat, fiind trimis să povestească peste tot întâmplarea. (Amănuntele acestea seamănă într-adevăr cu comportamentul Mâinii Albe, căreia i-au și fost atribuite respectivele fapte.)
În rest, Păgânul ar fi amăgit numeroși aventurieri cu hărțile tatălui său, pe acei veșnici fraieri doritori de a descoperi comorile ascunse de cine știe cine. O sursă afirmă că un înșelat, care i-ar fi dat foarte mulți bani Păgânului pentru o asemenea corogramă și care s-ar fi ruinat cu totul în urma acestei tranzacții, l-ar fi ucis pe ticălos în jurul anului 700. Data coincide cu celelalte descrieri, însă legenda aceasta n-a mai fost confirmată nicăieri.
4 Și numeroasele schisme între arabi au dus la coruperea până la ilizibil a gândirii Păgânului; fiecare sectă îi atribuia Celui de Al Patruzeci și șaselea păcatele adversarilor, așa cum au fost aceste păcate percepute de secta respectivă. Apoi, primul ascet mistic, Hasan al-Basri, ar fi frecventat și el Castelul Geographului. Nimic din pietatea și din Judecata de Apoi în care credea acesta nu se regăsește în ceea ce ne-a rămas din învățătura Păgânului. Disensiunile trebuie să fi pornit deja din timpul vieții personajului.
Nici renumele sectorului interzis din reședința moștenită a Celui de Al Patruzeci și șaselea nu a fost în măsură să-i îmbunătățească faima noului stăpân al locului. Activități tainice și invitați ciudați (suspecți) măreau credibilitatea oricăror ipoteze. (în „Istoria Mâinii Albe” de E. Knack, locul este pomenit în două rânduri.)
5 Ce i-a lipsit lui Husein în castelul lui de vis? Avea acolo totul, el care fusese alintat de către arabi drept „favorit al lui Allah”. Cu toate acestea, Geographul avea să părăsească și pentru ultima oară raiul său, conștient că un război implică amenințări și primejdii maxime. Ce mobil ascuns poate determina un om fericit să accepte un asemenea risc? Iată o întrebare care depășește cu mult puterea de înțelegere a bietului scrib. „Sufletul fiecărui individ e o taină ce se deschide doar în fața lui Dumnezeu. Poate de aceea ne înțelegem atât de greu pe noi înșine și aproape deloc pe cei din jur.” Afirmația îi aparține chiar lui Husein.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.