Mâna albă (75)

Mâna albă (75). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

La rândul lor, Pafnutie, Țipor și al’Malek erau la fel de descumpăniți: elevul nu era în stare să învețe cele mai elementare noțiuni ale cunoașterii, însă etala concepții ferme, pe care și le apăra cu o încăpățânare feroce. Ei au trebuit să admită că F1NGO, cel ce provine din „a forma”, „a modela”, „a turna în metal”, „a realiza prin învățătură” sau „a aranja”, nu are nici o tangență cu Al Cincizecilea și că toate acele sensuri proveneau din dorința și din speranțele dezmierdărilor micuțului orfan. în locul lui FINGO s-a născut FINIO, cel ce limita și sfârșea întregul

univers la propria sa existență. Finio nu accepta noțiunile dascălilor pentru că ele nu se integrau imediat și nemijlocit în orizontul său. Un orizont pe cât de egocentric, pe atât de iubitor de toate ființele din jur. De la vârsta de zece ani, copilul se simțea răspunzător pentru tot ceea ce putea cuprinde în câmpul său vizual, orice imagine fiind reflectarea în conștiința sa a mediului înconjurător, neexistând decât astfel, depinzând în întregime de Al Cincizecilea. Drept urmare, fiul lui Pamati își luă o imensă responsabilitate asupră-și.

Când au început să bănuiască nebunia tatălui, dereglarea nervoasă a lui Pamati, cei trei învățători au întrezărit și sminteala băiatului, ca efect al unei eredități încărcate. Mai târziu, când Țipor a îndrăznit să-i împărtășescă această teamă lui Infandus, Al Patruzeci și optulea se afla la capătul nereușit al politicii sale și și-a găsit o scuză pentru înfrângere în realitatea tragică a degenerării spiței sale. Astfel, convingerea că Al Patruzeci și nouălea și Al Cincizecilea, tată și fiu, au suferit de boli mintale a rămas înscrisă în Cartea Celor O Sută.

Finio a fost, indiscutabil, un om ciudat. Dar nebun?

Copilăria Celui de Al Cincizecilea s-a desfășurat mai lejer decât cea a tatălui său. Zilele sale n-au mai fost împărțite în tiranicele zece părți predestinate unor activități anume și tovărășii impuse. După moartea Levantinului, Infandus fiind mai tot timpul ocupat, iar Pamati nepricepându-se la creșterea unui prunc, cei trei mentori ar fi trebuit să constituie ei factorii instructiv-educativi ai lui Finio. însă nici dascălii nu mai erau tineri și nici nu găseau în noul lor elev un teren prea ispititor pentru instrucție. Cei trei învățători se ocupau de copil atât cât să nu se spună că nu-și făceau datoria, iar băiatul continua să-și cultive propriul univers.

Insistența legendei celor trei dascăli din cele trei mari religii face parte din istoria culturală a timpului, ea perpetuându-se aproape o mie de ani. în veacul al optulea după Christos, creștinismul era de acum suficient de puternic administrativ și doctrinar pentru a-și pretinde supremația, doar că iudaismul se

Încăpățâna să nu moară, iar tânărul islamism se afla în plină expansiune. în vremea aceea apar turnirurile publice între cele trei mari religii. Ele au început să facă vogă tocmai pe vremea iconoclasmului fiindcă împărații bizantini simțeau nevoia de a demonstra hegemonia doctrinei reformate de ei. Asemenea dispute-spectacol au avut loc în piețe și se desfășurau sub patronajul mai-marilor locului, respectând cerințele suveranilor. Evreii nu erau încântați să participe: pe de o parte, pentru că știau că, de obicei, verdictul era formulat dinainte de către arbitrii chemați să dovedească dreptatea stăpânului autohton și a populației majoritare, urmările fiind, de multe ori, cumplite pentru „învinși”, pe de altă parte, întrucât evreii considerau că lucrurile au fost odată și pentru totdeauna spuse și că, deci, nu are rost să polemizezi pe seama Faptului Stabilit. Totuși, existau și situații când nu se puteau eschiva și când nici nu doreau s-o facă. în acest spirit s-a născut Al Patruzeci și nouălea, de aici i se trage numele lui Pamati. Mai ales că, pe vremea cât el se afla încă sub tutela celor trei mentori, una dintre celebrele dispute se terminase cu totul surprinzător la Itil, pe Volga, în actualul Astrahan. Bulan, kaganul kazar, stăpânul unui imperiu ce se întindea de la Iaik până la Dnepr și Bug, de la Marea Caspică, prin Caucaz, până la Marea Neagră, de Ia Volga Mijlocie și de la izvoarele Donului până la Oka, prin Kiev, Bulan a organizat și el, într-una dintre cele două capitale ale sale, o asemenea dispută. Atât la Itil, cât și la Semender, asemenea evenimente au mai avut loc. însă prin 740, învățații reprezentanți ai iudaismului au câștigat o victorie atât de strălucită, încât au cucerit doar prin cuvinte una dintre marile puteri ale lumii: Bulan a trecut la credința lor. L-a urmat Beg, primul său dregător și comandantul marii sale armate – unde predominau mercenarii arabi! – și, o dată cu conducătorii, toată populația a preluat religia evreilor. Până la distrugerea Imperiului Kazar de către cnejii Kievului, această țară iudaică va fi puternică nu numai în Caucaz, dar, datorită vitalității comerțului ei, și în toate teritoriile unde-i vor ajunge supușii.

Exemplul kazar a apărut ierarhilor creștini ca un pericol real, ce nu trebuia să se mai repete. Disputele teologice au fost

continuate, treptat fără a mai fi invitați și reprezentanții Islamului, însă ele erau pregătite cu infinit mai multă grijă, iar finalul devenise întotdeauna previzibil. Un secol mai târziu, pe vremea lui Vasile 1 Macedoneanul, polemica s-a desfășurat sub vaga aparență de dispută, însă după încă un veac, cneazul Vladimir al Kievului o regizează evident, pentru ca în 1240, la Paris, Ludovic al IX-lea să nu mai țină cont de aparențe și să organizeze un simulacru de confruntare în care Papa Grigore al IX-lea a dat verdictul încă înainte ca presupusa întrecere verbală să aibă loc. în 1580, pe cu totul alte meridiane, împăratul mogul Akbar Han pune Ia cale un astfel de spectacol la Fhthpur-Agra.

A vrut și Infandus să se ralieze acestei mode a timpului, când i-a chemat pe cei trei dascăli în cimitirul roman spre a-i fi mentori fiului său? Cognomenul acestuia o dovedește cu prisosință. Dar cât de mult a fost implicată Mâna Albă în disputele de doctrină religioasă?

După neașteptatul deznodământ de la Itil, când un imperiu întreg a trecut la iudaism, confreria a trebuit să ia o atitudine. Vocația ei internaționalistă i-a dictat să nu sprijine o credință anume, ci să folosească disensiunile dintre religii și pe cele din interiorul religiilor. Experiența kazară confirmase fragilitatea barierelor spirituale și subliniase diversitatea lumii. însă ceea ce i se părea lui Infandus un avantaj nu era acceptat de alte minți ale Mâinii Albe și în nici un caz de paranoicul său fiu, cel ce vedea în fărâmițarea religioasă descompunerea propriei sale puteri – pe care o dorea absolută. Probabil că sfârșitul tragic al celor trei învățați și de aici li se trage, chiar dacă sigur nu numai de aici.

Oricum, Finio era învățat de niște profesori mult mai bătrâni decât cei ce s-au ocupat de tatăl său, de niște oameni ce-și simțeau viața amenințată. Pe deasupra, Finio era dificil ca și părintele său, fiind de mic o personalitate la fel de accentuată, chiar dacă se manifesta altfel. După ce și Levantinul s-a dezinteresat rapid de strănepotul său, copilul a crescut mai mult la voia întâmplării, iar convingerile sale egocentriste, familiste și naturiste atunci s-au format și s-au consolidat. Iar vremurile erau prielnice și fantasmelor exclusiviste ale lui Finio. Pierre

Chaunu, un cetățean al secolului XX, vorbind despre variațiile curbei populației, confirmă că secolul al VIII-lea a reprezentat fundul văii. Implozia demografică era perceptibilă și la nivelul oamenilor de rând: sate, altădată înfloritoare, se micșorau ca pielea zbârcită de pe trupul unui bătrân înainte de moarte. Orașele aveau cartiere întregi pustii. însăși Roma părea exemplul cel mai bun: metropola s-a redus la un megalopolis caraghios, cu palate în ruină, cu străzi largi străbătute din oră în oră de șobolani flămânzi și de oameni singuratici la fel de flămânzi, întreaga populație a fostei capitale a lumii n-ar fi putut umple jumătate din Colosseum. Același Pierre Chaunu scrie câteva pagini mai încolo: „Firul istoriei oamenilor pare a recapitula istoria fiecărui om”. Iar pe timpul lui Finio, istoria semăna cu pielea de șagri ce se micșorează mereu. Al Cincizecilea se considera predestinat marelui sfârșit.

Dar, până să vină acela, a sosit vestea destinului tragic al lui Pafnutie. Plecarea și moartea dascălului l-au pus pe Finio într-o situație nouă: dacă până atunci era convins că întreaga ambianță, cu oameni, cu animale, cu plante și lucruri, va dispărea o dată cu el, care reprezenta condiția necesară și suficientă a civilizației părții de lume perceptibile de simțurile sale, dispariția voluntară a unui personaj putea fi considerată o trădare. Orice dispariție! O trădare aptă de a pune sub semnul întrebării hegemonia individului asupra conștiinței sale. Ce altceva e fiecare întrupare din jur decât un produs al senzațiilor și percepțiilor individului?

Individul păstrează în memoria sa atavică amintirea unor strămoși excepționali. Aceia îi conferă urmașului noblețe și îi transmit particularități pe măsură. Cel puțin așa se consolează descendentul decăzut la o stare mult mai umilă. După atâția regi uriași primari, veniți din istorie să ne explice ceea ce nu ne putem lămuri singuri în legătură cu marile găuri negre ale trecutului, Finio se voia el însuși un astfel de „om mare”. Culcat pe o rână în iarba necropolei, stătea ore în șir să-și urmărească „ținutul”, un metru-doi de pământ bogat în vegetație și în faună. Cu timpul, adevăratele dimensiuni dispăreau. Gâzele și fluturii,

evoluând la scara firului de păpădie, câștigau înțelegerea și motivațiile înaltului lor privitor și stăpân. Un observator răbdător, însă cu atât mai cumplit cu cât încerca să îndrepte ceva ce i se părea inadmisibil. Varietățile de ierburi și de insecte nu erau decât produsul simțurilor lui Finio. La fel cum și oamenii din jur nu constituiau decât rezultatele acelorași canale de cunoaștere. Pafnutie n-a fost nici el o excepție. Dacă a dispărut, asta înseamnă că o forță mai puternică l-a smuls din cercul gravitațional al Celui de Al Cincizecilea. Cine sau ce putea reprezenta o asemenea forță? Răspunsul găsit îl cutremură pe fiul lui Pamati: dacă Pafnutie n-a fost decât un posibil rezultat al simțurilor lui Finio, înseamnă că și Finio nu este decât un posibil rezultat al simțurilor celui ce a fost Pafnutie. Sau ale celui ce mai este Țipor sau al’Malek. Există, într-adevăr, atâția Finio câte ființe îl percep și îi dau viață? Și, atunci, cine este adevăratul Finio?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.