PIETRELE (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Plecară toți trei spre locuința lui Lazăr, acesta certându-se cu Amarilli, Penescu încercând să strecoare observațiile pe care le avea pe marginea celor ascultate în cafenea, gesticulând cu un volum cam uzat, apărut în tipografia lui Carl Traunfelner (Strada Nouă, nr. 8)[1]. Vorbea însă singur, Lazăr și Amarilli îi răspundeau monosilabic și-l întrerupeau mereu pentru a răbufni din nou și din nou în cearta lor.

Adânciți în gânduri, veniră pe Strada Invalizilor și nu pe Calea Timișoarei, iar Amarilli avea o superstiție în privința aceasta, nu-i plăcea ulița aceea în care ori de câte ori treceai trebuia să mergi drept și să te uiți doar înainte pentru a nu-ți lăsa privirea să cadă pe mădularele descoperite ale cerșeto­rilor.

Și tocmai se certa cu Lazăr că n-are de gând să treacă prin strada aceea, iar Penescu se simțea tot mai stânjenit pen­tru că vedea că e de prisos — Penescu simțea mereu că e de prisos, dar de data asta faptul ca nici măcar de formă nu-l asculta nimeni îi confirma credința, însă trebuia să vorbească, pentru că dacă ar fi tăcut i s-ar fi părut că e și mai cara­ghios —, când Lazăr își aduse brusc aminte de ceva și îi lăsa pe amândoi acolo, pe Amarilli și pe Ignațiu Penescu în mij­locul străzilor acelora întunecoase, nici măcar nu se scuză, spuse doar că se va întoarce imediat, dispăru.

De furie, Amarilli nici nu mai putu să-i răspundă, stătea cu spatele pe direcția în care dispăruse el, îi auzea bastonul cu care lovea furios la fiecare câțiva pași pereții caselor. Apoi nu-l mai auzi decât pe Penescu explicându-i ceva, ea îi răspunse și, firavă, o conversație se înfiripă până la urmă, o discuție care pe ea n-o interesă deloc, Penescu spunea tot felul de lucruri inteligente la care trebuia să judeci pentru ca să poți participa, or ea în clipa aceea ar fi preferat ca individul din fața ei s-o ia în brațe și s-o strângă puternic și s-o țină așa până s-ar fi întors Lazăr și apoi să fi plecat împreună, ea și cu bărbatul care a luat-o în brațe, lăsându-l pe Lazăr în mijlocul uliței.

Doar că Penescu era mai scund decât ea, era curățel și serios și, în timp ce-i vorbea despre cultura clasică, ea se întreba cum naiba face de nu se murdărește niciodată pe pantofi, deși nici el nu era scutit să umble prin toate noroaiele orașului.

Iar Lazăr continua să întârzie și lui Penescu îi trecu prin minte un gând cinstit — așa cum erau majoritatea gânduri- lor sale: și lui Lazăr, își zise el, îi fusese până la urmă frică să-și ducă acasă oaspeți la așa o oră din noapte. Oricât încerca Amarilli să-l asculte, răspunzându-i în doi peri, el începu să se simtă atât de insuportabil de stânjenit, încât regretă că nu mai e cineva cu ei pentru a se putea scuza și pleca. Dar așa, nu putea lăsa o doamnă singură pe stradă. Până la urmă, nu mai fu în stare nici măcar să continue conversația aceea stupidă, el care era cunoscut că nu se sinchisea niciodată, nici dacă vorbea în gol când își emitea ideile, iar cei cu care vorbea se arătau, cu toată politețea, preocupați de prăvăliile sau de afacerile lor și îl întrerupeau des, trădându-și indiferența.

Statură așa, nemișcați și aproape fără să respire, dar până la urmă (cine știe după câtă vreme?) auziră zgomotul pe care-l făcea Lazăr lovind cu bastonul casele pe lângă care trecea.

— Haideți! le zise el simplu, fără să le dea nici o expli­cație în legătură cu absența sa.

Porniră, fiecare ducându-și în tăcere gândurile sale, Lazăr bucurându-se că i-a găsit fără să aibă ce să-și spună, nici nu se așteptase ca Penescu să poată întreține o conversație cu o femeie, Penescu, cel care nu discuta niciodată cu nimeni, nefăcând altceva decât să țină mereu lungi monologuri filo­sofice interminabile: Amarilli își bătea capul să afle unde a fost bărbatul care îi ducea la miez de noapte la el acasă și bănuia, spera, că nu-i spunea nimic numai pentru că mai era cineva de față; și pe urmă, Penescu, prea stânjenit și pentru a-și lua rămas bun, mergând în urma lor, rămânând mereu câțiva pași înapoi încât trebuiau să-l aștepte, până ce Lazăr se sătură și-i zise răstit să se miște odată că-i apucă dimineața.

Și nici nu mai avură mult drum de făcut, dar nici de vorbit nu mai vorbiră, obosiți de vremea târzie și de gândurile lor.

Doar atunci când au ajuns și Lazăr descuie poarta, li se păru că văd mai încolo o umbră furișându-se ca o părere. Și-și spuse fiecare în mintea sa că Fitacek pornise din nou în zborurile sale de noapte.

XVII

Odată intrat în casă, Lazăr deveni din nou vorbăreț, ba chiar expansiv. Îi duse într-o cameră din față, îi așeză în jurul unei mese mari și păru foarte mirat când apăru Veta.

—           Tu nu dormi?

—        Te-am așteptat. Vezi că nu dorm…

—        Dacă nu dormi, atunci du-te și adă vin!

Între  timp, tot vorbind, cotrobăi într-un scrin de unde scoase la iveală un platou cu prăjituri de casă.

În geam atârna ceva, ca o iederă, și în întuneric Amarilli trebui să se scoale ca să vadă ce e.

—                Ardei, spuse Lazăr, căutând după farfurii, iar Penescu găsi prilejul de a le povesti că sunt locuri în care ardeii aceia se mănâncă.

Amarilli își scoase pălăria și-și examină gulerul pe care se mai vedeau vag urmele vișinatei.

—           De unde le știi dumneata pe toate astea? îl întrebă ea distrată.

—           Ei, omul trăiește și învață.

—           Uite că eu n-am învățat lucruri din astea.

—           Ce fel de lucruri?

—           De exemplu că nu știu unde ardeii se mănâncă. La ce școală se învață așa ceva?

Lazăr deveni nerăbdător în subita lui bună dispoziție.

—           Unde rămâne atât zgârcita de nevastă-mea?

—           Zgârcita de nevastă-ta nu poate să zboare, zise Veta intrând cu un ol cu vin.

—           N-ai găsit un vas mai mic?

—           Dacă vă mai trebuie… mai aduc. Vru să spună „N-ai decât să-ți aduci”, dar îl vedea pe Lazăr încă „liniștit” și nu voia să-l irite.

—           Am vrut doar să te mai cruț de un drum, zise Lazăr îmbunat. De ce nu beți?

—           Ai putea să ne prezinți soției tale, spuse Amarilli.

Adresarea directă, fără pronume de politețe, căzu strident.

Dar Lazăr părea să nu observe nimic.

—           Sigur, sigur! Să vă prezint și să vă arăt mai bine unul altuia, spuse el pradă aceluiași entuziasm care nu-l mai pără­sea. Dispăru câteva clipe într-o altă încăpere, apoi reveni cu niște luminări și le aprinse pe toate.

—           Și mai târziu, dacă vreți, pot să v-o arăt și pe bunica. Vorbind, își scoase ceasul și, privindu-l, se miră cât era de târziu.

Veta trecea prin sentimente împărțite: era bucuroasă că bărbatul îi era atât de „liniștit” și de vesel, iar supărarea că și-a adus amanta chiar în odăile ei nu-i stăruia în suflet decât ca o obișnuință, ca un gând de mult învățat și care se încăpăținează să iasă mereu la suprafață chemat sau neche­mat. Dar în același timp mai știa că mai târziu, când oaspeții vor pleca și Lazăr va sforăi în pat alături de ea, o va apuca Buda adevărata, abia atunci, și fie că totul se va termina cu scandal sau că acesta va mai putea fi amânat încă o dată, diversiunea provocată de îndatoririle ei de gazdă și de vor­bele care se spuneau în jur vor dispare și nu va mai rămâne decât femeia neputincioasă, conștientă de neputința ei cu care nu se putea împăca.

Și mai exista și un motiv imediat care o făcea să fie neli­niștită: făcuse o prostie în dimineața aceea și aștepta cu groaza reacția lui Lazăr, când va descoperi „nelegiuirea” — dăduse homarilor care-i curățaseră sobele niște haine de-ale bărbatului ei (peste plată) și acum începea să se întrebe dacă nu cumva el le mai purta.

Se așezară cu toții la masă, doar Penescu ședea pe un pat și folosea o noptieră drept suport pentru paharul său, iar intestinele îi făceau din când în când zgomot. Nici el nu se simțea deloc sigur pe el. Da, dacă ar fi, acum cu toții la școală, sau acasă, în camera lui de lucru, atunci ar fi cu totul altceva. La catedră era energic, nu mișca elev în fața lui. Acolo le-ar putea arăta tot ce și-ar dori ei și pe orice ton, fără teama de a fi judecat în vreun fel. „Acolo parcă-s mai deștept!” își spuse uimit și gândi o vreme la această posibi­litate.

—           E vin de anul trecut, le explică Lazăr, răsucindu-și mustața. Dacă o să vă purtați frumos, am să vă aduc mai târziu o sticlă pe care am umplut-o acum cincisprezece ani.

—           Numai să nu fie ca oțetul, își permise să adauge nevastă-sa.

—           E ca marmelada, îi asigură Lazăr pe musafiri. Și nici nu e chiar în sticlă. Veniți să vedeți!

Dar nimeni nu arătă vreo dorință de a-l urma în pivniță.

[1] Purta mereu sub braț un rând de ziare  și cărți. Când acestea se făceau ferfeniță, începea să plimbe altele noi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.