Microbiştii din politică

Suporterul politic se descurcă bine când are de contracarat opinii, dar e aproape paralizat când are de contracarat fapte. Două sunt reacţiile posibile:

1. Acele fapte sunt fabricate, nu sunt reale;

2. Acele fapte sunt reale, nu pot fi negate, dar le putem ignora fără să ne fie ruşine, căci şi adversarii noştri au făcut la fel când au fost la ananghie.

Cândva, într-o emisiune TV, l-am contrat pe un suporter al Angelei Merkel, un intelectual remarcabil, care argumenta că e OK valul de emigrări din Orientul Mijlociu, spunându-i că, ieri, cancelarul german a dat o declaraţie ce echivala cu un semn de conştientizare a faptului că nu e OK cu acel val de emigrări. Nu cred că există o astfel de declaraţie, iar dacă există informaţii de acest fel, ele sunt fake-uri – a zis preopinentul meu.

Procesul lăuntric prin care refuzăm datele care ne contrazic convingerile are un nume: a gândi cu dorinţele (wishfull thinking). E ceea ce se întâmplă în mintea microbistului de fotbal. Dacă aş recunoaşte că echipa cu care ţin e ajutată de arbitri, ar fi ca şi cum mi-aş trăda microbismul. Nu e nevoie să recunosc, pentru că eu văd că nu ai mei sunt ajutaţi, ci ai tăi.

Politichia suporterilor aşa funcţionează de când există lumea partidelor. Nici n-ar putea funcţiona ca o comunitate ştiinţifică în care, metodologic, te bazezi pe experimentele care îţi infirmă ipotezele. N-ar putea funcţiona ştiinţific şi pentru că în politică nu căutăm adevărul, ci altceva.

Dar când microbistul încetează să mai fie suporter al unei echipe, apare din el, ca dintr-un cocon, un personaj nou: unul care vede, acum, fenomenul în care echipele sunt cuprinse. Ai zice că acesta e analistul politic dacă, la noi, acest personaj ar progresa în cunoaşterea fenomenului, dar nu o face, ci rămâne un suporter mai liber: ţine când cu Steaua, când cu Dinamo.

Dacă (şi când) am avea acest progres, ar putea să apară din cocon un alt personaj: filosoful politicului. Nu avem asemenea personaje în istoria culturii noastre, dar avem o carte excepţională de istorie politică: Mircea Eliade despre modernizarea Portugaliei.

Cineva zicea că era normal cândva să fii de stânga în tinereţe şi de dreapta după maturizarea deplină. Acum, normalitatea pare mai degrabă să încerci să fii obiectiv şi să poţi constata că partide de doctrină au mai rămas în scenă doar în SUA, dar că şi acolo există un establishment non-doctrinar, controlat de un Deep State pragmatic.

Noi ne aflăm la mare depărtare de obiectivitatea care ar putea constata liniştită că stânga şi dreapta nu sunt decât măşti interşanjabile. Nu pot avea linişte aceşti cavaleri ai turnirurilor de obiectivare pentru că ei par căzuţi între cai şi sunt consideraţi ori ridicoli de către lumea cea microbistă, ori adepţi periculoşi infiltraţi în tabăra adversă.

Totul curge aşa din pricina faptului că filosofia politicului este ceva prost înţeles la catedrele noastre (puţine) care au predat vreodată aşa ceva ori predau chiar acum. Din pricina ateismului, aceste catedre nu pot accepta originea teologică a politicului.

Chiar şi la Platon, politicul din Cetatea ideală era prezentat ca un exemplu teologic despre armonie: dacă omul are compoziţia cutare (spirit, suflet, trup), aidoma ar trebui compusă şi structura politică a Cetăţii. Ceea ce a dispărut din joc, în ultimele secole, este preocuparea adâncă pentru om. Am răsturnat perspectiva: omul este văzut, acum, ca o simplă rezultantă a politicului.

Absenţa unui discernământ al conştientizării filosofice a politicului, la noi, ne menţine într-o stare de lăutărie generală plină de pitoresc, dar goală de perspective, fie ele şi răsturnate. Semne bune? Da, chiar acum apar şi la noi filosofi ai politicului. Ziua de mâine poate fi un pic mai clară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.