A mai plecat dintre noi un important om de teatru: Mihaela Tonitza Iordache. Profesor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, a avut o bogată activitate literară, remarcându-se prin dramatizarea unor texte precum: „Maestrul şi Margareta” după Mihail Bulgakov, „Evreul Süss” după Leon Feuchtwanger, „Patul lui Procust” după Camil Petrescu, „Clipa” după Dinu Săraru, „Un om de afaceri” după Shalom Alehem, „Adunarea Păsărilor” după Farrin Udin Attar, „Lolita” după Vladimir Nabokov, „Oblomov” după I.A. Goncearov. Pe lângă studiile apărute în volume colective şi în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, a publicat numeroase volume de teoria teatrului. După 1978 a lucrat ca director artistic şi secretar literar la Teatrul Mic şi Teatrul „Ion Creangă”, pentru ca, între 1986 şi 1999, să fie director al Teatrului Ţăndărică din Bucureşti. A fost vicepreşedinte al filialei române a Uniunii Internaţionale a Marionetiştilor – UNIMA şi membru al Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – AICT.
În urmă cu câţiva ani, când Bucureştiul a fost capitala mondială a marionetelor, Mihaela Tonitza Iordache îmi acorda un interviu în care îmi vorbea despre lumea teatrului, de care era fascinată.
Sunteţi directoarea Teatrului de Păpuşi şi Marionete Ţăndărică din 1986. De unde această pasiune?
Pasiunea vine din copilărie, când părinţii mă duceau la spectacolele Teatrului din Craiova. La terminarea facultăţii, având o medie mare, am fost repartizată pe un post de preparator la Institutul de Teatru. După terminarea Facultăţii de Filologie am obţinut o bursă la Universitatea din Viena, propusă de Tudor Arghezi pentru Premiul Herder.
Am urmat un curs de un an la Institutul de Ştiinţe Teatrale, care a fost foarte important pentru formarea mea de mai târziu. Mi-am susţinut teza de licenţă cu o lucrare despre Samuel Beckett, fiind după aceea repartizată ca asistent universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică.
Am fost apoi secretar literar şi director adjunct la Teatrul Mic. Astăzi sunt şi profesor universitar în cadrul aceleiaşi Academii. Un lucru important s-a întâmplat în 1990, când am reuşit să conving Ministerul Învăţământului să creeze o secţie de marionete în Academia de Teatru şi Film. Primele promoţii de păpuşari cu studii superioare sunt angajaţi ai Teatrului „Ţăndărică”, astfel încât schimbul între generaţii se face pe neobservate. Este un fenomen de limbaj, de expresie, să-ţi prelungeşti fiinţa prin obiect.
Care a fost momentul hotărâtor pentru cariera dumneavoastră?
Întâlnirea cu Dinu Săraru, care m-a marcat enorm. Poate că aceasta a fost şansa mea. Având o pregătire temeinică teoretică, întâlnirea cu realitatea vie care este teatrul s-a petrecut la Teatrul Mic, care a fost un teatru extraordinar.
Teatrul de marionete nu este o artă destinată exclusiv copiilor, ci un limbaj special cu nesfârşite resurse artistice. Ce înseamnă, de fapt, aceste noi tendinţe?
Noi tendinţe înseamnă în teatrul de păpuşi posibilitatea de a da frâu liber imaginaţiei, asemenea realităţii virtuale, înseamnă a inventa, a imagina noi tipuri de păpuşi şi marionete, a căuta noi forme spectaculare. Înseamnă totodată o mai mare importanţă acordată vizualului, imaginii animate, este dovada evoluţiei acestei forme de teatru în ritmul impus de secolul vitezei.
Aţi adus pe scena Teatrului Ţăndărică o serie de regizori de teatru importanţi…
Desigur. Irina Niculescu de la Geneva, dar şi oameni tineri ca Felix Alexa, Gavriil Pinte, Anca Puşcaşu.
A fi partenera de viaţă a unei celebrităţi actoriceşti, soţia lui Ştefan Iordache, nu a însemnat şi un avantaj în carieră?
Sigur că înseamnă, pentru că eu sunt o fiinţă harnică, dar nu sunt creatoare aşa cum este soţul meu şi uneori a trebuit să mă dau la o parte. Avem mulţi ani de căsătorie în care am convenit să nu intervenim unul în problemele profesionale ale celuilalt. Uneori şi programele noastre diferă, dar avem acelaşi orizont cultural şi asta este important. Arta marionetelor mă fascinează, aşa cum îl fascinează pe Ştefan arta teatrului. Soluţiile pe care ţi le oferă lumea magică a păpuşilor îţi dau o senzaţie rar întâlnită. Şi ne mai leagă ceva… Pasiunea pentru grădinărit la casa noastră de lângă Bucureşti.
De ce v-aţi apropiat de lumea marionetelor?
M-am simţit bine în lumea păpuşilor pentru că am întâlnit un limbaj teatral cu posibilităţi de expresie fabuloase. Mă simt bine în teatrul românesc. Pentru mine, arta actorului este cea mai nobilă. Dar eu şi Ştefan nu comentăm niciodată munca noastră. Sunt convinsă că, şi după atâţia ani de zile, el nu ştie exact cu ce mă ocup eu la şcoală. Nu mă lasă să vin la repetiţii. Nici când eram directoare la Mic. Foarte grav e că ideile noastre despre teatru nu se potrivesc. Fiindcă l-am avut aproape, că am fost martoră la crearea unor mari spectacole, pentru mine a fost important în înţelegerea psihologiei acestei arte. Dar el nu este de acord cu teoriile mele. Spune că teatrul nu se poate explica.
Aţi moştenit şi pasiunea pentru artele plastice de la bunicul dumneavoastră, Nicolae Tonitza?
Acest teatru este un teatru care se bazează pe plastică, pe imagine, pe formă şi culoare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.