Minunatul tezaur

91. Benjamin, Sclavul cel Fericit

Benjamin s-a născut din părinţi sclavi, aduşi de Marele Rege din teritoriile cucerite de Armata Glorioasă. Fiu de robi, Benjamin şi-a cunoscut locul de mic. Avea un culcuş alături de alţi fii de robi, mânca împreună cu alţi fii de robi, a învăţat de prunc să lupte pentru orice bucăţică de pâine. Şi să se bucure de ea. Fiind mai isteţ decât majoritatea celorlalţi fii de robi, a fost dat la învăţătură şi, în curând, a ajuns să-i înveţe el pe alţii. Printre care şi pe copiii Stăpânului, un nobil ce ştia să-şi poarte rangul şi să se folosească în mod chibzuit de averea sa: avea grijă ca minunaţilor săi cai să nu le lipsească nimic, ca ogoarele-i nesfârşite să dea rodul pentru care au fost create de zei şi îl preocupa şi viaţa sclavilor săi pentru a putea să dea randamentul aşteptat. Nu-i pedepsea decât dacă avea motiv s-o facă. Aşa că Benjamin, după ce i-a învăţat să scrie, să citească, să numere şi să cunoască stelele de pe cer şi plantele de pe pământ pe fiii Stăpânului, pe nepoţii Stăpânului şi pe strănepoţii Stăpânului a putut să spună în deplină linişte:

– Stăpânul a fost un om ales, dar, din păcate, a pierit în floarea vârstei; fiii lui au murit cu toţii ca nişte eroi în Marele Război; nepoţii săi parcă ar fi fost din altă stirpe şi s-au urgisit între ei; iar strănepoţii au ajuns mai săraci decât mine, sclavul Benjamin. Care n-am avut niciodată nimic, aşa că nici n-am pierdut niciodată nimic.

Aşa a spus Benjamin, care e pretins să a trăit o viaţă fericită. Şi dacă a rostit acest lucru în ultimele-i clipe de viaţă, trebuie să-l credem: n-a afirmat însuşi Sofocle că nimeni n-are dreptul să spună că a avut o viaţă minunată înainte de ultima-i clipă de viaţă? Chiar atunci a rostit şi sclavul Benjamin că a avut o viaţă fericită. Aşa că trebuie să-l credem.

92. Artefactele din Piramida lui Susu

La sfârşitul secolului al XIX-lea, perioada marilor descoperiri arheologice, Robert J. Polnak nu numai că a dezgropat misterioasa Piramidă a lui Susu, dar a izbutit să şi pătrundă în ea. Acest lucru n-ar fi fost posibil, dacă nu ar fi fost găsite în peşterile de la Urkam documentele ascunse cu grijă, cu peste cinci mii de ani în urmă. Întrucât Polnak şi oamenii său s-au învârtit neputincioşi timp de trei ani în jurul construcţiei, fără a reuşi să pătrundă în ea, manuscrisele de la Urkam au venit ca o izbăvire deja nesperată. Acolo, în acele documente, se afla şi unicul plan regăsit vreodată a interiorului unui locaş de veci al unui faraon. (După cum se ştie, de frica hoţilor de morminte, asemenea înscrisuri n-au fost niciodată păstrate, iar sclavii şi servitorii, precum şi arhitecţii au fost şi ei fie îngropaţi în interior, fie executaţi altfel, de teama de a nu trăda vreodată secretele piramidelor. Precauţie dură, dar indispensabilă, întrucât comorile care-l acompaniau pe suveranul plecat la orizontul etern erau extrem de incitante.)

Intrând, în sfârşit, în interiorul marelui edificiu, Robert J. Polnak a rămas înmărmurit în faţa bogăţiei extraordinare a celor aflate acolo: cai şi care şi aur, scule şi arme încrustate cu pietre scumpe, vase din lapislazuli, alambicuri bogat ornate cu smaralde şi câte altele. Iar, urmând planul, a dat şi de o a doua încăpere plină cu minunăţii, şi de o a treia. În cea de a patra nu erau decât scheletele însoţitorilor Marelui Dispărut. Dar ceea ce l-a mirat pe Polnak a fost o piatră ce-şi schimba din minut în minut culoarea. Cercetând-o, a scos-o afară pentru a o putea analiza mai bine. Dar afară, piatra pur şi simplu a dispărut. Pe urmă, au dispărut la primul contact cu atmosfera deşertului şi alte două obiecte de o valorare inestimabilă. Drept urmare, s-a decis ca Piramida lui Susu să fie închisă din nou şi nimic din interior să nu mai fie scos la lumină.

Deşi păzită tot timpul, Piramida a fost devastată în 1926. Acum în interiorul ei nu se mai află decât vechile schelete. Dar, oare, hoţii s-au ales cu ceva? Minunatul tezaur n-a mai fost găsit niciodată şi, probabil, a dispărut la fel ca şi cele trei piese scoase iniţial de Polnak. Ceea ce a dus la întrebarea tot mai legitimă: au existat comorile atât de celebre şi în realitate?