Naufragiaţi, supravieţuitori şi sfârşitul lumii

După ce a trecut de prima jumătate, programul Festivalului de la Veneţia nu mai pare să favorizeze acele filme cu statutul de „vehicule pentru staruri”, care au dat mult de lucru fotografilor în goană după vedete. Autorii încep să fie mai importanţi decât actorii din peliculele lor. În acelaşi timp, ecranele fac din ce în ce mai mult loc filmelor care îşi îndreaptă atenţia înspre oameni plasaţi la marginea societăţii sau la marginea lumii. Refugiaţii aduşi de mare în ambarcaţiuni improvizate din Africa pe ţărmuri europene au devenit o imagine recurentă în producţiile italiene din diferitele secţiuni ale festivalului.

În „Terraferma” de Emanuele Crialese, venirea unui asemenea grup de refugiaţi produce o criză majoră într-o familie de pescari căreia poliţia îi confiscă ambarcaţiunea. Deşi disperaţi pentru că le merge rău, membrii acestei familii ascund o africană însărcinată pentru a nu fi trimisă înapoi în ţara ei unde moare de foame şi pentru a o ajuta să ajungă la soţul ei, muncitor la Torino. Autor al unui alt important film despre emigraţie, „Nuovomondo”, Crialese îşi confirmă vocaţia de creator de metafore vizuale memorabile, ca în scena nocturnă a corpurilor aruncate de valuri care se agaţă cu disperare de barcă. Despre solidaritatea cu aceşti nenorociţi pescuiţi în fiecare zi din apă de şalupele pazei de coastă vorbeşte şi „Satul de carton”, semnat de un alt mare nume al cinematografului italian, Ermanno Olmi, în timp ce „La bas” de Guido Lombardi se inspiră dintr-un caz real: masacrarea unui grup de africani refugiaţi la marginea unui sat sicilian.

Himizu, pelicula plină de violenţă a japonezului Sion Sono

Confruntarea rasială nu mai pare, la această ediţie, o obsesie a cinematografului american. Până şi mult aşteptata adaptare după romanul „La răscruce de vânturi” de Emily Bronte, semnată de regizoarea britanică Andrea Arnold, găseşte noi resurse dramatice în culoarea pielii romanticului personaj Heathcliff. Dacă în celebra carte el era un ţigănuş găsit pe drumuri de tatăl lui Catherine, aici el este un african ajuns nu se ştie cum în Anglia. Ce-i drept, e mai degrabă un mulatru şi pare o adaptare deliberată la „era Obama”. Cei care au nostalgia versiunii foarte romantice cu Laurence Olivier şi Merle Oberon, realizată de William Wyler în 1939, ar putea fi şocaţi de noua adaptare, de violenţa înfruntărilor cu diferite forme de respingere şi marginalizare la care este supus Heathcliff, dar şi de duritatea gesturilor lui de răzbunare, după ce revine, bogat şi sigur pe sine, în locul unde a fost umilit. Autoare a unor filme cu temă urbană foarte agreate de publicul tânăr, precum „Red Road” şi „Fish Tank”, Andrea Arnold reuşeşte să cucerească publicul şi cu această incursiune într-o epocă îndepărtată, evocând o lume primitivă, dar proaspătă, cu ierburi înalte şi fremătătoare, ploi torenţiale şi apusuri de soare mirifice.

Monica Bârladeanu şi Andrea Osvart în filmul Maternity Blues

O altă temă recurentă a festivalului pare cea a sfârşitului lumii. Nu este vorba despre anticipări ale apocalipsei prevăzute pentru 2012. În filmul japonez „Himizu” de Sion Sono, de pildă, eroii trăiesc un fel de situaţie post-apocaliptică după cutremurele, tsunami-urile şi accidentele nucleare de la Fukushima, din martie 2011. Eroii populează o comunitate refugiată pe malul unui râu, unde încearcă s-o ia de la capăt în nişte barăci sărăcăcioase. Deşi peste tot, de la orele de şcoală la emisiunile de televiziune, se predică nevoia de solidaritate şi se evocă exemplara putere a Japoniei de a supravieţui dezastrelor, pelicula sumbră a lui Sono arată, din contră, pesimismul, disperarea şi agresivitatea celor rămaşi în viaţă. Inspirat dintr-o bandă desenată manga, „Himizu” şochează prin violenţa exteriorizată la tot pasul, prin energica negare a tuturor ideilor altruiste promovate de discursul oficial. Dacă acest film zgomotos şi plin de confruntări fizice n-a reuşit să afecteze moralul spectatorilor, regizorul american Abel Ferrara a făcut totul pentru a duce mai departe intenţia japonezului în „4:44.Ultima zi pe Pământ”, o teribilă poveste de dragoste confruntată cu iminenţa sfârşitului lumii. Semnatar al unor pelicule-cult precum „Adictia”, „Înmormântarea” sau „The Bal Lieutenant”, Ferrara a venit însoţit de actorul său fetiş, Willem Dafoe, vedetă a multor producţii americane independente, care a câştigat ceva capital de simpatie în favoarea producţiei.

O dramă africană în Sicilia, filmul La bas, de Ermano Olmi

Deşi Venetia 2011 pare o ediţie total lipsită de prezenţe româneşti, ei bine, acestea există şi merită semnalate. Este vorba, în primul rând, despre distribuirea unor actriţe în producţii europene. Monica Bârlădeanu deţine un rol important în drama italiană „Maternity Blues” de Fabrizio Cattani, unde joacă o mama infanticidă. Deşi calităţile ei actoriceşti şi fotogenia nu pot fi puse la îndoială, această adaptare după o piesă de teatru are situaţii şi replici artificiale şi cade în capcanele melodramei. Un rol mic, dar care se reţine, face Rona Hartner în producţia franceză „Pui cu prune” de Marjane Satrapi şi Roger Parronaud, adaptare reuşită după un roman grafic. Şi, în fine, dar nu în ultimul rând, merită amintit că se aude vorbindu-se româneşte în „Amore carne”, filmul cu accente de jurnal intim al actorului-regizor Pippo Delbono, care a venit însoţit de marele său prieten român, compozitorul Alexandru Bălănescu. Deşi nu au mai rămas decât trei zile din festinul cinematografic veneţian, surprizele apar în continuare şi pariurile intensifică suspansul înainte de acordarea „Leului de aur”. Voi reveni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.