Oul de Aur (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Iată primele reguli. Este mai mult ca sigur că ele n-au fost inspirate de către Cel de Al Douăzeci și nouălea, ci de către cei ce-i „interpretau” mișcarea buzelor, cei ce parveniseră la o parte din autoritatea șefului, nevoind să se despartă de ea.¹ Apoi, locul conducătorului era pus în afara oricărei discuții deoarece el era ultimul care să profite de ascendentul său. Ascetismul lui, împins pînă la limitele rezistenței psihice și fizice, credința lui fanatică și puterea de a-și cheltui întreaga energie doar în scopul susținerii dialogului mut cu Unicul lui Zeu îl făceau aparent indiferent la toate cele din jur. însă comportamentul acesta era deseori contrazis de o inițiativă ce avea, după aceea, să fie urmată fără crîcnire de către toți ucenicii. De pildă, în itinerarul lor în delta Nilului, oamenii Anonimului au ajuns în preajma localității Buto, străvechiul loc de cult al zeiței cu același nume. Nimeni și nimic n-a prevestit ceea ce a urmat: fără nici un motiv aparent, Cel Fără Voce luă de jos o piatră și o aruncă în prima casă întîlnită. Acesta a fost un semnal: oamenii săi au continuat în mod spontan acțiunea lui, dărîmînd aproape întreaga așezare și ucigîndu-i locuitorii. Armata trimisă în urmărirea devastatorilor se dovedi mult prea puțin numeroasă pentru a putea să-și îndeplinească misiunea. Anonimul, în fruntea cetei lui, trecu printre soldați ca prin mijlocul unui codru rar. Al Douăzeci și nouălea părea că nici nu-i vede pe mercenari și vorbea mai departe cu zeul lui. Unii soldați trecură de partea oamenilor Anonimului. Zvonul celor întîmplate străbătu mai repede regiunea decît marșul poticnit al cetei de credincioși. Autoritățile trebuiră să ia măsuri mai ferme și în fața următorului oraș fură convocate nu numai cîteva manipule, ca data trecută, ci o legiune întreagă. La sosirea Anonimului, un centurion fu trimis în solie spre a trata cu șeful răzvrătiților. Greșeala lui fu aceea că a încercat să-și îndeplinească solia nemijlocit cu Anonimul. Intențiile romanilor n-au fost prea clare și se pare că ei nu doreau o confruntare, ci doar lămurirea motivelor atacului asupra unei localități oarecare și prevenirea unei noi nenorociri. Comandantul legiunii, un anume Caius Lucius Septimius, se pare rudă cu fostul împărat Septimius Sever, era chiar împuternicit să le satisfacă niște cereri sectanților, în limitele legilor țării. Dar apropierea nefericitului centurion de Cel Fără Voce fu considerată de credincioși drept o profanare. Un gest al șefului fu interpretat ca o întărire a acestei impresii. Centurionul și toți soldații ce-l întovărășeau au fost măcelăriți încă înainte de a apuca să-i spună o vorbă Celui de Al Douăzeci și nouălea, (în unele surse se afirmă răspicat – ca o justificare? – că legionarii ar fi vrut să-l omoare pe Anonim.) Apoi uriașa ceată porni împotriva trupelor puse în poziție de luptă. Ostașii n-au putut face față unei asemenea bătălii: dușmanii lor nu atacau, nici nu aveau arme cu care s-o facă, ci se aruncau direct în lăncile îndreptate spre ei. Dar erau atîția încît oștenii avură impresia că întreaga omenire se năpustește asupra lor. Iar halul cum arătau acești inamici, zdrențele purtate de ei, fețele schimonosite de ură, felul cum sfidau moartea îi făceau să creadă că și morții au înviat și le veneau împotrivă. Cînd masa aceasta, ce nu se mai termina, a dislocat rîndurile legiunii, militarii se văzură călcați în picioare, zgîriați, mușcați. Și nici măcar nu erau ostași cei ce li se opuneau cu atîta cruzime, ci doar bărbați cadaverici, femei, bătrîni și copii. Legiunea o luă la goană, deși nu era urmărită de nimeni. Alaiul Anonimului se refăcu, Al Douăzeci și nouălea pășea în față atent doar la dialogul lui mut; ceilalți îl urmau.

Întreaga provincie era în panică, deși oamenii Celui Fără Voce n-au mai atacat nici o localitate. Numeroși noi adepți se alăturau mereu și mereu rebelilor. Și traseul sectanților era imprevizibil ca și acțiunile lor. Zvonurile alimentau spaima: într-un loc ar fi fost distrusă o proprietate și totul ar fi fost călcat în picioare: clădiri, animale și oameni. într-alt loc ar fi fost uciși tot așa niște călători imprudenți, care n-au fost atenți să ocolească sinistrul convoi și, drept urmare, au fost pur și simplu striviți de oamenii care au călcat peste ei. însă, totodată, se colportau și vești cu totul opuse: Anonimul, străbătînd cu armata sa o regiune infestată de ciumă, i-ar fi însănătoșit pe toți bolnavii, fără ca măcar să se oprească din drum; Anonimul, mergînd printr-un lan de grîu, ar fi atras după el toate rozătoarele, salvînd o recoltă aproape compromisă, iar el și ai lui, traversînd un rîu, toate acele rozătoare ar fi murit înecate; Anonimul ar fi făcut un popas sub un copac bătrîn și, la plecare, ar fi lovit de mai multe ori cu piciorul într-un anumit loc: săpînd acolo, locuitorii sărăciți ai satului vecin ar fi dat de o comoară cu care și-au putut reface viața, în vreme ce o mare parte dintre ei s-au grăbit să îngroașe ceata Celui Fără Voce.

Oricum, Anonimul era pe buzele tuturor și devenise o problemă nu numai pentru Egipt, ci pentru întregul imperiu. Confuzia era cu atît mai mare cu cît zvonurile tot mai extreme se învălmășeau cu noi incidente, unele cu siguranță reale. De pildă, o corabie cu doritori de a-l urma pe Anonim se scufundă în mare din pricină, se spunea, că era prea înțesată de oameni. Sau din cauza unei furtuni. Sau fiindcă acei pasageri n-ar fi plecat cu gînduri curate. Sau pentru că zeii s-au opus unei asemenea erezii. Sau pentru că Dumnezeu n-ar fi vrut asemenea slujitori. Sau fiindcă…

Pe urmă, ceata își schimbă obiceiul: ziua Anonimul vorbea cu Unicul lui Zeu, iar noaptea își conducea discipolii mai departe. „Mirienii” făcură rost de o mulțime de opaițe și de ulei, fiecare însoțitor al Celui Fără Voce tratîndu-și opaițul cu aceeași venerație ca și crucea în cerc, cusută acum undeva într-un loc ascuns al hainelor. (în timpul acela apăru moda unor desene florale complicate și sectanții aveau grijă să-și introducă simbolul încastrat în meandrele desenului.) Al Două zeci și nouălea îi lăsa să treacă în fiecare seară prin fața lui pentru ca ei să-și aprindă opaițul de la opaițul lui și momentul devenise apogeul tainei.

Și deplasarea cortegiului devenise un spectacol în sine: un șarpe uriaș, palpitînd în mii de lumini și tîrîndu-se într-o tăcere mormîntală. Oamenii erau desculți și nu li se auzeau nici pașii în praf. Totul părea ireal și impresia era cutremurătoare.

(În legătură cu obiceiul anonimilor de a se deplasa noaptea și de a zăbovi ziua, influența a fost atribuită, în mod greșit, cainiților, doar fiindcă ordinea firească era inversată. Mult mai degrabă ar trebui căutată cauza în căldurile sufocante ale deșertului, acolo unde a fost semnalat întîia oară acest mod de peregrinare a sectei. Anonimul trebuia să fi văzut că doar el singur era capabil să umble prin dogoarea zilei și că ucenicii săi se prăbușeau, rînd pe rînd, în nisip. Atunci ar fi început să umble noaptea și obiceiul s-a păstrat pînă la ultimele semnalări ale sectei.)

Episodul s-a terminat în mod neașteptat, așa cum imprevizibil a fost întregul drum al Anonimului. Alaiul său a apărut brusc în preajma reședinței guvernatorului provinciei. Acesta n-a mai găsit nici măcar răgazul de a fugi, iar soldații avuți la îndemînă nu-i puteau asigura în nici un caz securitatea, mai ales după experiențele trecute. Dar, spre surprinderea generală, Anonimul se așeză în parcul din fața palatului și, risipindu-se în jur, oamenii săi îi urmară exemplul. De la etaj, guvernatorului nu-i venea să creadă: tot orașul, cît putea să cuprindă din el cu ochii, era plin de oameni zdrențăroși, stînd pe jos și blocînd absolut toate căile de acces. O mulțime oribilă infectase din senin frumoasa grădină, municipiul, grădinile din jur. Aveai impresia că toți morții lumii veniseră la acea întîlnire și că așteptau ceva ce trebuia în curînd să aibă loc.

Timpul trecea și nu se întîmpla absolut nimic. După o zi, în care gloata aceea nici măcar nu mîncase, guvernatorul reuși să trimită mesageri în taberele din jur. încetul cu încetul, sosiră trupe și începu curățirea localității de la margini spre centru. Sectanții se lăsară prinși fără a opune nici cea mai mică rezistență. Dar erau atîția încît, practic, n-aveai unde să-i duci și nici să-i omori pe toți nu părea rezonabil. Pe urmă, mai exista și teama ca nu cumva șeful lor să se trezească din letargie și să le ordone să treacă la acțiune, iar ei, fiind încă suficient de mulți, ar fi putut devasta cu ușurință toată cetatea. în această stare de spirit, acțiunea de îndepărtare a aderenților Anonimului de la periferii spre centru dură aproape o săptămînă. Curios era că oamenii aceia – spun sursele – nici n-au mîncat, nici nu s-au sculat din locurile lor în tot acel timp. Cînd a fost prins și șeful, ultimii și cei mai apropiați ucenici de-ai săi erau aproape morți de foame și de sete. Li s-a dat de mîncare și de băut, însă ei nu s-au atins de nimic pînă ce nu au fost înștiințați că și Cel Fără Voce a băut o ulcică de lapte.

De ce s-au predat astfel oamenii Anonimului? După aceste evenimente, Cel Fără Voce și cei ce păreau colaboratorii lui cei mai apropiați au fost duși sub pază la Roma, dar masa imensă de aderenți fu lăsată să se întoarcă la casele ei și dată pe mîna autorităților locale. Ordinul suna ca fiecare fost sectant să-și reia viața de dinainte, însă nu mai avea voie să părăsească localitatea, iar în cazul că magistratul în jurisdicția căruia se afla avea vreo îndoială în legătură cu comportarea reîntorsului, putea să ia orice măsură credea de cuviință, inclusiv pedeapsa cu moartea sau decăderea din drepturi a împricinatului. (Comportarea reală a diverșilor indivizi din fosta ceată a Anonimului nu se mai poate reconstitui nici măcar aproximativ, scrierile ulterioare atribuind, după interes, cîte unui anonimist meritele martiriului sau noi dovezi de erezie ori chiar delicte de drept comun. Singura informație ce i se pare cu totul plauzibilă scribului este cea provenind de la același Laurențiu din Cis², care afirmă că mulți dintre reîntorși s-au prăpădit la scurtă vreme, nemaiputînd să se adapteze la o viață normală.) Dintre însoțitorii Celui Fără Voce se mai cunoaște cîte ceva numai în măsura în care și-a creat și figurantul o biografie proprie. Hippolytos, se știe, și-a continuat schisma și după moartea lui Calixtus și lupta împotriva lui Pontianus (în timpul și după moartea lui Urban I) i-a dus pe amîndoi în surghiunul din Sardinia, unde se vor sfîrși. Tot în același timp cu Urban 1 se va stinge și Tertullian. Țipor va dispărea în neantul de unde a apărut, însă va apuca să-și motiveze ruptura cu Anonimul: „Oamenii aceștia, va spune el despre aderenții Celui Fără Voce, au alterat premisa dăinuirii, transferîndu-și speranța în viața de după viață. Or, în firea muritorilor este de a mai găsi o nădejde în traiul dăruit lor de Dumnezeu, motiv pentru care se atașează atît de bicisnic și de adînc uman de tot ce le aparține pe acest pămînt: trup, rude, urmași, bunuri și necazuri. Pentru că și necazurile sînt tot ale lor. De nimic ce le este dat nu trebuie să se despartă, indiferent de răsplata de după moarte!“ Aceasta era motivația teoretică a despărțirii iui Țipor de Al Douăzeci și nouălea. însă ce a făcut în continuare, cu cine s-a asociat și unde l-au dus pașii nu vom afla pînă ce nu va apărea – el sau un urmaș de-al său identic – în viața altuia dintre Cei O Sută.

Se pare că, inițial, Anonimul ar fi fost dus legat Ia Roma împreună cu „apostolii”, cu cele două femei, „Priscila” și „Maximilla”, cu alți apropiați și că ar fi fost osîndiți cu toții la muncă într-o carieră de piatră, spre a pieri acolo de epuizare, uitați de toată lumea.

Revenirea în capitală a fost descrisă în spiritul făgăduielii Celui de Al Douăzeci și nouălea, atunci cînd a plecat tînăr de acolo, urmat doar de o mînă de rude și apropiați: „Am plecat pentru ca să vin, ar fi spus el atunci. Acum picioarele mele nu mă pot încă susține îndeajuns, dar cînd mă voi întoarce, voi avea mii de picioare și ele mă vor duce după cum mi s-a arătat! “ în timp ce a fost escortat la Roma, Anonimul s-ar fi îmbolnăvit și ar fi fost dus în brațe, pe rînd, de către sutele de adepți care, la lumina a nenumărate opaițe, însoțeau, împotriva tuturor interdicțiilor, prizonierii. Tot alaiul acesta ar fi reprezentat „miile de picioare” ce „l-au dus după cum i s-a arătat”. Această intrare a Anonimului în Roma a semănat mai degrabă cu un triumf. Cei ce l-au cărat, la rîndul ior, cîte o bucată de drum și-au revendicat intrarea în legendă. „Picioarele Anonimului” au rămas cele mai înalte personaje ale ierarhiei secrete a sectei, după moartea conducătorului ei.

Poate că Al Douăzeci și nouălea a fost într-adevăr înconjurat încă și în acele clipe de mulți adepți și de aceea autoritățile, de frica unor noi tulburări, au ezitat să-i condamne pe capii confreriei la moarte. însă și în mină Anonimul refuză să lucreze. Nici bătaia, nici înfometarea nu l-au putut îndemna să-și înceteze dialogul neîntrerupt cu Unicul lui Zeu. După unele informații (Laurențiu din Cis, Teodoret, Arnobiu, Vasile din Tarent), ar fi murit ca un martir, împreună cu însoțitorii și însoțitoarele sale, care, bineînțeles, îi urmară exemplul de nesupunere la pedeapsă. După alte mărturii, Anonimului i s-ar fi dat drumul, autoritățile fiind impresionate de impasibilitatea sa la orice i se întîmpla. El ar fi continuat să colinde provinciile, însă ferindu-se să mai adune în jurul lui aderenți. Astfel este întîlnit în diferite regiuni ale globului, necontenindu-și minunile și felul de viață. Nemaiavînd uriașul cortegiu în urma lui, nu mai prezenta nici un fel de pericol pentru ordinea publică. Dimpotrivă, era considerat o primejdie doar pentru creștini, o armă în interiorul acestei comunități, căreia îi opunea propria sa doctrină, nepusă în cuvinte, ci manifestîndu-se prin asceză și fapte.

Acceptînd sau nu părerea că Al Douăzeci și nouălea n-ar fi pierit în cariera de piatră, ultimele fapte ale Anonimului sînt și cele mai fabuloase. Ele sînt colorate de zvonul morții sale în minele din Sardinia, prin experiențele ulterioare acelui eveniment. Cîteodată revine însoțit de cîte unul dintre cei mai cunoscuți discipoli, ucenic ce i-a împărtășit soarta, de cele mai multe ori hălăduiește singur. Se întîmplă să nu fie recunoscut decît întîmplător sau printr-o faptă pe care o lasă în urmă. Conform „Evangheliei suplimentare¹¹, citate de Tertullian, în Galiia, în timpul unei molime printre vite, nu departe de Verceilae, o fată îl visează într-un anumit crîng. Dimineața, fata merge acolo și găsește în locul visat un izvor unde-și mină animalele bolnave, cele ce i-au mai rămas. Ca prin minune, vitele se însănătoșesc. Întrebînd oamenii locului, i se spune că, într-adevăr, cu o zi înainte, fusese văzut prin preajmă un bărbat cadaveric, cu o cruce într-un cerc cusute pe zdrențe, avînd ochii ca niște tumori însîngerate și o gură ca o rană vie, din care se scurgea, bolborosind, ecoul unor cuvinte.

Și în alte țări Anonimul este recunoscut doar după ce i-a apărut cuiva în vis. Lipsită de rațiune, revenirea în acest fel a Celui Fără Voce a avut o influență mai mare decît povestirile savant pregătite despre alte personaje. Nu este singura dată cînd iraționalul a pus în mișcare masele, chiar dacă istoricii văd de datoria lor să caute întotdeauna doar motivele logice.

Nici a doua moarte a Anonimului n-a fost considerată definitivă. Pe vremea persecuțiilor crunte ale împăratului Maximin, Anonimului i s-a pregătit o execuție exemplară. Plîngerile împotriva lui au fost teribile și au venit din diferite tabere. Pînă să fie supus martirajului, au fost uciși în chinuri doi nenorociți vinovați de a-i fi semănat într-o oarecare măsură. Sfirșitul acelora a fost jalnic, spre bucuria detractorilor săi. Cei ce credeau în el, „anonimii”, numiți astfel nu numai fiindcă erau ucenicii declarați ai Celui Fără Voce, ci și pentru că, la fel ca el, se depărtaseră de numele purtat pînă atunci, vedeau în acele confuzii veșnica reînviere a sfintului lor, iar în proba martirajului repetata asceză dusă pînă la ultimele-i limite. O a treia execuție, descrisă amănunțit de Laurențiu din Cis, pare să marcheze sfirșitul oficial al Anonimului în anul 237 e.n. Personajul, care nu mai vorbise de zeci de ani cu oamenii, ar fi spus, la auzul osîndei, niște cuvinte interpretate apoi în fel și chip: „Iarba crește și vara – la lumină, și iarna – sub pămînt. Ea este aceeași. Ea n-are nume, fiecare fir se numește iarbă. Destinul ei vizibil și invizibil este dat de minunea care a făcut rădăcina să dăinuie. Miracolul rădăcinii este totul, restul apare și dispare spre slava sa.“ (Cineva a încercat să explice neoplatonismul lui Sinesiu din Cirene în cuvintele Anonimului – „Tu ești rădăcina celor prezente, a celor trecute, a celor viitoare, a celor care sînt. Tu ești tată, tu ești mamă, tu ești bărbat, tu ești femeie, tu ești glas, tu ești tăcere, fire născătoare de fire“. Citatul din Sinesiu, în măsura în care ar putea fi generat de cele spuse de Cel de Al Douăzeci și nouălea, ar dovedi prezumtiva influență exercitată de acesta încă două veacuri mai tîrziu. Este însă la fel de adevărat că aceleași cuvinte au fost interpretate și altfel, pînă la a se construi, pornindu-se de la ele, adevărate teorii, unele mai mult decît absurde. Oricum, semnalările Celui Fără Voce ca peregrin făcător de minuni nu se termină o dată cu anul 237.) Discipolii doreau să-l revadă și au fost (cel puțin) două cazuri cunoscute de uzurpatori. Ambii au plătit cumplit rolul pe care și l-au asumat, unul neputînd suporta destulă vreme ascetismul extrem, celălalt fiind în mod sigur un alienat mintal.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.