Oul de Aur (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Dar pe cine să mai pui să studieze sursele, atunci cînd singure simbolurile erau importante? Multe secole după moartea fizică a lui Enandros s-a răspîndit din nou teama în fața sfîrșitului lumii. Ciclicitatea acestei temeri existențiale a omenirii s-a materializat și în legătură cu anul o mie după nașterea lui Christos. Lumea nu s-a prăbușit, nici Messia n-a venit, însă viața se filtra printr-o sită deasă. încetul cu încetul, ceea ce a fost pînă atunci se termina, ceea ce urma abia se înfiripa. Continuitatea se cenzura după temeiuri greu de recunoscut pentru muritori. Unele lucruri se vor prelua, altele se vor uita, unele vor fi ajustate. Va fi un timp cînd nimic nu se va mai naște, toate energiile vor fi preocupate doar de sortarea a ceea ce a fost. împăratul Julianus, un general desăvîrșit și un tînăr filosof ce n-a apucat – asemenea unui Marc Aurelius – să-și cultive talentul, este socotit prea tolerant. Pentru exclusiviști, cei periculoși nu sînt niciodată cei ce, la fel de porniți, li se opun prin concepții, ci îngăduitorii. Pe adversarii direcți îi pot înțelege structural, cu aceia se află în același context temperamental, ei sînt la fel, doar că direcția spre care-și varsă umorile este diferită. înțelegătorii, în schimb, cei ce suportă și alte puncte de vedere, Ii se par de neconceput, de aceștia se tem întrucît, gîndind cu totul diferit, nu le pot anticipa reacțiile, pe care nu sînt în stare să și le imagineze decît drept ascuns agresive. După ce a fost trecut prin sită și lumea s-a radicalizat din nou, Julianus a devenit un dușman, unul care, nefiind numai cu noi, era, prin consecință unică, împotriva noastră. Creștin, dar cu lecturi multiple  amator de doctrine păgîne  apostat, iată drumul parcurs de amintirea sa. Un istoric obiectiv și scrupulos ar fi putut număra măsurile anticreștine ale lui Constantin cel Mare și ale lui Julianus. însă atunci s-ar constitui într-o enigmă de ce primul rămîne unul dintre sfinții cei mai venerați, apoteoza nu-i va fi întreruptă niciodată, în vreme ce al doilea se alege pentru totdeauna cu cognomenul Apostata. Ce contează în istorie? Nici măcar victoriile lui Julianus nu-l salvează. El este „omul cel rău“, el, cel ce a izbîndit peste tot pe cîmpul de luptă și a murit ca un erou, iar succesorul lui, Flavius Iovianus, este lăsat să se odihnească în pace, chit că prima sa „izbîndă” a fost să cedeze provinciile de la est de Eufrat și să renunțe la suveranitatea romană asupra Armeniei. Și astea toate în fața unui dușman pînă atunci în permanență umilit de Julianus.

Enandros din Nikomedia, jucător pasionat cu literele și cifrele, rămîne încă din miezul vieții sale imun la orice etichetări. Scribul este obișnuit să vadă că, indiferenți sau prea preocupați de amintirea pe care o vor lăsa, postumitatea oamenilor este hotărîtă în fața unor instanțe ce nu pot fi bănuite din timpul vieții. De obicei, sentința acestor judecăți este definitivă și uitarea se poate odihni liniștită. Cîteodată se ajunge la un recurs. Iar amintirile ce nu dispar nici atunci riscă să fie „interpretate” de către un urmaș iconoclast, preocupat să-și croiască o faimă proprie din straiele refolosite ale unei glorii străvechi. Scribul, așa cum a mai arătat, crede că este cel mai lesnicios de răscroit un nume cu rezonanță vagă, de foarte multă lume cunoscut, un nume lipsit de orice alte amănunte, supraviețuind ca o etichetă a unui produs pierdut. Cu un asemenea nume în derivă poți face orice, el rămîne credibil întrucît are o tonalitate familiară și nu naște controverse fiindcă sensul inițial nu mai există. Dacă este așa, atunci Enandros din Nikomedia s-a dovedit ideal spre a fi „refolosit”. Ceea ce nu mai corespundea era modificat sau, după caz, eliminat. S-a ajuns la un palimpsest indescifrabil, întrucît și corecturile sufereau mereu noi corecturi. Inițial, Enandros, sfintul, era contrapus împăratului apostat. Apoi, devenind suficient de întunecat și singur, Julianus nu mai are nevoie de un fond pentru contrast. Acum el este cel ce influențează fondul. Enandros, monstrul, se molipsește de figura centrală și devine asemenea ei. Apoi se desparte de ea, este ridicat la rindu-i la rangul de protagonist și este capabil să atragă atenția în calitate de personaj individualizat. El este folosit în lupta împotriva ereziei și cînd dispare obiectul muncii, dispare și unealta. Al Treizeci și patrulea coboară în clocotul vulcanului, fierbe în iad, cum se mai spune, așteptînd un nou prilej spre a fi iarăși azvîrlit la suprafață.

Enandros din Nikomedia, un nume despre care nimeni n-ar putea afirma cu certitudine că n-a auzit vreodată – poate cîndva la școală sau, de nu ne joacă memoria o festă, în cadrul emisiunii de popularizare a științei la televizor –, un nume cu rezonanță „antică”, iar „Leul și gazela”, un titlu al unei opere uitate… Al Treizeci și patrulea s-a născut, a trăit și a murit în timp ce mai trăia, a încercat să retrăiască o viață neterminată, a murit iarăși, a trăit postum, a murit o dată cu Imperiul Roman de Răsărit, a trecut prin sită, a reapărut în evul mediu timpuriu, s-a stins din nou. Istoriografia modernă – sceptică – este mereu în căutarea unor date materiale apte de a sprijini ipotezele științifice. Scribul l-a pescuit din pîntecele vulcanului pe un oarecare Enandros din Nikomedia, contemporan al împăratului roman Julianus Apostata, un istoric se va ocupa de personaj și, deoarece „la început a fost cuvîntul”, lucru de care nu se mai îndoiește nimeni, va apărea și un arheolog care să descopere un fragment apocrif din „Leul și gazela” sau dintr-o altă operă și mai apocrifă, iar, pînă la urmă, n-ar fi exclus să se descifreze pe un mormînt și numele sfîntului blestemat, dovadă materială că acesta a existat cu adevărat. Și va începe o nouă existență a lui Enandros din Nikomedia, campion al cifrelor și al literelor, descoperitor al analizei matematice moderne, al teoriei relativității extinse sau a cine știe căror altor taine ale cunoașterii. Ceea ce este sigur îl reprezintă faptul că personajul nostru se va întoarce exact în ipostaza de care în clipa respectivă vom avea nevoie. Noi sau cei de după noi. Și așa va fi. Amin.

AL TREIZECI ȘI CINCILEA

(362-395)

– Metafaustus –

Despre nerăbdătoarea sete de glorie

Iată cum ereditatea apare la suprafață spre a-l ajuta pe scrib în demersul său. Al Treizeci și cincilea vine după un șir de eminenți savanți, fiind nepotul lui Eusebius din Nicaea și fiul lui Enandros din Nikomedia, dar și strănepotul lui Puer, acel neegalat cunoscător al tainelor pietrelor strălucitoare și al rocilor palide. Al Treizeci și doilea și-a cîștigat autoritatea în domeniu și a făcut comerț cu obiectul cunoștințelor sale. Urmașii săi au cochetat cu mai-marii vremii, visînd, asemenea lui Eusebius, sau bucurîndu-se direct de apropierea demnitarilor. Al Treizeci și cincilea dorea și mai mult: el era îmbătat de licoarea amăgitoare a cunoașterii pure și voia ca toată lumea să-i recunoască primatul în înțelepciune. El pretindea ca savantul să nu mai fie doar un cunoscător, un arbitru și un spectator avizat, el cerea ca omul de știință să fie pus în mijlocul spotului de interes al tuturor. De ce eruditul să privească obosit lumea și nu ignorantul să-l admire pe cel ce încearcă să știe atîtea? Al Treizeci și cincilea a fost judecat aspru de oameni, însă orgoliu! lui era să așeze la locul ei inteligența în raport cu ignoranța și ne este greu să ne raliem acuzelor ce planează asupra lui. Circumstanțele invocate de adversarii săi constau în modul ostentativ în care a încercat fiul lui Enandros din Nikomedia să-și impună teza și în faptul că nimeni nu a sesizat principialitatea demersului, ci doar setea de glorie a personajului. Fapteie i-au fost socotite doar drept expresie a unei înfumurări fără margini, a unui dispreț funciar față de umilință – într-o vreme cînd tocmai umilința era virtutea ce se cerea cultivată –, a unei lipse totale de scrupule în realizarea țelului propus, un țel prea omenesc spre a fi de durată, se spunea, prea straniu spre a putea fi admis. Poate că dacă Al Treizeci și cincilea ar fi avut puțină răbdare, cîteva sute de ani sau măcar cîțiva luștri din efemera-i viață, poate că atunci și semenii ar fi avut mai multă înțelegere cu el.

Într-o vreme caracterizată prin înlocuirea sfinților păgîni cu martirii creștini, a zeilor cu sfinții, a (re)nașterii miracolelor și a cultului moaștelor, viața eroului se reflectă în disponibilitatea de acceptare a contemporanilor și în manierele timpului. Doar așa se poate explica mitul creat de acest personaj atestat, preluat imediat de nevoia de încadrare în noua percepție mistică, damnat, îngropat temporar de istorie și scos la lumină secole mai tîrziu cu capul în jos și rămînînd pentru eternitate în această poziție. Primul exemplu cunoscut de scrib din seria mitului Faust pare, astfel, de la început un fals, întrucît pare absolut inutil să încerci să explici desenul celebru drept caricatură a unei variante ce pare infidelă. în anul 1981, răspunzînd întrebărilor scribului, traducătorul în limba română a tragediei lui Goethe, Ștefan Augustin Doinaș, afirma chiar că Faust ar fi singurul mit european modern. Poetul român recunoaște, totuși, că nu l-a interesat subiectul decît în măsura în care era vorba de personajul lui Goethe și nu de preistoria acestuia. Deși scribul are convingerea că a găsit în Al Treizeci și cincilea pe strămoșul direct al lui Faust (fără a îndrăzni să-l numească primul, adică prototipul original), este evident că, pentru omul modern, Faust a pornit din Germania medievală, a „emigrat” în Anglia și s-a întors de acolo pe continent (și deci și în Germania) sub forma unor spectacole de bîlci ale unor trupe de păpușari. Acesta este Faust de Marlowe, Faust de Goethe sau Faust de Thomas Mann. Al Treizeci și cincilea a fost strămoșul, caricatura „subdezvoltată”, „primitivă”, „protoistorică”.

Dar, în același timp, Al Treizeci și cincilea reprezintă și „filmul nedevelopat” al peliculei. în cazul lui, desenul poate fi echivalat cu ușurință, însă contrastele sînt „inverse”. De aceea, scribul îl va numi pe fiul lui Enandros din Nikomedia Meta- faustus. Este eticheta care pare cea mai firească în grila atît de preconcepută a cunoștințelor civilizației noastre.

Pe vremea cînd a încercat să conserve un desen făcut în apă, ocupîndu-se de viața, opera și postumitatea lui Eusebius din Nicaea, scribul s-a agățat cu disperare de foarte puținele și foarte măruntele repere certe ale trecerii acelei „stafii” prin lume, repere ale periplului Celui de Al Treizeci și treilea. Poate că bunul cititor își mai amintește că singura menționare certă a cuiva din lungul șir în legătură cu Eusebius îi aparține nepotului său. Tentativa scribului este fragilă: el încearcă să-l ateste pe bunic pe baza mărturiei nepotului, iar pe nepot îl numește „descendent” folosind același argument! Dar, de data asta, scribul se bucură și de alte dovezi: Metafaustus nu face numai acea singură trimitere, el își pomenește străbunii pînă la a șaptea spiță, ține la mare cinste învățătura despre pietre a lui Puer – de la care preia și duce mai departe și tainele celebrelor sale cuarțuri se referă, nu fără mîndrie, la averea spirituală moștenită de la tată. Al Treizeci și cincilea a devenit, brusc, unul dintre favoriții scribului¹ și efectul acesta s-a declanșat în clipa cînd Metafaustus a venit cu genealogia lui și i-a făcut analistului dovada că nu a greșit, că personajele s-au tras cu adevărat unele dintr-altele după modelul pus pe hîrtie de umilul lor istoric. La ce recompensă mai mare putea să spere scribul? Și cum să nu-l iubească, după toate astea, pe cel ce i-a făcut această bucurie?

Al Treizeci și cincilea s-a născut în anul 362 după Christos, pe vremea scurtei și atît de promițătoarei domnii a împăratului Julianus. Tatăl său avea treizeci și trei de ani, iar Metafaustus va muri după alți treizeci și trei de ani. Cifra aceasta, raportată la evenimentele vieții, a mai fost pomenită nu o dată în această lungă scriere, însă fiul lui Enandros din Nikomedia îi va da o semnificație cu totul excepțională. El, „doctus“ în toate științele, se va considera și urmașul lui Pythagoras și Zamolxis – desăvîrșirea acelora! – și, drept urmare, se va socoti cea mai mare autoritate și în mistica numerelor (pe care o va interpreta după voie, în virtutea renumelui său, și o va spori pînă la creșterea extremă a orizontului de așteptare al oamenilor în domeniu. Va fi cea mai însemnată moștenire pe care i-o va lăsa Celui de Al Treizeci și șaselea.) Nici vîrsta fatidică a lui Christos n-o socotește străină de propriu-i destin. Nici anii adunați de Alexandru Macedon nu i se par decît anticiparea însăși a vieții lui. Cifra „33“ reprezintă totul, fiind curată de orice amănunt în plus.

Fiul lui Enandros din Nikomedia își pierde mama încă din prima tinerețe în condiții dramatice. Se pare că incidentul ar fi dus la pierzanie întreaga familie, cu excepția acelui copil. Cum de a scăpat Metafaustus nu știm, însă, odată trecut cumplitul și misteriosul pericol, se poate spune că viața tînărului s-a desfășurat fără amenințări deosebite și, cine știe, dacă firea nu i-ar fi fost atît de pătimașă, poate că am fi avut în persoana Celui de Al Treizeci și cincilea modelul unui mare savant retras într-un loc singuratec sau mereu asaltat de mulțimea de admiratori. Dar, atunci, traiul i-ar fi curs liniar și scribului nu i-ar mai fi rămas decît să descrie opera și să analizeze impactul nimbului gloriei eruditului asupra contemporanilor și urmașilor. Nu s-a întîmplat să fie așa, deși acesta ar fi fost modelul invidiat cu nesaț de Metafaustus însuși.

Al Treizeci și cincilea s-a dovedit fără îndoială un copil minune. Precocitatea i-a ieșit la iveală încă pe vremea împăratului Valentinian 1. Enandros retrăgîndu-se deja în lunga-i rememorare, băiatul a rămas în grija unor servitori credincioși. La trei ani, Metafaustus vorbea cursiv latina, aramaica, greaca, precum și cîteva limbi orientale. Faptul devenise de notorietate și guvernatorul provinciei îi scrie lui Ambrosius Aurelius, viitorul Sfînt Ambrosius, despre calitățile cu totul ieșite din comun ale copilului. Tatăl lui Ambrosius era prefect al Galliei și, probabil datorită acestui fapt, Metafaustus ajunge în provinciile nordice unde, printre altele, este pus să traducă soliile diferitelor triburi. Efectul era într-adevăr extraordinar și se părea că nu există grai pe care pruncul să nu-l priceapă, reproducînd dintr-o limbă într-alta, cursiv, discursuri întregi după o singură ascultare. Multora lucrul li se părea atît de incredibil încît cereau să mai fie de față un translator apt să controleze vorbele lui Metafaustus. După aceste verificări, faima copilului crescu și mai mult. Martori din preajma împăratului reproduc cîteva asemenea scene și se relatează că Valentinian însuși ar fi poruncit ca micul geniu să fie pus la adăpost, întrucît luptele cu barbarii puteau primejdui viața neprețuitei nestemate a coroanei imperiului. Metafaustus își amintește cu nostalgie de acei ani, anii primei sale glorii, faimă neprovocată decît de efectele cunoștințelor ieșite din comun. Mai tîrziu, eruditului nu i se va părea niciodată suficientă atenția ce îi va fi acordată și va aduce ca argument al propriei sale importanțe trecerea de care se bucura la vîrsta de trei-patru ani.

Deci, din ordin imperial, Metafaustus este trimis într-un loc ferit, unde sînt chemați și doi savanți, probabil recunoscuți în epocă, însă ignorați astăzi. Locul se numea Lilybaeum, iar cei doi mentori au fost Teofan din Sicilia și Aristide din Paf. Lilybaeum se afla pe coasta occidentală a Siciliei și fusese o cetate cartagineză strașnic fortificată. Din secolul al II-lea devenise colonie, dar își pierduse orice importanță culturală sau politică. Era un loc ascuns, dar sigur, unde se putea ajunge repede și de unde se putea pleca la fel de repede. Inexpugnabi- litatea localității, vestită încă din timpul punilor, rămîne legendară. Teofan din Sicilia era un învățat creștin, însă arian, probabil un favorit de-al împărătesei, ea însăși ariană. Se pare chiar că Teofan ar fi fost pîndit de anumite primejdii în urma unor intrigi de curte și, profitînd de copiiul supradotat, protectoarea lui ar fi găsit prilejul de a-i pierde urma. Lilybaeum se transformase într-un fel de loc de exil. Celălalt mentor, Aristide din Paf, colegul și prietenul mai celebrului Themistios, fondatorul școlii de la Constantinopol și maestrul viitorului împărat Arcadius, i-ar fi fost lui Metafaustus un excelent ghid prin învățătura păgînă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.