Oul de Aur (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Fragmentul acesta, de-l considerăm drept „versiune originală”, nu este ieșit din comun decît prin faptul că tînărul și-a „supt“ – cu ajutorul pietrei cu care a fost surprins întîmplător în mînă – viața din trupul altei ființe. Sigur, mai colorează tabloul și recuzita: laboratorul unde se petrece acțiunea, căldura teribilă însoțind „transferul de viață”, lumina puternică, impresia martorului că țapul s-ar fi transformat temporar în însuși Diavolul, ulterior redevenind un leș obișnuit de animal (de ignorăm rînjetul acela diabolic și „inuman”. Inuman la un animal?!)

Întîmpiarea a hotărît în locul augustului. Aristide știa că acela ce a poruncit uciderea lui Metafaustus nu se va mulțumi cu simple atentate nereușite, mai ales acum, cînd dovada vrăjitoriei era evidentă. Apoi Aristide este omorît, iar Teofan și Al Treizeci și cincilea părăsesc Lilybaeum. Localnicii relatează despre plecarea unui Teofan albit cu desăvîrșire peste noapte și a unui alt savant bătrîn, ce-l însoțea. „Copilul cel mai învățat al întregii lumi civilizate” dispăruse pentru totdeauna.

Într-o altă scriere, același Aristide din Paf ar fi apucat să dea mai multe amănunte despre scena al cărei unic martor ocular fusese. Manuscrisul nu s-a păstrat, dar este citat de Mihail din Tarent, noutatea constînd într-un schimb de replici neconsemnat în epistola către Themistios. Rezumatul dialogului ar fi următorul: muribundul căzut peste țap ar fi regretat că a ajuns zadarnic la cele mai înalte culmi ale cunoașterii umane, nimeni neluînd în seamă succesele unui copil. Țapul i-ar fi oferit un nou trup viu și posibilitatea de a-și impune învățătura, cerînd în schimb viața băiatului de după viață. Al Treizeci și cincilea ar fi acceptat tîrgul, punînd, însă, condiția ca să revină la existență în postura unui personaj credibil pentru nemăsurata-i învățătură. Țapul ar fi replicat că, bătrîn fiind, n-ar putea să se mai aștepte decît la un număr limitat de ani. Băiatului nu i-ar fi displăcut ideea. Atunci țapul i-ar fi oferit patru luștri, timp cît îi va fi servitor necondiționat, iar Metafaustus să dobîndească onorurile științifice cele mai mari. „Douăzeci de ani? s-ar fi mirat tînărul. Douăzeci de ani reprezintă o infinitate!” Și astfel s-a făcut tîrgul între Diavol și Al Treizeci și cincilea, un tîrg cu totul invers decît cel încheiat între Mefistofeles și Faust(us) din Knittlingen sau Faust(us), tipograful din Mainz. Copilul Al Treizeci și cincilea a dispărut pentru vecie. Savantul bărbos, perla strălucitoare a timpului său, moșneagul voinic însoțit tot timpul de un alt moșneag, cărunt complet acela, precum și de un servitor cu încălțări ciudate, asemănătoare unor copite și rînjind fără de încetare, savantul acela bărbos îi va lua locul.

Continuitatea biografiei este salvată de același orgoliu colosal care i-a furat și adolescența și tinerețea personajului. Nepu- tînd comunica normal cu semenii, întrucît nu exista muritor apt de a-i pricepe adîncimea ideilor, Metafaustus va deveni unul dintre cei mai afurisiți pișicheri ai istoriei culturii. Dar, de multe ori, sarcasmul nu i se va putea deosebi de sensul real al cuvintelor. De pildă, venerabilul erudit va pretinde că are vîrsta de… cincisprezece ani neîmpliniți sau că s-a născut pe vremea împăratului Julianus, ceea ce nu venea decît să „confirme¹¹ acea „aberație¹¹. Al Treizeci și cincilea nu-și va schimba nici numele și va încerca să continue aceeași viață, deși nimeni nu putea crede că era vorba despre unul și același om.

Asemenea scamatorilor din spectacolele pe care le urmărea cu nesaț ori de cîte ori i se ivea prilejul, făcînd chiar călătorii obositoare spre a nu-l pierde pe vreun performer al genului, și lui Metafaustus îi plăcea să dovedească mereu că orice lucru, oricît ar părea de neverosimil, este posibil, în cazul că el îl dorește într-un anume fel. Dar, în curînd, pînă și la reprezentațiile scamatorilor nu mai asistă cu încîntare, vanitatea obligîndu-l să nu rămînă un simplu privitor, ci să-și facă și numerele proprii, uimindu-i pe toți cei de față prin demonstrațiile-i de excepție. Metafaustus a fost vrăjitorul timpului, însă nimeni nu s-a gîndit vreodată să-l implice pentru aceasta în vreun proces.

Diavolul, pe care nu-l vom numi încă nici Mefistofeles, nici Lucifer, nici Satana, ci doar Țapul, așa cum i se spunea servitorului savantului de către contemporani, Diavolul nu s-a purtat cinstit cu partenerul său de afacere: el a promis că timp de douăzeci de ani va sluji ca un sclav supus voința muritorului Metafaustus, însă, în realitate, el l-a făcut pe Al Treizeci și cincilea robul celui mai neiertător orgoliu. Iar orgoliul și vanitatea – se știe – nu sînt decît expresiile superlative ale dracului însuși…

Începînd de prin anul 376 după Christos, pe vremea auguș- tilor Valens, Grațian și Valentinian II, reprezentanții de atunci ai pămîntenilor la supremația simultană a imperiului, trei personaje stranii încep să colinde lumea: un savant bărbos și înspăi- mîntător, cu puteri nemăsurabile (Metafaustus), un secretar bătrîn și alb ca neaua (Teofan) și un servitor cu încălțări asemănătoare unor copite (Țapul)¹.

Copilul Metafaustus obișnuia să se distreze vorbind în citate. Cînd se contrazicea flagrant și i se atrăgea atenția, deconspira sursele citatelor și, autorii fiind mereu deasupra oricărui comentariu, nimeni nu mai discuta acele inadvertențe. Printre scriitorii din care se inspira cel mai des era Junius Mauricus, unul dintre ultimii adepți ai lui Lucian din Samosata, cunoscut în epocă pentru aciditatea dialogurilor sale în legătură cu locurile sfinte ale Romei și ale Greciei.

Al Treizeci și cincilea, scăpînd din „colivia de aur“, va dori să vadă cu ochii ceea ce cunoștea doar din cărți și se va grăbi să cutreiere țintele ironiilor lui Junius Mauricus. De data asta, însă, el, Metafaustus, omul cărților, va depăși iivrescul și va „interpreta” batjocurile citite. La Thesalonik, de pildă, erau la mare cinste moaștele unui sfînt, Grigore, moaște făcătoare de minuni și vindecătoare de boli. Cei trei, savantul, secretarul și Țapul, au adăstat o vreme în preajma grotei unde erau păstrate osemintele și Metafaustus trebui să asiste cum numeroși suferinzi plecau într-adevăr pe picioarele lor de la locul de pelerinaj. Savantul bărbos cercetă compoziția solului, a rocilor, a apei ce curgea în apropiere, descoperi anumite emanații ce se degajau din peșteră datorită unor zăcăminte aflate acolo, i se păru chiar că intuiește motivul real al vindecărilor în aerul inspirat, în pietrele pipăite la intrarea în grotă și în convingerea generală că elementele locale (moaștele sfintului…) sînt într-adevăr în stare de a tămădui. Din punctul de vedere al curiozității sale științifice, Metafaustus părea satisfăcut, dar în ceea ce privește propriul orgoliu, acesta suferea îngrozitor: cum? niște simple oase roase de vreme ale unui nefericit, de care rîdea și Junius Mauricus, să fie venerate mai mult decît prezența la fața locului a însuși celui mai mare dintre toți erudiții timpului? Nimeni nu părea interesat de explicațiile logice ale Celui de Al Treizeci și cincilea, toată lumea fiind doar grăbită să ajungă în fundul grotei pentru a atinge moaștele și a se vindeca. Vanitatea lui Metafaustus era adînc jignită și simplele ironii, oricît de tăioase, nu-l mai ajutau cu nimic, mai aies după ce oamenii au început să se supere și, părîndu-li-se vorbele bărbosului pline de sacrilegii, l-au luat și la bătaie. Atunci Metafaustus l-a pus pe Țap să prăbușească o stîncă peste gura peșterii, iar din crăpăturile rămase ieșeau din fundul lumii șiruri interminabile de șobolani. Moaștele Sfintului Grigore de lîngă Thesalonik au dispărut pentru vecie, numeroși vindecați au recidivat în boală, iar spectacolul nesfîrșit al lighioanelor ce apăreau tot timpul la suprafață din măruntaiele pămîntului au reprezentat alte „semne cerești”. Locul de pelerinaj a fost abandonat.

Nu mult diferit s-au desfășurat evenimentele în legătură cu moaștele Sfintului Aurelian din Roma. Un oarecare Aurelius sau Aurelianus ar fi fost aruncat la fiare în timpul persecuțiilor creștine din vremea lui Nero. Acum, cu peste un sfert de mileniu mai tîrziu, oasele personajului ar fi fost scoase la iveală cu ocazia unor săpături edilitare și ar fi fost recunoscute datorită faptului că, în locul unde au fost găsite, ele erau astfel aranjate încît alcătuiau literele „S“ și „AURE”, ceea ce nu putea reprezenta decît Sfintul Aurelian… Spre deosebire de multe alte moaște, acestea nu vindecau boli, ci ajutau femeile sterpe să nască. Amintindu-și de isprava de la Thesalonik, Metafaustus reluă trucul cu șobolanii, făcîndu-le, de data asta, pe niște femei să zămislească asemenea animale oribile. Urmarea a fost că lăcașul unde erau păstrate moaștele Sfintului Aurelian a fost devastat de o mulțime furioasă și făcut una cu pămîntul.

De la locurile unde femeile sterpe își așteptau darul facerii și pînă la moaștele unor sfinte drumul a fost firesc. Și astfel ajunge Metafaustus și la moaștele Sfintei Margareta, o martiră creștină de pe vremea împăratului Dioclețian, o fecioară care ar fi preferat închisoarea decît să-și abjure credința și ar fi rămas fermă și atunci cînd prefectul Olybrius, îndrăgostit de ea, ar fi încercat s-o salveze. Ea l-a respins și pe potentat și l-a respins chiar și pe diavol, cînd ar fi vrut și acesta s-o convingă, înainte de a fi decapitată. Metafaustus îi cere Țapului să reușească minunea ce nici măcar dracului nu i-a reușit pînă atunci. Sfînta Margareta îi apare în vis și savantul bărbos și trecut de a doua tinerețe (după chip) se îndrăgostește de ea. Apariția însăși pare să fie cucerită de insistențele Celui de Al Treizeci și cincilea, însă ori de cîte ori bărbatul vrea s-o îmbrățișeze, visul se termină și fiul lui Enandros din Nikomedia se trezește. „Mărgărită” înseamnă perlă. Trezindu-se, Metafaustus strînge cîte o perlă în pumn. Atunci îl apucă accese de furie, calcă perla în picioare, o dăruiește unor femei ușoare pentru cîteva minute de plăcere (nesimțindu-se nici astfel răzbunat), o aruncă la porci. Dintre toate poruncile date Țapului, aceasta este singura care nu poate fi dusă pînă la sfirșit.

Vanitos peste măsură, Metafaustus nu știe cum să mai înjosească perlele. „Se poate afirma că nu există om la care vanitatea să nu fie prezentă, fie doar și sub o formă mai puțin pronunțată. Și dat fiind faptul că nu te poți impune dacă îți afișezi ostentativ vanitatea, de cele mai multe ori aceasta se camuflează, luînd diferite înfățișări. Poți fi vanitos și sub masca unei anumite modestii. Un om poate fi atît de vanitos încît să nu-i pese de felul în care-l judecă ceilalți, sau, tocmai în virtutea atitudinii sale, să-i captiveze și să caute să-i folosească avid în profitul său” (Adler).²

Cît timp și-a „camuflat vanitatea¹¹, Metafaustus a scăpat cu simple scărmăneli, ca la grota Sfîntului Grigore de lingă Thesalonik. Dar el nu putea să mimeze multă vreme pe modestul. Pînă la urmă tot răbufnea și strica în cîteva minute totul.

La Roma va face atîta tapaj în legătură cu superioritatea sa nemăsurată asupra tuturor ființelor inteligente, va vorbi atîta despre exclusivitatea sa în „știința științelor”, încît va deranja și cele mai selecte cercuri și, pînă la urmă, i se va intenta un proces de omor. O prostituată fusese găsită moartă și asupra ei s-a aflat una dintre de acum cunoscutele perle ale Celui de Al Treizeci și cincilea. în aceeași încăpere fusese ucis și un tînăr nobil ce-și petrecuse noaptea cu tîrfa. Acuzat de dublă crimă, asupra lui Metafaustus plana condamnarea la moarte. Procesul s-a transformat într-un eveniment monden și inculpatul părea ființa cea mai fericită de importanța mare ce i se acorda. în sfirșit, toată Roma era preocupată de soarta lui. Metafaustus a prelungit cît a putut procesul și a ținut niște discursuri în care deplîngea faptul că un criminal oarecare este un subiect mai arzător pentru Roma decît prezența celei mai strălucite minți zămislite vreodată de omenire. Nu încerca nici cîtuși de puțin să se disculpe de dubla crimă și nici nu se va ști vreodată dacă el a fost cu adevărat asasinul. După ce i-a tot dăscălit pe romani, jignindu-i mereu mai mult, înainte de a se da sentința cele două victime au apărut vii și nevătămate în fața judecătorilor. Procesul părea să-și fi pierdut obiectul! însă lui Metafaustus i se păru că, în felul acesta, nici discursurile lui nu mai au greutate. Așa că, după alte cîteva minute, cei doi s-au apucat fiecare de inimă și s-au prăbușit morți la pămînt. Se crease un caz fără precedent: inculpatul nu putea fi condamnat întrucît victimele muriseră de față cu toată lumea, inclusiv de față cu judecătorii, fără ca împricinatul să se fi apropiat măcar de ele. Dar acuzatul nu putea fi nici disculpat, victimele se aflau la îndemînă și el nu făcuse nici un efort de a dovedi că nu le-ar fi omorît de prima oară. (Ulterior, Metafaustus îi explică lui Teofan că prostituata și tînărul nobil fuseseră uciși de prea

multă vreme pentru ca să-și mai poată face efectul deplin cristalele lui. „N-ai văzut ce palizi au fost nenorociții, cînd au mai revenit la viață pentru cîteva minute?“) Soluția dată de judecători a fost că Metafaustus trebuia să părăsească pentru vecie Roma.

– Pentru vecie?! rise condamnatul. Ce-i aia „pentru vecie“?

Se spune că, aflînd de sentința dată în procesul lui Metafaustus, Grațian, furios că acuzatul ar fi scăpat teafăr, i-ar fi demis pe judecători. Ceea ce lasă de înțeles că metamorfoza „Copilului celui mai învățat al întregii lumi civilizate¹¹ în savantul cu barbă n-a rămas o taină pentru toți contemporanii.

Dar, între timp, cei trei, Al Treizeci și cincilea, Teofan și Țapul, au continuat să cutreiere imperiul și să lase în urmă nenumărate fapte incredibile. De pildă, în nord, poate în acel neatestat „deșert al Bohemiei¹¹ pe care-l va aminti Shakes- peare, „deșert¹¹ bîntuit de lei, Metafaustus va aduna orașe întregi la demonstrațiile sale de inteligență. El va răspunde gratuit la orice întrebare i se va pune, va efectua experiențe ciudate, făcînd să explodeze stîncile, va descoperi apă în locurile „cele mai aride de pe Terra¹¹ („deșertul Bohemiei¹¹?!?) și va îmblînzi animalele sălbatice prin simplă privire. Lei (?) și lupi i se vor gudura la picioare și uneori va cutreiera drumurile întovărășit de asemenea fiare.

Într-un sat va participa la o nuntă, dar mireasa i se va părea reîncarnarea Margaretei și va încerca s-o seducă. Tînăra avea același păr, același surîs trist, aceiași ochi. Avansurile oaspetelui bărbos fiind prea fără de perdea și fata rezistîndu-i, nuntașii îl vor ataca. Deoarece se aflau la masă, Metafaustus a început să înghită, pe lîngă mîncare și băutură, și țăranii ce se apropiau cu gînduri agresive de el. Pînă la urmă, se povestea, ar fi înghițit întregul sat. Apoi, într-un acces de furie, disperat că în învălmășeală a înghițit-o și pe cea pe care o considerase reîncarnarea Margaretei, va distruge localitatea din temelii.

Cam tot în perioada aceea se pare că grupul celor trei s-ar fi completat cu un personaj ce tot apare și dispare în odiseea Celor 0 Sută: Țipor. Nu se știe de unde s-a ivit iarăși evreul, însă următoarele năzdrăvănii ale lui Metafaustus s-au petrecut și în tovărășia sa.

A doua noutate a peregrinărilor prin lume ale grupului o va constitui vehiculul cu care se vor deplasa în continuare: nu era nici car, nici alt atelaj tras de cai sau de vreun animal oarecare. Obiectul, de forma unei căruțe și rulînd pe roți, se deplasa prin propria-i forță, mișcat de o energie necunoscută pînă atunci. Descrierea acelui vehicul apare de mai multe ori în legendă, fără ca sîmburele de adevăr să mai poată fi reconstituit. Oricum, o dată cu noul mijloc de transport, cei patru se deplasau extraordinar de repede și performanțele ubicuității lui Metafaustus își găsesc astfel o ipoteză ceva mai rațională, chiar dacă tot inexplicabilă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.