Oul de Aur (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Degeaba Sfîntul Ambrosie mai prorocea un miracol din Florența asediată, degeaba minunea respectivă s-a adeverit și

Radagaisus a râurit lingă zidurile cetății împresurate, degeaba oastea imensă a barbarilor s-a mulțumit să pustiască Gallia, Italia rămînînd iarăși cruțată, nimeni nu se mai îndoia de apropiatul sfîrșit al lumii. Mai lipsea doar analiza exactă a lui Primus, dar acesta nu-și terminase încă studiile și disputa asupra alimentației ideale și nu era dispus să se intereseze, deocamdată, de altceva.

O lume apocaliptică hiperboreană, primejdii reale și imaginare foarte apropiate, preluarea de-a valma a eresurilor păgî- ne și alinierea lor la noile cutume creștine. Un dans pe marginea prăpastiei. Evenimente ce par să nu poată fi explicate de muritori. Minuni și fapte reale în devălmășie. în Britannia apar uzurpatori – dar Britannia este o insulă atît de îndepărtată încît își pierde contururile în ceața legendelor. (De aici, mai tîrziu, „ceața Londrei¹¹?) „Britannia este o regiune fertilă în tirani” (iarăși Gibbon), Britannia îi ridică, ea îi devoră, Marcus, Grațianus, Constantin III sînt nume ce domină pentru cîteva zile bîrfa romanilor din Italia. Alaric, în timpul invaziei lui Radagaisus, rămîne în expectativă, veșnicul partener de lupte al lui Stilicho era în timpul acela… comandantul provinciei Illiria, deci un ofițer al lui Honorius. Un sfint devine mai nesuferit altui sfint decît dușmanii declarați ai creștinismului, monștrii din zvonurile abia înfiripate își fac aievea sosirea de te miri unde, realitatea cotidiană se întrepătrunde încontinuu cu agresiunea fantasmelor. Este momentul cînd Primus termină, în sfîrșit, Cartea 1 din „Marea dietă universală a omului înțelept”.

La moartea timpurie (la doar treizeci și unu de ani) a lui Arcadius, pînă și „tîmpitul” Honorius are o răbufnire de orgoliu – evenimentul poate cel mai neașteptat dintre toate evenimentele neașteptate ce se succed cu atîta repeziciune – și vrea să plece la Constantinopol pentru a-și exercita tutela asupra noului împărat. Doar calculul cheltuielilor îl împiedică să pornească la drum. însă neașteptatul său apetit de autoritate este folosit de intriganți și Stilicho, după ce a apărat timp de decenii Italia, este osîndit la moarte și executat chiar la Ravenna. Gibbon nu-și încheie respectivul capitol cu căderea Romei, ci cu prăbușirea apărătorului ei, Stilicho… Într-o atmosferă ca aceasta, spun unii analiști ai epocii, o terapie ca aceea propusă de Primus nu reprezenta decît un mijloc pentru ca oamenii să nu-și piardă mințile. Scribul crede totuși că personajului lui i se conferea o prea mare importanță. De cîte ori în istorie n-au trecut oamenii prin perioade delirante și n-au apelat la tot felul de diversiuni? Sau totuși?

Olympius, cel atît de lăudat de Sfîntul Augustin pentru pioșenia sa, principalul artizan al pieirii lui Stilicho, sacrifică totul pentru credință, îi dizgrațiază pe toți comandanții militari păgîni sau arieni, ucide familiile ținute ostatice ale celor treizeci de mii de barbari din oastea Romei, numește noi generali. Era parcă o invitație deschisă pentru Alaric de a ataca Roma. în timpul asediului, măsura cea mai potrivită pentru apărare este socotită uciderea soției lui Stilicho, nepoata lui Theodosiu cel Mare și soacra împăratului Apusului. Dar salvarea întîrzie să vină, foametea naște scene de canibalism în capitala civilizației, leșurile rămîn pe străzi fiindcă cimitirele extramuros nu mai sînt accesibile, reînvie practicile magiei păgîne, dar fără rezultat și, în locul goților, cetatea este cucerită de molime. Prezicătorii din Toscana reînvie mantica de pe vremea regelui Numa. O solie încearcă să ajungă la Ravenna, la Cel de Al Treizeci și șaselea, spre a afla prin vechile practici ale lui Zosimus la ce examene va trebui să se mai supună cetatea nefericită. Dar Primus se ocupa de proprietățile raporturilor directe dintre numărul staminelor, al sepalelor și al petalelor într-o ecuație complicată cu cantitatea de apă ce se poate îngurgita la o masă vegetariană. Nici „Anexele” filosofului din Teurnia nu aduc vreo clarificare unor oameni îngroziți, inapți de a le citi. Cerșirea păcii rămîne ultima soluție rezonabilă. Condițiile sînt catastrofale, apoi Alaric se mai îmbunează cît de cît. Roma este din nou iertată. Dar pentru cîtă vreme? Curtea de la Ravenna, preocupată de disputa dacă plantele ce nu rodesc anual pot fi consumate sau nu, respinge cu trufie tratativele. Oamenii erau înnebuniți de perspectivele sumbre ce se arătau peste tot. însă, pentru Primus, temerile acestea nu existau: el nu înțelegea deosebirea în a suferi – că se poate muri și în robie, și în închisoare, și într-o vilă imperială. El știa numai că se poate suferi.

Noul asediu al Romei convinge senatul să se dezică de Honorius și-l ridică pe tron pe un arian, pe ionianul Attalus. Iar proaspătul august se grăbește să-l numească pe Alaric comandantul suprem al armatei, iar pe fratele acestuia, Adolphus, șef al trupelor de pază. Elanul lui Attalus este atît de mare incit promite refacerea imperiului lui Augustus. Entuziasm ce seamănă tot mai mult cu celebra „paranoia a stăpînitorilor”. Drept urmare, păgînii și arienii ridică din nou capul. Honorius, reîntors la vechea sa apatie, îl recunoaște silit, dar și indiferent, pe uzurpator; acesta, însă, crezîndu-se prea sigur pe situație, nu-l recunoaște pe împăratul Apusului.

Nebunia lui Attalus crește pe zi ce trece și fiindcă vremurile s-au schimbat și nu mai e răgaz, ca la începutul imperiului, să-ți dovedești paranoia timp de o generație, uzurpatorul, acum îi putem spune deja liniștit așa, este demis.

Alaric mai face o ultimă tentativă de a trata cu Honorius, însă curtea de la Ravenna nu mai este dispusă să trateze cu el. Urmează noul atac asupra Romei, aceasta, la rindul ei, vrea să se apere singură, dar sclavii deschid în noaptea de 24 august 410 Poarta Salariană și, la o mie o sută șaizeci și trei de ani de la întemeiere, Roma cade. Pentru prima oară.

La Ravenna, toate astea nu reprezentau decît o față a medaliei. Orașul de la Adriatica, aproape imposibil de cucerit, își trăia propria viață. Lampadius, cel ce l-a înfruntat inițial în senat pe Stilicho, se ridică acum împotriva lui Primus. Iată cine a devenit o țintă mare în preajma împăratului! Olympius însuși consideră teoriile Celui de Al Treizeci și șaselea drept o reînviere a pythagorianismului. Luat în seamă de asemenea adversari, înseamnă că Primus a ajuns la o notorietate ce putea speria! Dar ce făcea în tot acest răstimp pirpiriul?

Impasibil la primejdiile ce se anunțau fără contenire din partea barbarilor, total indiferent la ascensiunea și căderea înalților demnitari, lipsit de avere și părînd că nici nu țintește să obțină așa ceva, Al Treizeci și șaselea dădea impresia că se mișcă pe cu totul alte coordonate decît semenii săi. La moartea fratelui său, Arcadius, împăratul Apusului se deconspirase pentru o scurtă perioadă de vreme, încercînd inițiative și chiar și făcînd tentative de a guverna direct. Primus n-a avut nici o breșă în comportamentul său. Nici măcar atunci cînd s-a căsătorit. Preocupările sale au rămas aceleași și femeia ce i-a fost mai mult vîrîtă în pat, făcîndu-i și prunci, n-a reușit să-l schimbe cîtuși de puțin. Soția lui Primus a venit ca un fel de răsplată din partea augustului pentru munca depusă. Ea provenea dintr-o familie aristocrată, chiar dacă scăpătată, familie vag înrudită cu spița imperială, și biata făptură părea să se bucure de la fel de multe satisfacții conjugale ca și cele două fiice ale lui Stilicho, căsătorite pe rînd cu Honorius și moarte fecioare. Măcar soția lui Primus a apucat ziua cînd a devenit mamă… (Palavragiii insinuau că odrasla n-ar fi fost concepută de Al Treizeci și șaselea, dar, pe măsură ce creștea, băiatul devenea o copie identică a lui Primus: și la chip, și la comportament. La Ravenna se întîmpla o adevărată minune: pirpiriul se perpetua! Pe urmă, Primus mai avu și o fiică. După „Manuscrisul de la Regens- burg“, dar „Manuscrisul de la Ferme zu Chiuso” pomenește de cifra trei și în dreptul descendenților Celui de Al Treizeci și șaselea. în lista lui Photas se vorbește despre doi băieți…)

Dar Olympius, care-l urmărea din scurt pe învățatul ce i se părea tot mai suspect de erezie, nu reuși să constate nici o inadvertență și nici o evoluție în traiul lui Primus. Acesta se arăta aproape zilnic în părculețul din fața Presbyteriului Ortodocșilor – iar de era prea frig sau de ploua, în interiorul bisericii –, comenta în fața unei asistențe, în general neschimbate, diferitele particularități ale plantelor comestibile, se preocupa de numele acelor ierburi, le boteza cu sintagme mai potrivite din punctul de vedere al cifrelor literelor componente, transforma, în felul acesta, limba într-o păsărească neînțeleasă decît de cei ce-l ascultau frecvent. De multe ori nu apărea la aceste disertații, atunci în mod sigur era bolnav sau era prea frig afară ori prea umed și ipohondrului îi era frică de complicații. Altă dată trebuia să întrerupă o frază la mijloc și, strîmbîndu-se din pricina colicilor intestinale, se îndepărta în grabă spre casă sau se lăsa pe vine și se zvîrcolea de durere în văzul tuturor, nepăsîndu-i că astfel contrazice în modul cel mai evident sfaturile imperative propovăduite de atîta vreme.

Olympius trebuia să recunoască realitatea că Primus nu se mai ocupa de mult de mantica sa păgînă, chiar dacă nu o renega. Modul cum îl venera pe Apollo nu mai era o cerință intimă. Pirpiriul era preocupat să termine lucrarea sa în opt cărți și un registru analitic despre interrelația dintre hrană și viața individului, adică despre caracteristicile plantelor în influențarea diferitelor funcții fiziologice și psihice, despre efectele tămăduitoare și cele nocive, despre anumite proprietăți necunoscute de cei mulți și relevate prin analiza cifrelor (efecte iritante, afrodisiace, ducînd la pierderea încrederii în forțele proprii sau apte de a schimba vechea scară a valorilor celor ce le consumau). Și cîte altele. Bineînțeles că majoritatea acestor efecte nu se manifestau decît detectabile de către un specialist, modificările fiind cu totul neînsemnate în urma unui prînz obișnuit și, mai ales, din pricina interacțiunii diferitelor substanțe preluate și îngurgitate de-a valma la o masă. însă, studiate de Primus, tendințele erau puse în lumină și pirpiriul recomanda o dietă unitară optimă.¹

Pălăvrăgeala pirpiriului nu mergea mai departe și marea majoritate a celor ce-l ascultau nu erau atenți decît la ce mîncare e bine să evite pe viitor și ce plante sînt indicate pentru o anumită boală. Sigur că, în felul acesta, ei nici măcar nu puteau aplica indicațiile eruditului fiindcă ei nu integrau aceste elemente într-o conduită generală de viață și nici nu știau ce anume cu ce se contrazicea.

Urmau apoi serile cînd Primus – în zilele cînd nu se simțea prea extenuat – ieșea din nou în oraș, invitat de unul sau de altul și cînd, uitînd parcă de preocuparea sa de dimineață, se ambala în cele mai meschine intrigi pentru un titlu sau un rang. în nopțile în care „gîndacul de bucătărie¹¹ ieșea la lumină, amestecîndu-se printre cetățeni și amușinînd în jur, era evident pentru toată lumea că omulețul nu vîna puterea reală, pe care nici n-ar fi știut s-o folosească, ci era profund interesat doar de o etichetă cît mai strălucitoare (și la care n-a ajuns, în mod real, decît la sfirșitul drumului). Inițial intrigat, Olympius l-a provocat spre a afla ce urmărește de fapt, însă a trebuit să-și recunoască inutilitatea temerii: pirpiriul avea o teorie și în această privință și pretindea că puterea nu este decît un miraj, ea nefiind decît o relație abstractă între două realități distincte. Eu am putere asupra ta, se poate insinua, dar eu rămîn eu și tu rămîi tu, fiecare cu viața și cu destinul său. Dacă, prin puterea mea, eu îți influențez în mod brutal soarta (nu neapărat brutal, interveni Olympius), bine, dacă îmi exercit puterea asupra ta, prin însuși acest fapt mă transform într-o forță supraumană întrucît intervin în firul altei vieți, doar Dumnezeu și liberul arbitru fiind responsabili de traiul fiecăruia dintre noi și nu și acțiunea altor oameni. O mulțime de indivizi este ca o sumă matematică: noi cinci formăm acest grup de cinci bărbați, fiecare dintre noi rămînînd, în același timp, el însuși, la fel cum unu și cu unu și cu unu și cu unu și cu unu fac cinci, care cuprinde unu și cu unu și cu unu și cu unu și cu unu. Deci acțiunea este iluzorie, puterea este și ea un domeniu al vanității, doar unitatea sau elementul constituie realitatea. Elementul, însă, poate fi mai strălucitor sau mai palid. De aceea, pe Primus nu-l interesa puterea, pe el nu-l interesa decît titlul propriu-zis. Titlul poate fi o calitate, puterea doar un miraj al vanității.

După multe umilințe, intrigi, insistențe și eforturi cumplite din partea unui om pentru care simpla prezență era o suferință,

Primus obținu un rang de la împărat. Era limpede pentru toată lumea că nu aveai ce funcție să-i dai acelui individ slab_; miop, mereu bolnav, incapabil de orice activitate ordonată, așa că s-a inventat un titlu în mod special pentru el: Primus a devenit Numărătorul imperial, loc inexistent pînă atunci în ierarhia demnitarilor. Pentru că „numerus” înseamnă în limba latină și „demnitate” sau „funcție”, confuziile în legătură cu rangul „omului numerelor” sînt la îndemînă într-un manuscris de atîtea ori copiat și corupt ca „Taina universală a numerelor” de Zosimus. însuși rangul de Numărător imperial a fost interpretat în fel și chip, el fiind, pînă la urmă, asimilat unui contabil din cancelaria augustului, fapt ce nu are nici o tangență cu realitatea. Iar haina albă lungă nu era în nici un caz „uniforma” funcției, ci reminiscența portului pythagoreian.

Contabilul îndeplinește o muncă pozitivă, de rutină. Cu ce se îndeletnicea Numărătorul imperial? Conform „funcției”, în principiu, cu nimic. Partea nostimă este că inițiativele sale disperate spre a obține titlul au omis cererea stabilirii unei retribuții oarecare. Astfel că el era singurul demnitar de rang imperial fără atribuții și fără salariu. Primus nu avea subordonați în complicata birocrație augustă, nu avea superiori lumești în afara împăratului însuși, nu trebuia să dea socoteală pentru ceva și nimeni nu-și amintea de el spre a-l consulta în vreo problemă oficială… deși Primus devenise, după titlu, un fel de ministru. Dar pînă să se poată numi Numărător imperial, în ultimul său an de viață, Al Treizeci și șaselea a luptat din plin pentru acest ideal. Fără orar, fără atribuții precise, Primus ieșea la lumină după cum îi dicta instinctul de „gîndac de bucătărie”. Scribului îi sînt necunoscute acele trebuințe…

Între „Dieta universală…” și rîvnitul titlu, viața personajului se consuma pe fondul veșnicelor sale gaze la intestine, a grețurilor și a crizelor de tuse. (Un neajuns îl aduce după sine pe celălalt. După o cascadă de tuse, urmau iritarea căilor respiratorii și spasmele vomitive. De aici lucrurile continuau apoi la toate nivelurile organelor parcă înghesuite cu forța în trupul acela prea mărunt.) O schimbare bruscă a vremii îl înspăimânta mult mai mult decît o nouă invazie a goților, o remarcă prost plasată a unui intrigant de curte îi stîrnea o indignare infinit mai mare „ministrului” decît trădarea unui guvernator de provincie, o frază de unde să reiasă o vagă necesitate ca el, Primus, să trebuiască să-și racordeze programul unei zile la un anumit eveniment neprevăzut îi producea un adevărat cutremur intestinal. „Marea dietă universală…” (sau „Hrana zilnică a bunului credincios”, după cum mai apare citată lucrarea în alte surse) avansa într-un ritm de melc. E de presupus să fi fost începută – sau cel puțin proiectată – o dată cu venirea autorului ei în preajma lui Honorius. iar la moartea lui Primus ea se afla redactată abia pînă la începutul cărții a doua. Ni s-a păstrat tot scheletul proiectului, datorită introducerii, unde este schițat conținutul fiecărei cărți. Tot în introducere, Al Treizeci și șaselea mai divulgă și alte proiecte nu mai puțin complexe, însă nu avem nici o mărturie din care să reiasă ca măcar unul dintre ele să se fi materializat.