Oul de Aur (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Da, era epoca sfinților, da, era epoca minunilor. Salvianus anticipează cu vreo cincisprezece ani evenimentele, lamentările și invectivele sale nu se constituie decît într-o voce a corului general. Lumea își aducea dureros aminte de Vettius, un augur care pe vremea lui Cicero și Varro asimilase cei doisprezece vulturi văzuți de Remus și Romulus cu cele douăsprezece veacuri destinate existenței Romei. Termenul era pe punctul de a expira. Soarele roman ajunsese să scapere la asfințit. Augurul își trăia o a doua celebritate cu rezonanțe mult amplificate. Viitorul, părînd o eternitate, se spulberase în praf. Fără viitor nu există nimic. Asta pentru mai toți oamenii. Nu și pentru Secundus: pentru el reprezenta destul un trup cald. Era o senzație ruptă din timp. Ca însăși viața.

Anacronismele erau prezente la tot pasul. Și inexactitățile, înaintea lui Shakespeare, Attila vorbește și el despre deșerturile din centrul Europei. Probabil că, pînă la urmă, spunîndu-se și scriindu-se despre ele, deșerturile vor apărea și în tratatele științifice de profil. Cei ce nu le-au văzut au trecut mereu pe lîngă ele. Și tot Attila este cel ce se retrage într-o tabără înconjurată de căruțe, o tabără de gen hussitic. Aetius, „patricianul”, aruncă în luptă în momentul cel mai greu al bătăliei un detașament de oameni roșii, ale căror căpetenii purtau coroane de pene. Theodoric moare încă la începutul ostilităților, ucis de ceva ce azi am numi… o ghiulea de tun. La Toulouse, reședința regelui vizigot, s-au aprins peste tot lumini, ce n-au putut fi stinse nici de ploaie. Gunigud poartă zale etc.

Într-un asemenea peisaj, prezența lui Secundus e bine venită. Deși nimic nu-l poate convinge că personajul ar fi participat la eveniment, sau că, măcar, se afla în zonă în perioada respectivă, scribul notează povestea ca pe o curiozitate, dar și ca pe o expresie a unei literaturi ce se năștea necontenit.¹

În zilele premergătoare bătăliei, Secundus se afla la puține mile distanță, împreună fiind cu noua sa iubită. Femeia era soția unui rege barbar, însă cobora dintr-o veche familie nobilă romană, străbunii ei fiind atestați încă printre fruntașii Republicii. Rudele îi sărăciseră de cîteva generații și bărbații îndeplineau tot felul de slujbe administrative în provincii, fără însă a se îmbogăți – ca alții – de pe urma acelor poziții. Pentru cinstea și obîrșia lor, neamurile Juliei (așa ar fi chemat-o pe femeie) erau apreciate și la curtea de la Ravenna, iar numele lor reprezenta o carte de vizită prețuită. Așa s-a întîmplat că într-o încercare de a-i cîștiga și pe alți conducători barbari, abilul Aetius i-a oferit-o pe Julia, drept semn de mare prețuire imperială, unui rege venit cu poporul său din hăul fără de fund al răsăritului. Evenimentul a fost întărit prin aprobarea expresă a lui Valentinian III. Numai că, în timp ce soțul era la război, consoarta l-a întîlnit pe irezistibilul Secundus și a fost aleasă de acesta pentru el. Degeaba s-a încercat să i se explice regelui furios că opțiunea mereu tînărului fante era o ocazie unică pentru fiecare femeie, că alegerea era temporară și că era vorba despre un „adulter admis”, el constituindu-se într-un eveniment monden ce elimina orice tentă de scandal jignitor pentru soț. S-a mers pînă acolo incit s-a încercat pînă și acreditarea unor teorii complicate după care alegerea făcută de Secundus ar reprezenta un act de suprem omagiu și o ridicare în rang în ierarhia curții de la Ravenna. (Dacă ar fi fost după pragmaticul Aetius, toate astea s-ar fi terminat cu acordarea satisfacției regelui încornorat, prin sacrificarea unui Secundus total inutil. Dar puternicele protectoare ale Celui de Al Treizeci și șaptelea considerau mult mai importantă bunăstarea fiului și bărbatului lor decît o alianță de conjunctură, oricît de importantă ar fi fost aceasta în clipa respectivă.)

Pînă la urmă, ruptura s-a produs și Secundus, nebănuind că soțul Juliei se află cu armata prin apropiere, își petrecea în fericire clipele de „absorbire a căldurii celuilalt”, ca o plantă ce se înălța și înflorea înfruptîndu-se din căldura soarelui. Fiind departe de casă și, deși urmărit pas cu pas de trimișii înaltelor sale iubite, protecția ce-l apăsa îndeobște nu era, de data asta, suficientă în fața unor comandanți militari pentru care orice cohortă era vitală în vederea înfruntării ce se prefigura implacabil. Regele barbar își condiționa participarea la coaliția lui Aetius și Avitus de obligația ca infamul să-i fie predat viu sau mort. Dar de preferat viu. Cererea i-a fost acceptată, însă imperialii n-au reușit să mai pună mîna pe Secundus, întrucît acesta reușise să fugă în ultima clipă. împreună cu un alt fugar, Țipor, Secundus nu dispăru singur, ci își luă și frumoasa iubită cu el.² Avusese noroc: una dintre superstițiile sale terorizante („niciodată să nu rămîi într-o casă unde au intrat mai mult de opt femei deodată”) l-a obligat să fugă înainte încă de a putea fi cu adevărat prevenit de primejdia ce-l pîndea.

Condiția nefiind respectată, soțul Juliei trecu împreună cu întreaga-i armată de partea aliaților lui Attila. Situația fugarilor părea fără ieșire: ei erau indezirabili și pentru una și pentru cealaltă dintre tabere. Zilele treceau greu și Secundus găsea din ce în ce mai puține locuri unde să se ascundă. Nopțile era terorizat de spectrul cumplit al amintirilor copilăriei: stafia lui Nimphianus îi rinjea ca pe vremuri. Noroc cu începutul bătăliei, moment cînd nimănui nu-i mai păsa de un cuplu de amanți ce încerca să-și piardă urma. Doar că întîmplarea (sau autorul, azi anonim, al poveștii) a vrut ca tocmai lîngă Châlons să se fi refugiat în ultima clipă perechea, lîngă Châlons, de unde n-a mai reușit să fugă întrucît chiar într-acolo se concentrau într-un șir neîntrerupt zecile de mii de combatanți ai ambelor armate. Altele erau lucrurile la care se gîndeau oștenii: în noaptea aceea, la Châlons, în grajdul unui țăran, se născuse o vițea cu șapte picioare. în general, semnele erau cît se poate de ciudate.

În dimineața bătăliei de pe Cîmpiile Mauriciene, lîngă Troyes, Secundus se trezi fără a o găsi lîngă el pe iubita sa. Asta deși Secundus simțea că Julia îi era încă necesară mai mult decît aerul. Uitînd de orice precauție, Al Treizeci și șaptelea ieși din ascunzătoare și se îndreptă într-acolo unde se grăbeau cei mai mulți oșteni grupați pe legiuni, pilcuri și seminții. Doar el era singur, însă nimănui nu-i ardea să-i acorde vreo importanță. Nimeni nu-l recunoscu. Ajuns la locul luptelor, Secundus se comportă de parcă s-ar fi aflat în transă. (Și poate că acesta era și cuvîntul cel mai potrivit în lipsa Juliei.) Theodoric tocmai fusese ucis și oamenii lui se retrăgeau încă în dezordine. Soarta și numeroșii zei riscau să încline decisiv balanța victoriei, încă de la început, în favoarea lui Attila și a aliaților săi. Thorismond și Theodoric cel Tînăr fuseseră loviți din plin de vestea morții tatălui lor și încă nu erau în stare să-i întoarcă pe vizigoți la luptă. Totul risca să se termine mai rău decît în cele mai prăpăstioase gînduri ale partizanilor imperiului, iar oștenii, luptînd pentru încă o amînare a prăbușirii Romei, erau amenințați să fie măcelăriți pînă la unul, lăsînd poarta Italiei larg deschisă pentru un masacru și pentru un jaf fără precedent. Și tocmai atunci, înotînd parcă împotriva unui curent infernal, Secundus goni în galop printre valurile de bărbați ce se retrăgeau, ce fugeau și-și aruncau armele. Al Treizeci și șaptelea se grăbea doar el în sens invers și, oricît de îngroziți erau barbarii, gestul lui le inspira respect și-i făcea să-i deschidă cărare să treacă.

În timpul acesta, pe celelalte porțiuni ale cîmpiei, bătălia continua cu aceeași îndîrjire, luptătorii, amețiți de mirosul sîn- gelui, erau total indiferenți la ceea ce se întîmpla la zece pași mai încolo și doar comandanții superiori, supraveghind întregul, realizau catastrofa ce se apropia. însă comandanții imperiali n-aveau rezerve suficiente pentru a umple spărtura lăsată de vizigoți și frontul se înclina tot mai mult, ca o corabie cu pupa găurită. Și tocmai atunci, în ultima clipă, străbătînd în iureș întreaga adîncime a pozițiilor ocupate pînă nu de mult de Theodoric, un singur călăreț parcurgea distanța liberă dintre armata care fugea în dezordine și puhoiul ce o urma, gata s-o strivească. De departe, nu se distingea că soldatul singuratec nu avea nici sabie, nici lance și nici o altă armă de atac sau de apărare. Doar hunii îl văzură apropiindu-se neînarmat, dar obli- gîndu-și calul la cea mai mare viteză. Crezîndu-l sol, crezîndu-l un ostatic evadat, crezîndu-l zeu, desfăcură și hunii cărare în fața lui. Iar el, neîncetînd nici o clipă galopul, amenințînd să-și omoare calul, trecu printre ei ca un fulger. Atunci, în sfîrșit, își reveniră și Thorismond și Theodoric cel Tînăr și reușiră să-i întoarcă pe vizigoți cu fața la dușmani, din nou gata de luptă. Corabia își mai reveni din înclinare și comandanții militari răsuflară ușurați. Lupta rămînea deschisă. Lupta continua.

Dar isprava lui Secundus nu s-a oprit aici. Ea a fost interpretată: Julia, revenită în ascunzătoare (de unde oare? se întreabă scribul) și neregăsindu-și iubitul, însă aflînd că el o caută în mijlocul bătăliei, unde, neînarmat, mai mult ca sigur că a fost deja ucis, a fugit și ea spre locul încleștării, dar, surprinsă, a căzut sub copitele cailor trupelor ce se retrăgeau în panică. Corpul ei, alb ca laptele, a fost zdrobit în bucăți înghițite de praf. Ridicîndu-se, praful s-a constituit într-un nor care n-a încetat să-l caute și să-l vegheze din ceruri pe Secundus.

Acesta, la rîndul său, va avea foarte curînd prilejul de a profita de noul înger păzitor. Străpungînd liniile hune, el se va pomeni, pe neașteptate, chiar în fața cumplitului Attila. Pe lîngă rege nu mai putea trece: toți demnitarii îl așteptau, să vadă cine este și ce vrea.³ Și chiar dacă n-a realizat că situația s-a schimbat radical, că ambiguitatea protectoare nu-l mai putea ajuta, Al Treizeci și șaptelea a scăpat din nou neatins. Epuizat de goana nebună, armăsarul de sub el s-a prăbușit exact în fața regelui hun. Străinul își făcuse intrarea în scenă chiar pe gustul lui Attila. începutul era bun, dar… o continuare nu exista. Așa că aceasta a fost inventată: o părere a fost că ar fi început brusc să plouă cu găleata, că norii ar fi coborît pînă la nivelul pămîntului și că Secundus ar fi dispărut în negură. Apoi s-ar fi înseninat la fel de brusc, doar că, în tăriile cerului, Al Treizeci și șaptelea, perfect vizibil, s-ar fi îndepărtat pe un nor orbitor de alb. O altă părere, partizană, pretindea că fiul lui Primus s-ar fi întors la regele barbar, pe care l-ar fi slujit de la început și al cărui spion perfid ar fi fost tot timpul, dovadă că l-a atras și pe soțul Juliei în conspirația hună, dovadă că niciodată nu l-a putut suferi pe Aetius, a cărui glorie o invidia. Această părere, mai puțin fantastică, nu face nici ea abstracție de rolul Juliei, chiar dacă femeia nu apare aici sub forma unui nor. O a treia variantă ni-l prezintă pe Secundus drept eroul războiului, omul care prin curajul său nemaiîntîlnit a reușit să-i întreacă pe profesioniștii artei militare, întorcînd la luptă o armată întreagă de oșteni intrați în panică, adevăratul strateg al bătăliei, și nu Aetius, care și-a asumat apoi toate meritele izbînzii. Respectiva variantă a venit neîndoielnic din partea apropiaților lui Valentinian III, cel ce avea nevoie de argumente pentru uciderea nechibzuită, puțin mai tîrziu, a generalului care 1-a salvat de atîtea ori pe el și imperiul. (Ceea ce nu l-a împiedicat pe Aetius să repete destinul lui Stilicho. Indiscutabil, parcurgem o vreme cînd repetițiile sînt mai apropiate decît de obicei.) Iar o a patra continuare vorbește despre moartea glorioasă a Iui Secundus chiar acolo, pe cîmpul de luptă, după ce a ucis puzderie de inamici.

În „De gubematione Dei“, publicată încă înainte de războiul cu Attila, Salvianus avusese dreptate: Roma se stingea. în Sicilia căzuseră în răstimp de 48 de ore mai multe comete. Dar lumea se încăpățîna să supraviețuiască.

Bătălia de la Châlons a constituit o amînare, însă soarele Romei abia de mai pîlpîia la apus. Evenimentele se precipitau și fiecare nouă veste nu făcea decît să confirme sfirșitul inevitabil. Un sfîrșit total, credeau oamenii, convinși că, o dată cu lumea lor, se va prăbuși întregul univers. Un sfîrșit pentru învinși, un sfîrșit pentru nebunii ce se autoproclamau biruitori, un sfîrșit pentru simplii spectatori. Theodoric murise la începutul bătăliei, Attila, fără să fie înfrînt și fără să fie învingător pe Cîm- piile Mauriciene, invadase imperiul. Valentinian reușise încă o minune, convingîndu-l pe regele hun să cruțe Italia, dar oamenii, se părea, nu mai aveau nici o putere de decizie într-un joc pe care diferiții zei hotăriseră să-l abandoneze. Pe unde treceau barbarii, sfirșitul lumii se confirma. Pe unde nu treceau ei, ținuturile erau pustiite de molime ale unor boli încă de nimeni descrise pînă atunci, de invazii de lăcuste, de intemperii fără de sfîrșit, aducătoare de inundații, de focuri iscate din senin, de haite de lupi turbați, de stoluri imense de păsări nesătule, ata- cînd pînă și oameni și animale mari. Totul nu era decît stigmat al pieirii. După ce era distrus obiectul distrugerii, era distrusă și unealta distrugerii, de parcă nu trebuia să mai rămînă nici o mărturie pentru generațiile următoare, nici un om, nici un lucru, nici o amintire. Care generații următoare? Nimic. Attila, o unealtă a distrugerii, moare cîteva luni mai tîrziu și el. învingătorul Aetius, neînfrint de barbari, este răpus de cel pe care-l slujise cu noroc și credință: împăratul Valentinian. La rîndul său, augustul este ucis – sub pretextul răzbunării lui Aetius. Conspirația este pusă la cale de către senatorul Maximus. Și din nou și din nou, unealta distrugerii devine obiect al distrugerii și Maximus, împărat, este omorît și el de o mulțime ce nu mai putea fi stăpînită.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.