Așa striga unul pe străzi, ce treabă aveam noi?! Unul sărit complet de pe fix, dar sărit rău de tot, striga, călărind linia de tramvai, parlamentul globului e dușmanul poporului. Că parlamentarii globului ne-au oropsit, ne-au furgăsit, ne-au lăsat în curul gol, uită-te la ei cum s-au îngrășat, cum au supt ei sângele poporului, vai și-amar de capul nostru. Noi căscam gura la el și nu îndrăzneam, altfel, mari și neînfricați pe rețelele de socializare.
Din Africa în Islanda, din Australia în Patagonia, glasul lui s-a auzit cu claritate, o nebunie. De peste mări și țări au sosit armate și cavalerii, bombarde teleghidate și căprari bine înarmați, înarmați până-n dinți, furioși, ofticoși, cu gust de harță și de căpăceală populară. Cine să ne salveze? Parlamentul globului e pretutindeni, în casa ta, în mintea mea, în sufletul tău, în umbra ta. Care a strigat, care s-a opus, care s-a răzvrătit și dă-i, nene, cu bombe fumigene, cu bombe cu napalm, cu drone și cu mitraliere, uite-așa vuiau străzile din Moscova în Caraibe, din Paris până la Delhi, din Tokio până la Melbourne. Bum, bum, bum! Forțele de ordine globală nu se joacă, te toacă nene, cumsecade, cum se cuvine, te fac arșice, felii, felii, te torturează din punct de vedere psihologic, îți bagă reflectoru-n ochi, uite-așa.
Care a strigat, mă, strigă forțele de ordine globală, trimise de parlamentul global să ne calce-n picioare, să ne strivească, să ne învețe minte. Noi, mucles, vai de mama noastră. Ieșea fum din toate orașele planetei, fum și scântei, unde să te duci, unde să te ascunzi? Și, nu știu care, să vezi ce comedie, ce pompadură, ce caterincă informativă, nu știu care se ițește de după ruinele fumegânde și zice, nu știu cărui colonel global, ăia, extratereștrii au strigat, îi dă în gât pe bieții extratereștrii! Păi da, erau acolo niște venusieni amărâți, sosiți cu o barcă stelară, pe furiș, fugiți de pe planeta Venus unde era vai și amar și de mama lor, săracii de ei, venusienii.
Forțele de ordine globală se dumiresc, vezi bine, își iau avânt, după extratereștrii-n zbor. Îi ajung din urmă, îi scot pe toți de prin canale, îi aliniază, îi bat cu patul armelor, îi stâlcesc în bătaie, sare sânge de venusian în toate părțile, se inundă caldarâmul de sânge venusian, sângele venusian e galben, tot sânge, la urma urmei. Da, ăștia, venusienii au strigat, parlamentul global e dușmanul poporului, da, parlamentarii globali sug sângele și sudoarea popoarelor, ei, casta lor parlamentară, ei cu neamurile lor din toate națiile, oropsitori, ticăloși și aroganți. La urmă de tot, câte-un glonț magnetic pentru fiecare venusian. Iar noi? Ah, noi? Flămânzi și goi, biciuiți, stâlciți rău de tot în bătaie. O bătaie globală, din aia cum scrie la carte.
Dar, vai, ne-a venit și nouă apa la moară și am pornit la revoluție. Căci, nu-i așa, avem o meteahnă ciudată şi periculoasă. Ne dedulcim vorbind despre conducătorii lumii din toate timpurile, fie ca despre nişte eroi providenţiali, fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii după interes, pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii după vremuri, dacă nu ne-au făcut un ce interes. Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii. Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic.
Am impresia că de fapt, noi, oamenii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră încastrată în sufletul nostru comun nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi. Noi, oamenii, ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general, împărat, mareșal, procuror, primar.
Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă. Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci, ne arătăm vitejii lui peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul.
„Ne dedulcim vorbind despre conducătorii lumii din toate timpurile, fie ca despre nişte eroi providenţiali, fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii după interes, pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat.” din pacate multi dintre noi, oamenii atunci cand ajungem intr-un fel sau altul in putere sau la putere devenim un fel de dumnezei asa….ne uitam originile, ne uitam principiile pentru care am ajuns unde suntem. de aceea in Roma antica, nenea ala avea un angajat care avea de facut un singur lucru toata ziulica: sa-i sopteasca in ureche : memento mori.