„Pescăruşul”, la Teatrul de Comedie

În 1896, la 17 octombrie, “Pescăruşul” lui Anton Pavlovici Cehov a avut premiera pe scena Teatrului “Alexandrinsky” din Sankt Petersburg. Nu a fost o cădere, dar publicul nu a înţeles în toată complexitatea lui acest text din montarea căruia orice regizor care se respectă îşi face un punct de onoare. După doi ani, în 1898, la 17 decembrie, piesa cunoaşte succesul pe scena “Teatrului de Artă” din Moscova, în dubla regie a lui Konstantin Stanislavski şi Vladimir Nemirovici-Dancenko. La repetiţiile acestui spectacol triumfal, autorul o cunoaşte pe actriţa Olga Knipper, interpreta Arkadinei, care, un an mai târziu, îi va deveni soţie.

Stanislavski a deschis receptarea la adevărata valoare a textului cehovian, care a cunoscut în scurtă vreme un traseu internaţional, cu montări de referinţă intrate în istoria teatrului.

Şi în România, după producţii elogiate ale unor mari directori de scenă, precum Liviu Ciulei şi Cătălina Buzoianu, “Pescăruşul” s-a aflat în atenţia noilor promoţii de regizori sau în vizorul unor reputaţi creatori de teatru. Numai din 2007 încoace, piesa de referinţă a dramaturgiei cehoviene a cunoscut câteva puneri în scenă de interes pentru critica de specialitate, cât şi pentru marele public: în 2007, Andrei Şerban, la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu, în 2009, Ioan Cărmăzan, la “Teatrul de Stat” din Constanţa, în 2011, Andrea Vulpe la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti.

Anca Dumitra şi Alexandru Pavel

În stagiunea care tocmai s-a încheiat, în a doua ei parte, “Pescăruşul” a urcat pe două scene româneşti de referinţă, la “Teatrul German de Stat” din Timişoara, în viziunea lui Yuryi Kordonskyi, şi la “Teatrul de Comedie” din Bucureşti.

Aici, regizorul Claudiu Goga şi-a aşezat declarat montarea “Pescăruşului” sub un foarte bine ales motto din Andrei Kurkov, unul dintre cei mai în vogă scriitori ai deceniului, publicat şi în România de Editura “Curtea Veche”: “Viaţa se va aranja şi eu voi fi până la urmă învins de ea”. O inspirată etichetă aplicată universului cehovian, în care regizorul detectează cu aplicaţie la “Pescăruşul” liniile de forţă care îi vor ordona punerea în scenă: speranţă, optimism, neputinţă şi resemnare.

Chiar dacă regizorul şi-a dorit un spectacol la zi, doar aparent paradoxal montarea sa este una ieşită din timp. Căci actualizarea acestei comedii (Cehov însuşi şi-a numit piesele comedii) nu e una a aparenţelor, a imediatului, ci este una de substanţă, cu interrelaţionări şi deschideri originale ale celor trei “cutii”, inspirată metaforă (şi nu numai) a lui Giorgio Strehler, prin care marele om de teatru italian caracteriza dramaturgia cehoviană: “Cutia Adevărului”, “Cutia Istoriei” şi “Cutia Vieţii” (“Un teatru pentru viaţă”).

Carmen Tănase şi Vladimir Găitan

Aducerea la zi este bine servită şi de o nouă traducere, în limbajul zilelor noastre, bine folosit în detectarea nuanţelor cehoviene de slavista Maşa Dinescu.

Fără exagerări în ceea ce priveşte reliefarea “sufletului slav”, ilustraţia muzicală aparţinând regizorului, decorurile Liei Dogaru şi costumele Lilianei Cenenan sunt adecvate extragerii “straturilor de viaţă” despre care vorbeşte Peter Brook în “Spaţiul gol”, atunci când se referă la dramaturgia lui Cehov, contrazicând locul comun după care Anton Pavlovici ar fi imortalizat în piesele sale ”o felie de viaţă”. Aceste “straturi” sunt eşafodajul pe care încearcă şi reuşeşte în mare măsură să-şi articuleze noua viziune asupra textului cehovian Claudiu Goga, prin punerea faţă în faţă şi, fireşte, în interdepenenţă a celor două cupluri-temelie ale comediei, Irina Nikolaevna Arkadina – Boris Alexeevici Trigorin şi Nina Mihailovna Zarecinaia şi Konstantin Gavrilovici Treplev. Altfel spus, maturitatea ajunsă la împlinire şi succes, îndreptăţită să privească optimist a doua parte a vieţii, faţă în faţă cu tinereţea sfâşiată, neînţeleasă, cu inocenţă rănită, a cărei privire spre viitor se încarcă treptat de neputinţă şi resemnare. Straturile de viaţă aşezate între oglinzi paralele propun din start o viziune riscantă asupra mult montatei piese. Aici sunt de detectat şi fisurile ingenios novatoarei construcţii.

Mirela Oprişor şi Dragoş Huluba

În Arkadina, din păcate, cu toată experienţa de scenă şi de star, sau poate tocmai de aceea, Emilia Popescu nu reuşeşte să intre în pielea personajului, dincolo de maturitatea artistică şi de datele fizice. Arkadina ei seamănă surprinzător de mult, nepermis de mult, cu Martha din “Cui i-e frică de Virginia Woolf”?”, o altă premieră recentă a Teatrului de Comedie, în care actriţa deţine rolul principal. Aceleaşi intrări în agitaţie şi în stările de depresie, aceeaşi strategie de captio a partenerului şi o nefericită exteriorizare a momentelor de psihic rănit care nu au legătură cu evantaiul de nuanţe al mişcării sufletului slav din universul dramatic cehovian.

Un joc alb, al poncifelor clasicizate, la minimă rezistenţă în succesiunea de stări şi de elemente de mişcare, caracterizează interpretarea neinspirată, dincolo de toate ofertele personajului, a lui Ştefan Bănică, în Trigorin.

Greul spectacolului cade pe umerii cuplului tânăr. Anca Dumitra, în Nina, este, indiscutabil, revelaţia acestei montări. Dacă ar fi să parafrazăm celebrul vers al lui Carl Sandburg, “Cu toţii vor să joace Hamlet”, spunând “Toate vor să joace Nina”, Anca Dumitra e chiar îndreptăţită să o facă. Chiar şi intrarea ei cu un mic derapaj în rol potenţează o creaţie actoricească de excelenţă. Exuberanţa aspiraţiilor, desprinderea din contingent, vulnerabilitatea pe care şi-o ignoră sistematic lăsându-se învăluită de speranţă, de împlinirea care va să vină, dragostea obsesivă pentru eroul pe care simţurile şi imaginaţia ei de adolescentă îl ridică pe un piedestal nemeritat sunt jucate cu suflu larg, cu forţă şi inteligenţă tocmai pentru a-i face căderea de mai de sus, fără putinţă de salvare. Pierderea raţiunii, agonia, mirajul irealităţii care o cheamă implacabil spre distrugere, în partea a doua a spectacolului, sunt toate interpretate cu înzestrări şi certitudini de mare actriţă.

Dragoş Huluba, Anca Dumitra, Florin Dobrovici, Vladimir Găitan, Emilia Popescu, Mirela Oprişor

Acestui foc interior, acestei combustii zdrobitoare le răspunde pe măsură Alexandru Pavel. Un Kostea la fel de vulnerabil, ale cărui avânturi contradictorii între încredere şi resemnare, între aspiraţia spre creaţie şi complacerea în rutina existenţei într-o familie dezbinată, la bunul-plac matern, reliefează o dramă existenţială din care nu lipsesc şi tuşe de umor. Fireşte, un umor cehovian.

Şi pentru că veni vorba, cel mai cehovian personaj al montării, în datele a ceea ce am fost obişnuiţi să numim cehovian, este Vladimir Găitan în Evgheni Sergheevici Dorn, masivul doctor cu pălărie şi lavalieră, cu sufletul pus pe tavă, martor înţelegător şi uneori implicat în “straturile de viaţă” ale piesei.

Dramatismul bine temperat, între nodul de lacrimi din gât şi flăcăruia constantă a unei iubiri care nu va avea împlinire, creionează personajul Polina Andreevna în interpretarea bine primită de public a actriţei Carmen Tănase.

Emilia Popescu şi Alexandru Pavel

Dependent de umorile surorii sale celebre, între râs şi scâncet, ruinat încet, dar sigur, de obişnuitul unei vieţi oarecare, Florin Dobrovici a intrat bine, inspirat, în rolul Piotr Nikolaevici Sorin. O adevărată creaţie într-un rol secundar, dar care e un punct important în desfăşurarea piesei, face Mirela Oprişor în Maşa. În armura durităţii şi a unui nonconformism etalat tocmai pentru a-şi ascunde vulnerabilitatea şi pentru a ceda greu resemnării ca ultimă redută a unei vieţi distruse, actriţa propune o variantă a personajului care nu prea s-a văzut în montările de la noi.

Când umil şi plin de candoare, când violent şi decis să-şi păstreze partenera chiar dacă iubirea şi devoţiunea nu îi sunt împărtăşite, Dragoş Huluba este şi el un bine pus în scenă personaj cehovian în Semion Semionovici Medvedenko. Încă o dată sunt de remarcat implicarea şi inteligenţa în interpretare ale acestui încă tânăr actor care nu face deosebiri între rolurile principale şi cele secundare în care a fost distribuit.

Anca Dumitra

Bon viveur, viclean, brutal şi obedient după caz, supus în faţa stăpânilor şi tiran în casă, Gheorghe Dănilă este şi el în rol. Aşa cum, fără vorbe, dar cu o prezenţă scenică inspirată, fata în casă interpretată de Rădiţa Roşu, se înscrie şi ea în datele propunerii regizorului.

Chiar dacă nu a ieşit cu totul din tiparele unei obişnuite montări pe un text cehovian, propunerea regizorală a lui Claudiu Goga la “Pescăruşul”, fără să joace cu obstinaţie cartea actualizării, e una a zilelor noastre, cu câteva note de rafinament în punctele-cheie ale construcţiei şi cu plasticitate neostentativă. Şi chiar dacă nu valorifică întregul ansamblu al celor “5 tone de dragoste”, spectacolul lui Claudiu Goga e unul de văzut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.