PIETRELE (4)  

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

iii

Începu   să plouă mai tare, și Fitacek se plictisi de șaradele avocatului. Se despărțiră, medicul o luă spre bolnavii lui, în timp ce Jager trecu prin Strada Invalizilor spre casă. Strada Invalizilor era o uliță strimtă în care dintr-o sumbră coincidență toți locuitorii aveau ba numai un picior, ba numai o mână, ba orice altă infirmitate dobândită sau înnăscută, care se poate imagina. Erau lăsați acolo în mizeria lor pentru că nimeni nu mai îndrăznea să clădească în ulița aceea vreo casă. Se spune că un străin, un sârb pare-se, se încăpățânase să-și facă o locuință și o prăvălie, dar abia ridicată, clădirea ardea până-n temelii. De trei ori s-a întâmplat asta în răstimp ceva mai lung de un an. Era blestemul Străzii Invalizilor, deși sârbul pretindea că invalizii îi dădeau mereu foc la casă pentru a-și menține imperiul intact.

Jager sosi acasă tocmai pe când își termina pâinișoara. La vederea servitoarei, cicatricea i se lasă din nou în jos. Apoi intră în dormitor. Își privi câteva clipe fără nici o plăcere soția adormită în patul străjuit de un imens crucifix, se dezbrăcă și intră în ciubărul pe care-l pregătise din timp slujnica. Apa era atât de îngrozitor de fierbinte, încât probabil că orice altă ființă în afara lui ar fi putut fi scoasa din ea după puține minute gata fiartă. Jager acoperi cu iscusință ciubărul cu o scândură, astfel încât nu i se mai vedea decât capul ieșind din vas. Pe scândură avea un pahar uriaș de țuică, țuică pe care o sorbea pe îndelete cu ajutorul unui pai de soiul celor cu care se bea limonada, pentru a nu fi obligat să-și scoată brațele din apă. Tot pe scândură, dar prinse de un chenar special, avea două numere ale ziarului din ziua aceea, unul cu paginile unu-patru spre el, celălalt cu paginile doi-trei. De gât își prinse o zgardă de câine pe care o fixase la celălalt capăt de un cui special bătut în peretele exterior al ciubărului, drept precauție pentru a nu se îneca atunci când, adormind ca de obicei în baie, aluneca încetul cu încetul sub apă. Odată a fost scos de acolo în ultima clipă de către servitoare. (Nu l-a putut salva decât îmburdând — cine știe de unde o fi avut puterea necesară — ciubărul cu conținutul lui cu tot, cu care ocazie femeia și-a făcut arsuri grave la mâini.) De atunci, pentru liniștea tuturor, zgarda își făcea datoria de două-trei ori în fiecare dimineață, trezindu-l pe deputat care, atât de obișnuit cu aceste smucituri, ajungea să adoarmă în aceeași clipă din nou. Sau poate că nici nu se trezea.

Precauția nu era inutilă: vremea de afară și oboseala predispuneau la somn. Avocatul ațipi pe nesimțite în timp ce citea ultimele știri în foile aranjate în fața sa, și noile realități ale K. u. K.-ului se amestecau imperceptibil cu scânteile roșii din spatele pleoapelor sale obosite, cu biblicul Lazăr cerșind la ușa lui Vavancu și cu o mogâldeața care se postase în fața ciubărului și bombănea pe un ton monoton.

Se întrebă o clipă dacă mai doarme sau dacă e treaz, apoi recunoscu imediat că asta tot n-are nicio importanță, încercă să asculte bombăneala mogâldeței și să separe acele sunete de litania pițigăiată a servitoarei care se tot scuza că nu i-a dat voie individului să intre la domnul deputat, dar slujnica vorbea astfel încât, dacă nu-i ascultai sensul cuvintelor, tonul îți indica nu că se scuză, ci mult mai degrabă că își acuza stăpânul de toate cele ce se întâmplă pe lumea asta. Nici de tonul ei nu mai avea de ce să se mire Jager, prin casa lui trecuseră mult prea multe slujnice pentru a se mai putea mira ca ele se jelesc acuzând și se indignează smiorcăindu-se.

Domnul Flavius Raica era subțire și neastâmpărat, avea un ten gălbui și o voce acră. Pe deasupra nu era niciodată bărbierit ca lumea. În timp ce-și tot ștergea ochelarii cu o batistă murdară, vădit incomodat din cauza aburilor fierbinți care veneau din direcția deputatului, își înjura ca în fiecare dimineață asociatul, pe domnul Isidor Stein, care îl lăsa mereu singur în obișnuitele vizite matinale la domnul deputat.

Jager era atât de obișnuit cu acest oaspete zilnic, încât de la o vreme nici n-ar mai fi putut ațipi fără ca domnul Flavius Raica să-și mormăie discursul. Nici măcar nu se sfia să închidă ochii, la fel cum nu făcea nici cel mai mic efort pentru a încerca să-i ascundă oaspetelui său totala-i indiferență. Flavius Raica tot nu putea observa nimic din toate astea, aburii erau atât de deși în încăpere și atât de fierbinți în jurul vasului din care ieșea capul deputatului, încât prefera să rămână cât mai aproape de ieșire, ba de câteva ori chiar încercase să lase ușa întredeschisă după ce intra, dar afurisita de servitoare se răzbuna pe el $i o închidea la loc. Domnul Flavius Raica nu mai vedea nimic și îi era îngrozitor de cald încât avea mereu senzația că se va topi, dar asta abia după ce va muri asfixiat de dogoare și aburi, asemenea unei muște care s-a avântat prea aproape de un vas în care tocmai se fierbe dulceața. De aceea îl înjura pe ticălosul ăla de Stein care se plimba pe afară prin ploaie, în timp ce doar foarte rar, cam o dată pe săptămână, el, Flavius Raica, putea să constate că vorbește într-adevăr cu cineva, atunci când domnul deputat bine voia să-i răspundă sau dacă, printr-o inexplicabilă minune, aburii se subțiau și-i ofereau capul rumen, cu cicatricea singură albă, totul de parcă n-ar fi făcut parte dintr-un om viu. Și zgarda aceea caraghioasă…

În fiecare dimineață, Flavius Raica venea la avocatul Jager, convine ca a adus în sfârșit argumente zdrobitoare, fața de care îndărătnicul deputat va trebui să cedeze. Niciodată după ce ieșea de acolo, leoarcă de transpirație, nu putea ști dacă nu cumva totuși deputatul i-a dat dreptate și că se gândește acum altfel la propunerile auzite, dar în timp ce-și îmbrăca paltonul, pe care în vreme ce el se afla în casa domnul Stein i-l plimba în sus și în jos pe stradă, și în vreme ce-i povestea acestuia cu lux de amănunte tot ce a ”discutat”, după ce se despărțea și de Stein și mergea la treburile lui, își spărgea toata ziua capul cu ce argumente ar mai putea să aducă. Scara se întâlnea la cafenea cu Stein și discutau la măsuța lor până la zece fix, fiecare născocind noi și noi dovezi pe care celălalt le accepta pe loc cu entuziasm, după care plecau împreuna și mai stăteau o oră la colțul străzii, neterminând niciodată tot ce aveau să-și spună.

În principiu, era vorba despre o idee mai veche a lui Raica, preluată imediat și de Stein, după care singurul mod de dezvoltare rapidă și eficientă a Lugojului ar fi amenajarea Timișului pentru navigație. Apariția locomotivei cu aburi și apoi apropierea iminentă a căilor ferate de Lugoj, dezvoltarea rapidă a transportului feroviar nu li se părea decât o dovadă grăitoare în plus a superiorității proiectului lor. Și totuși, trebuiră să recunoască, onești, că în ciuda tuturor evidențelor, păienjenișul tot mai des al drumurilor de fier era gata să le înghită pe vecie proiectul.

Căile ferate, afirmau ei pe baza unor minuțioase discuții, sunt destinate pentru distanțele scurte, în special din punctul de vedere al rentabilității. Ele nu vor face decât să transporte mărfurile de la un port la altul, sau de la un port la destinatar sau de la expeditor la un port. Asta li se părea absolut clar, și calculele lor îi susțineau în întregime. De aceea, nici nu priveau cu dușmănie ascensiunea atât de rapidă a carierei locomotivei cu aburi. Însă  erau de părere că acest accesoriu era gata să le înlăture piesa de bază a întregului mecanism.

Inițial, Jager se arătă dispus să-i sprijine în parlament, dar după scurt timp își dădu seama că, indiferent de șansele reale ale proiectului, care nu i se părea nici lui mai nebunesc decât aventura drumurilor de fier, greutățile muncii de pionierat nu-l atrăgeau câtuși de puțin. Atunci cei doi au încercat să-l cointereseze, la început propunându-i să intre ca asociat, apoi făcându-i tot felul de mici contraservicii în speranța că-l vor obliga în vreun fel. Jager se baricada însă în norul lui de aburi fierbinți de unde-i asculta suveran și distant, inaccesibil ca un dumnezeu cicatrizat. (Le-ar fi făcut indiscutabil un serviciu mult mai mare dacă i-ar fi refuzat categoric, lucru care însă nu-i era în obișnuință și nici nu avea interesul  s-o facă. Îi plăcea să-l audă în fiecare dimineață pe Raica în timp ce lâncezea în ciubăr, era un om al stereotipii lor de lungă durată, îi convenea să trăiască în ele.)

În ziua aceea, Raica venise cu două argumente noi: unul ținea de tradiția întreprinderii pe care intenționa s-o pună  pe picioare, cel de al doilea sugera un nou serviciu pe care încercau să i-l facă deputatului.

Cu peste o sută de ani în urmă, povestea Raica, a existat un proiect nemțesc, care încercase să lărgească Timișul și să facă un canal navigabil spre Bega. Stein descoperise în hrisoave vechi o concesiune în acest sens pe care o obținuse un baron Wallinger. Adevărul e că acest Wallinger habar n-avea de inginerie, că aceasta nici nu-l interesa, ca singurul lucru pe care-l voia era să aibă și el corăbii. Nu s-a putut stabili niciodată cu certitudine ce a căutat Wallinger la Lugoj (și cum de s-a născut tocmai acolo), părinții săi trăind pe vremea aceea undeva pe lingă Viena, lucru care nu făcea în niciun caz mai ușor de înțeles pofta baronului pentru navigație. Wallinger dispăruse de foarte tânăr și revenise abia după douăzeci de ani, fără dinți și suferind de boli orientale. Fusese între timp în toată lumea, făcuse negoț cu cele mai neobișnuite lucruri și se obișnuise atât de mult cu traiul de marinar încât, deși acesta îi adusese la nici patruzeci de ani toate necazurile bătrâneții, nu se mai simțea în largul său decât în amintirile care i-au rămas și în speranța nebunească de a putea aduce vasul său de pe Mediterană la Lugoj. Muri în 1743 înainte de a împlini 45 de ani, după ce trasase niște schițe de o superbă naivitate și după ce refuzase cu nonșalanță cele mai elementare păreri autorizate. Nelăsând urmași, după câteva luni au sosit la Lugoj alți doi Wallinger, nepoți de frate, care, după ce au înțeles în foarte scurtă vreme că o zi le va ajunge pentru a prelua toată moștenirea rămasă dc la unchiul lor, au început să se mire cum de a putut un om atât de sărac să facă planuri atât de grandioase, în care venituri princiare erau planificate pentru câteva luni. Dar în mod cu totul misterios, unul dintre nepoți se molipsi într-un chip  surprinzător de himerele dispărutului, rămânând în continuare la Lugoj și preluând obiceiul de a mâzgăli foi multe cu un scris caligrafic, identic cu cel al unchiului sau. Cu toate astea, după vreo trei-patru ani, Wallinger nepotul, cel nenăscut la Lugoj, plecă înapoi după fratele său în ținutul pe care-l stăpâneau, iar geanta de hârțoage pe care o luă cu el nu era nici ea prea plină. Continuă să mai mâzgălească foi, dar o făcea cu măsura, visând o săptămână și notând apoi trei cuvinte. Nu scria mai mult decât în zilele în care avea necazuri și era jignit de cineva: atunci se răzbuna și lucra cu frenezie, dorind să apropie cu câteva zile mai repede decât îi era sorocul desăvârșirea lucrării vieții sale. Acest Wallinger n-a fost niciodată pe mare, n-a suferit de scorbut și de friguri galbene, n-a fost înțepat de insecte orientale și nici n-a făcut dragoste cu femei semisălbatice. El a trăit toată viața printre funcționari tereștri și cât se poate de obișnuiți, iar spre deosebire de însemnările unchiului său, notițele sale nu conțineau decât fragmente de acte cancelărești prin care solicita ajutoare și propunea tranzacții ce n-au părăsit niciodată geanta în care erau păstrate. Nu trasa schițe, dar formula titluri complicate pentru întreprinderile pe care le concepea și pentru funcționarii care aveau să le conducă. Compania Timișului și a Canalului Timiș-Bega urma să aibă (bineînțeles niciodată) o ierarhie foarte precisă de supraintendenți, intendenți generali, vice inspectori, consilieri și consilieri secreți. Dar toate astea se întâmplau în imaginația unui Wallinger care se mutase demult din Lugoj și care cu timpul apucase să-și amintească de acest târg ca de o mică metropolă. Probabil că în faza aceea reușise să-l zăpăcească și pe un oarecare Sir James Greaves care, vizitând în 1769 ținutul atât de fabulos descris, renunță să-i mai confere Companiei Timișului și a Canalului Timiș-Bega participare britanică. Totuși, în 1771 primarul din Lugoj primi o mică tipografie, iar parohia o troiță din marmură, amândouă expediate în lăzi din Anglia, dar pe uscat și nu pe râul care — ironic — secase în așa măsură în anul acela, încât putea fi trecut pe oriunde fără emoții și de către cei care nu știau să înoate.

Raica îi mai povestise deputatului și altădată — înfrumusețând-o — istoria inițiativelor baronilor Wallinger, elementul nou pe care-l aducea în dimineața aceea era că Stein descoperise unele atestări despre un Wallinger care cu treizeci de ani înaintea celui ce a murit în 1743 făcuse propuneri asemănătoare autorităților, vorbind despre importanța strategici pe care ar putea s-o aibă un Timiș și o Begă unificate navigabile; în același document se vorbește și despre un plan asemănător întrerupt cu decenii urmă de invazia  turcească.

Jager asculta toate astea ca un copil căruia îi face o deosebiră plăcere povestea pe care i-o spune bona înainte ca el să adoarmă. Toți acești Wallingeri care apăreau mereu mai adânc din negura timpului, doar pentru a se justifica unii pe alții, i se păreau avocatului vii ca niște eroi din basme, de aceea nici nu se mai obosea să pună totul pe seama unor mici minciuni și exagerări ale lui Stein, pentru el fiind clar că toate cele pe care nu a avut cum să le trăiască nu există decât prin bunăvoința povestitorului și a sa, pentru că el e dispus să le creadă că pe un joc.

Cealaltă idee nouă cu care i se venise în ziua aceea era legată de procesele avocatului, Raica obișnuind  timp să-i vândă în fiecare dimineață câte un „pont“. Numai că intențiile lui Raica erau în mod constant cu totul inutilizabile din punctul de vedere al juristului. La început, Jager f încercase să-l informeze în linii mari pe acest binevoitor sârguincios că argumentele pe care le poate aduce un avocat în sprijinul cauzei pentru care pledează pot fi dintre cele mai diferite, dar să pară cât de cât plauzibile și constituind probe juridice, să se refere la persoana în cauză. Raica și Stein găseau cu trudă multă dovezi pe care Jager le cunoștea din clipa în care deschidea dosarul sau îi ofereau lucruri pe care el se obișnuise să le asculte ca pe o a doua parte a aceleiași povești cu forme fixe, pe acompaniamentul căreia moțăia în fiecare dimineață în ciubărul și în aburii săi încinși.

În ziua aceea, referitor la cazul Lazăr-Vancu, Raica îl anunță că doamna Gorunescu ar avea acasă o droaie de scrisori ale străbunilor familiei Vancu, acte, un album de familie și o groază de desene, dagherotipuri și medalioane. Că pe vremuri vorbea despre Vavancu numindu-l „Cel intrigant josnic al familiei mele”, iar pe Vancu Gaură „bietul meu copil” și „lumina ochilor mei”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.