Plagiate cuvioase

Într-o schiţă compusă pe la mijlocul veacului al XIX-lea de Moritz Saphir, un umorist îndeajuns de spiritual ca să se bucure de oarecare faimă pe vremea lui, fiind tradus în cam toate ţările Europei, inclusiv pe meleagurile noastre (a se vedea Abecedarul la judecata de-apoi, de P[uşcariu]. S[extil]., în Vatra, nr. 24, 1894), se povesteşte că, venind sorocul judecării din urmă a cărţilor, precum veni-va negreşit şi ceasul judecăţii de apoi a oamenilor, a dat poruncă Dumnezeu ca fiecare op, fascicolă, broşură, din toate limbile pământului, să înapoieze ceea ce, cu voie sau fără de voie, luase de la suratele mai vârstnice.

Şi unde nu s-a pornit o vânzoleală şi o foşgăială ca aceea în marea bibliotecă a lumii. Blocuri întregi de carte, capitole, file, paragrafe, fraze ieşeau grăbite din culcuşurile pe care le încălziseră ani, decenii, secole sau chiar milenii, şi unde ai fi putut jura că­ le e locul, căutându-şi obârşiile. Se porneau într-o parte, dar, abia ajunse unde presupuneau a le fi baştina, n-apucau să-şi tragă bine răsuflarea, că trebuiau să plece iarăşi la drum, întovărăşite de altele, neştiute până atunci, către o origine încă mai depărtată, la care nici cu gândul n-ar fi gândit. Tomuri ilustre, pe care generaţii întregi le cercetaseră cu sfinţenie, convinse că acolo se află tot ce a zămislit mai vrednic de luat în seamă mintea omenească, îşi pierdeau ca prin farmec sutele de pagini, tipărite cu neasemuită artă pe hârtie capabilă să înfrunte timpul, rămânându-le a se mândri cu singurele părţi originale de care fuseseră în stare – grelele şi meşteşugit lucratele tartaje, ce purtau încrustate cu litere de-o şchioapă numele autorilor. Altele, deopotrivă de admirate şi de groase, aveau de ce să se considere norocoase, căci tot le mai rămăseseră câteva propoziţii simple, nerevendicate de nimeni, de genul: „Cutare zice:“ ori „Așa cum a spus cineva“, sau mici cuvinte și expresii promițătoare de concluzii precum: „deci“, „așadar“ și „prin urmare“, prin a căror punere cap la cap abia s-ar fi înnegrit fața unei file. Opere ce făcuseră gloria unui autor, a unui neam, poate a întregii seminții omenești, își abandonau rafturile de onoare, căutându-și adăpost în cine știe ce unghere umbroase, rareori vizitate de ochi și mână de om, între mâncate de carii secolelor coperți, pe care se mai bănuiau câteva litere dintre câte alcătuiseră cândva numele pierdute pe drum de capricioasa memorie colectivă.

Era o viermuială indescriptibilă în necuprinsa bibliotecă: odrasle lepădându-se de cei socotiți a le fi părinți adevărați, când nu erau decât adoptivi și încă fără acte în regulă, orbecăind în căutarea părinților de sânge; cărți înghițite de alte cărți, devorate și ele, la rându-le, de altele; celebrități lăsate fără operă și anonimi deveniți pe neașteptate autori de lucrări impunătoare… Până și interminabilele covoare de neprecupețite elogii, ce pardosiseră calea atâtor capodopere prin lume, se trăgeau rușinate înspre meleagurile de naștere, lăsându-și preferatele de până mai ieri să-și stâlcească tălpile prin pietre și mărăcini … Noroc că, ușurate de povara cuprinsurilor de împrumut, fostele vedete găseau o mână de ajutor în orice adiere de vânt, dispusă să le înalțe deasupra asperităților drumului și să le piardă în tării.

O singură carte a scăpat neatinsă de pe urma acestei prea drepte hotărâri divine, cătând amuzată la spectacolul din jur, și aceea era abecedarul, socotit de Saphir nu doar întruparea fără de cusur a originalității, dar și chintesența adevărurilor culese peste timp în prețioasele scrieri ale învățaților. Drept care, confruntate cu abecedarul, acestea, indiferent de obiectul lor (științe exacte, istorie, filozofie, teologie, morală etc.), își pierdeau subit consistența și dispăreau fără de urmă în neant.

*

Plagiatul nu face ravagii doar printre laici, ci și în rândurile cinstitelor fețe bisericești. Lucru nu tocmai de mirare, dacă ne amintim cât de solidă este tradiția lui printre clericii evului de mijloc (Mathieu de Westminster l-a copiat pe Mathieu Paris, care l-a jefuit pe Roger de Wendoves etc.), probabil cei mai asidui preschimbători ai preceptului biblic „Cere și ți se va da!“ în mult mai eficientul „Ia și vei avea!“.

Numai că, dacă jaful mirean și jaful slujitorilor Domnului reprezintă, în esență, variante ale unuia și aceluiași tip de păcat, o deosebire există totuși între ele și ea privește circulația informațiilor asupră-le. Săvârșit de un laic, plagiatul e aproape imediat după descoperire adus la cunoștința opiniei publice, având toate șansele să devină, în presă, o știre de prima pagină. Plagiatul unui simplu călugăr, preot sau înalt ierarh nu se bucură, în schimb, de o similară publicitate. Instituția bisericii veghează ca informațiile despre el să nu răzbată în lumea mireană, îngrijindu-se să-i asigure regimul rufelor spălate exclusiv în familie. Ceea ce, firește, nu e decât o biată iluzie, conform legii nescrise care spune că orice informație cunoscută de cel puțin două persoane este, de fapt, publică. E de presupus, în consecință, că, ferite de judecata în văzul lumii, fețele bisericești acuzate de asemenea rușinoase obiceiuri vor fi fiind supuse judecării superiorilor ierarhici și, eventual, dacă nu afurisite, cel puțin mustrate cu asprime ori condamnate la post, mătănii și rugăciuni pentru faptele lor.

Iată câteva exemple din timpurile recente: Dobrogea, vatră a creștinismului românesc de dr. Ion Bitoleanu și pr. Nechita Runcan, ultimul fiind lector la Facultatea de teologie din Constanța (Editura Ex Ponto, Constanța, 2001), s-a înfruptat pe trei sferturi din Istoria bisericii ortodoxe române de acad. Mircea Păcurariu (vol. I-III,ed. I, București, 1980-1981; ed. a II-a, București, 1992-1994) și din studiile părinților profesori Ene Braniște și Ioan Rămureanu cuprinse în volumul De la Dunăre la mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină (Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1979); manualul de Istoria bisericii române de pr. Ioan Vicovan, de la Facultatea de teologie din Iași, este un rezumat conștiincios al tratatului aceluiași academician Mircea Păcurariu; pr. dr. Vasile Petrică, de la Facultatea de teologie din Caransebeș, autor și el al unui manual de Istorie a bisericii ortodoxe române (Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2002), și-a potolit nestinsa sete de cunoaștere tot din izvorul vizitat de cuvioșii Nechita Runcan și Ioan Vicovan; pr. prof. dr. Gheorghe Lițiu și pr. dr. Dorel Man, de la Facultatea de teologie ortodoxă din Cluj, au publicat pe numele lor cursul de Pastorală al re­­gretatului profesor Ene Braniște; pr. prof. Emilian Cornițescu de la Facultatea de teologie din București a călcat, în Arheologie biblică (București, 1994), numai pe urmele adânci lăsate de Vasile Tarnavschi, autorul unei Arheologii biblice apărute în 1930 la Cernăuți.

Mi-am permis să atrag atenția asupra acestor cazuri bătătoare la ochi acum mai bine de un deceniu și am așteptat până azi o reacție (de orice fel) din partea forurilor bisericești. Mai ales că, din câte aflasem, însuși unul dintre păgubiți (acad. Mircea Păcurariu) se adresase Sfântului Sinod al BOR, solicitând cercetarea furilor. Dar am aşteptat degeaba. Căci, lăsându-i deoparte pe cei trecuţi între timp în lumea drepţilor, prea cucernicii suspecţi de plagiat şi-au văzut nestingheriţi de drumul lor, căţărându-se pe treptele ierarhiei universitare, ba chiar fiind aleşi în funcţii de conducere ale învăţământului teologic.

Ți se încrețește pielea numai imaginându-ți câtă frică de Dumnezeu (că de alta nu poate fi vorba) au acești nu doar cuvioși slujitori ai credinței, dar și dascăli de viitori cuvioși. Şi nu conteneşti a te minuna de înţelepciunea străvechiului adagiu: să nu faci ce face popa!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.