Planul de Acțiune pentru eliberarea Pieței Universității

Ion Iliescu este, probabil, singurul șef de stat pe care justiția îl acuză, în două dosare diferite, pentru ,,infracțiuni contra umanității“ pe care le-ar fi comis în momente diferite ale carierei lui politice: evenimentele din decembrie 1989 și cele pe care istoria recentă le consemnează sub numele de ,,Mineriada din 13-15 iunie 1990“.

Chestionat de jurnaliști despre acuzațiile care i se aduc în legătură cu Mineriada din 13-15 iunie 1990, Ion Iliescu a ridicat din umeri și a declarat cinic: ,,Nu este prima dată când se agită chestiile astea. Ce dovezi? Dar care este problema? E o chestiune care s-a petrecut în 1990, am trecut peste ea, am avut alternative la guvernarea țării. Vor oamenii să… probabil au primit ceva solicitări să cerceteze. Să cerceteze, care este problema? Voi fi chemat, voi dialoga, voi răspunde, care este problema? Nu este nicio problemă. Eu știu care este rațiunea redeschiderii discuției, că este o treabă care s-a petrecut acum 27 de ani, dar mă rog… Probabil au primit sesizări, oamenii sunt datori să cerceteze, să ducă lucrurile până la capăt… “. După care a concluzionat: ,,Eu nu am nimic să-mi reproșez, din nicio perioadă!“.

,,Chestiile astea…“

Începând cu anul 1990, limba română s-a îmbogățit cu neologismul „Mineriadă“, un cuvânt care, legat intim de numele lui Ion Iliescu, are, pentru noi, unul dintre cele mai odioase înțelesuri: definește situația în care un politician cocoțat în cea mai înaltă poziție din stat asmute o categorie profesională asupra ­restului populației, acțiune similară ,,terorismului de stat“ specific regimurilor bolșevice. De fapt, încă din primele săptămâni de după căderea lui Ceaușescu, Bucureștiul a fost scena mai multor „Mineriade“. Dar cea mai cumplită dintre ele a fost cea din 13-15 iunie 1990, cea pentru care Ion Iliescu și acoliții lui sunt anchetați acum, sub acuzația de ,,crime contra umanității“. Atunci, ,,chestiile astea…“ au însemnat aruncarea întregii țări în haos, izolarea politică a României față de restul lumii civilizate, care mulți ani la rând ne-a privit ca pe un popor de barbari, pentru care ,,bâtele cu lămpaș“ sunt singurele argumente politice. Tot atunci, ,,chestiile astea…“ au însemnat moartea a patru persoane, singurele victime ale ,,Mineriadei din 13-15“ pe care justiția noastră se încăpățânează să le recunoască oficial. Iar asta în ciuda informațiilor care afirmă că atunci, între 13 și 15 iunie, ar fi murit minimum câteva zeci și maximum 150 de oameni, de trei ori mai mulți decât cei 48 de bucureșteni uciși pe 21/22 decembrie 1989, în ultimele ore ale regimului Ceaușescu. Iar toate aceste ,,crime contra umanității“ au fost comise în urma unor ,,planuri de luptă“ întocmite la ordinul lui Ion Iliescu.

O brută cazonă

Decizia privitoare la intervenția forțelor de ordine în Piața Universității a fost luată anterior, în cursul unei întâlniri pe care Iliescu a avut-o la Scroviștea cu un grup de apropiați. Apoi, pe 11 iunie 1990, la Guvern a avut loc o ședință restrânsă condusă de Ion Iliescu și Petre Roman, la care au participat vicepremierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne, gen. Mihai Chițac, șeful IGP, gen. Corneliu Diamandescu, ministrul Apărării Naționale, gen. V.A. Stănculescu, șeful Marelui Stat Major, gen. Vasile Ionel, șeful SRI, Virgil Măgureanu, primarul general al Capitalei, Dan Predescu, procurorul general, ­Gheorghe Robu, precum și N.S. Dumitru, prim-vicepreședinte al FSN. În cursul acelei ședințe restrânse, s-a decis ca evacuarea Pieței Universității să se facă în ziua de 12 iunie. Cel care a propus ca evacuarea să se declanșeze în dimineața de 13 iunie a fost generalul Chițac, care a cerut o amânare pentru a avea timp să-și pregătească trupele de intervenție. Tot cu acea ocazie, Iliescu i-a cerut lui Chițac să pună la punct un „Plan de Acțiune pentru eliberarea Pieței Universității“, o vastă operațiune la care, alături de forțele MI și ale Poliției militare din MApN, urma să participe și formațiunile antitero ale SRI și ale altor „structuri“. Ultimele detalii ale „planului“ au fost puse la punct pe 12 iunie, când Mihai Chițac s-a întâlnit la sediul MI cu gen. Corneliu Diamandescu, șeful IGP, și cu N.S. Dumitru. Acolo, Diamandescu a prezentat planul de acțiune al Poliției, iar N.S. Dumitru s-a angajat că va aduce muncitorii de la „23 August“, „IMGB“ și „Pipera“. Apoi, în jurul prânzului, Chițac i-a prezentat lui Petre Roman „Planul de acțiune“. Planul fusese conceput de Chițac, dar, la cererea lui Petre Roman, nu a fost dactilografiat, ca să nu poată fi deconspirat. Ulterior, atunci când a ajuns în fața justiției, Mihai Chițac a declarat că „Planul de Acțiune“ a fost „întocmit pe baza Ordinului verbal al președintelui ales al României, dl Ion Iliescu, dat în ședința din 11.06.’90, ora 16.00, și aprobat verbal de prim-ministrul guvernului provizoriu, dl Petre Roman, în ședința din 12.06.’90, ora 12.00“. În plus, Chițac a mai declarat: „S-a stabilit ca în seara de 12.06.1990, din partea Procuraturii Generale să se prezinte, pe postul național de televiziune, un «comunicat» prin care să se ceară Poliției să restabilească ordinea în Piața Universității“. Iar ca să ne dăm seama cam ce însemna pentru Chițac „aplicarea legii“, este suficient să reamintim ce spunea chiar el, cu câteva zile înainte de „operațiune“: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf din ceea ce se poate face praf“.

,,Să facem praf…“

Ordinul de „a face praf“ a venit pe 11 iunie 1990, când Iliescu l-a dezlegat din lesă pe Chițac și l-a asmuțit asupra bucureștenilor. Conform celor stabilite anterior, „eliberarea Pieței Universității“ urma să se declanșeze pe 13 iunie 1990, în jurul orelor 04.00. Așa s-a și întâmplat: treziți cu noaptea în cap, 1.480 de polițiști, plus multe alte forțe militarizate, înarmate până-n dinți, s-au războit cu vreo câteva zeci de bucureșteni, slăbiți după zile lungi de greva foamei. Obținută în mai puțin de o oră, „glorioasa“ victorie a lui Chițac s-a concretizat în arestarea a 264 de civili, dintre care majoritatea erau simpli trecători indignați de duritatea excesivă a intervenției. Apoi, în jurul prânzului, acest prim „lot“ de arestați a fost pus în libertate. Bineînțeles că, imediat ce au revenit în oraș, mulți dintre ei s-au dus direct în Piața Universității, unde s-au alăturat altor bucureșteni revoltați, adunați din nou acolo. Apoi, după ora 15.00, situația a luat-o razna. Manifestanții, care în marea lor majoritate erau doar niște civili neinstruiți, au strigat și au scandat lozinci „anti-Iliescu“ și „anti-FSN“. Și doar câțiva dintre ei, cei mai curajoși, ori poate cei care răspundeau unor ordine secrete, au început să arunce cu pietre în „scutieri“. Nu era mare lucru, iar polițiștii erau departe de a fi covârșiți de manifestanți. Cu toate astea, la un moment dat, forțele de ordine s-au retras brusc din zonă, lăsând în urma lor cele câteva autobuze cu care veniseră. De ce n-or fi plecat cu ele? Nu s-a mai aflat niciodată. Lăsate de izbeliște, mașinile au luat apoi foc. Mult mai târziu s-a aflat că mașinile au fost incendiate chiar de oamenii Poliției, fapt confirmat de o convorbire recepționată de un radioamator. O convorbire în cursul căreia șeful IGP, generalul Gheorghe Diamandescu, îi raporta lui Chițac: „Am dat foc autobuzelor, conform înțelegerii“. A fost o diversiune grosolană ce a aruncat Capitala într-un haos care în orele următoare a crescut în intensitate, din ce în ce mai dur, din ce în ce mai ucigaș. A fost o criză gravă pe care Poliția era incapabilă să o gestioneze? Pe dracu’! La ora la care autobuzele Poliției ardeau, acoperind cerul Capitalei cu nori de fum negru, Diamandescu se retrăsese la sediul IGP. Dacă vă închipuiți că s-a dus acolo ca să fie mai aproape de punctul de comandă al Poliției, vă înșelați. S-a dus acolo să urmărească un meci televizat, „echipat de luptă“, adică în halat și papuci. Iar ca să nu fie chiar singur, generalul se uita la televizor ,,acompaniat“ de o sticlă de whisky. Altfel spus, țara ardea, iar generalul se „matolea“. Seara, o serie de pretinși manifestanți au atacat sediul Poliției Capitalei, al MI și al Televiziunii. Atunci s-au înregistrat și victimele. Ulterior, s-a afirmat oficial că și-ar fi pierdut viața doar șase oameni. Informații neoficiale, pe care procurorii nu le-au verificat însă niciodată, au menționat peste 150 de morți, plus câteva sute de răniți. A doua zi, Bucureștiul avea să se întoarcă în Epoca de Piatră: capitala României era luată cu asalt de hoardele de mineri pe care Ion Iliescu le-a scos din măruntaiele pământului și le-a asmuțit asupra unui oraș care-și lingea rănile primite în urma atacului diversionist din ziua de 13 iunie 1990.

Un ordin criminal

Declarația răposatului general Mihai Chițac, precum și planul de măsuri stabilit anterior demonstrează că deciziile care au stat la baza haosului criminal din 13-15 iunie 1990 au fost luate la cel mai înalt nivel, pe baza unui plan în cadrul căruia, pentru anihilarea câtorva zeci de protestatari, s-au pus în mișcare 1.480 de polițiști, plus câteva mii de „proletari“ înarmați cu bâte și ciomege. Ulterior, când în urma unor diversiuni abil puse la cale, precum și a unor ordine date tot de Iliescu, care, la fel ca Ceaușescu, vedea „legionari“ peste tot, în aceste intervenții criminale a fost implicată și Armata. Armată care, la fel ca la Revoluție, și-a scos tehnica de luptă pe străzile Capitalei. Ipoteza că tot acest haos a fost doar un nor de fum menit să ascundă o posibilă lovitură de stat militară pare a fi confirmată de faptul că, în după-amiaza de 13 iunie 1990, cadrele de răspundere din MApN au fost convocate în vederea înființării unui „Comandament Militar al Capitalei“. Și tot atunci, preschimbat într-un soi de ,,Ali Chimicul“ dâmbovițean, Iliescu a ordonat folosirea gazelor lacrimogene. Un ordin similar, dat la Timișoara, în timpul Revoluției, l-a pus sub acuzare și l-a trimis la pușcărie pe generalul Mihai Chițac. Din păcate, toți procurorii care au anchetat ,,13-15 iunie 1990“ au tratat superficial acest episod și, până acum, nu l-au întrebat absolut nimic pe Ion Iliescu. Iar asta, în ciuda faptului că toate acestea nu sunt simple povești: fac parte dintr-un document oficial al Armatei Române. Este vorba despre „Jurnalul activităților desfășurate de unitățile Armatei din Garnizoana București în perioada 13-15 iunie 1990“. Conceput pragmatic, cu o rigoare tipic militară, „Jurnalul activităților desfășurate de unitățile Armatei din Garnizoana București în perioada 13-15 iunie 1990“ descrie fiecare detaliu de natură organizatorică, enumerat cronologic, pe ore și pe zile.

„Drapelul verde legionar“

Început încă din zorii zilei de 13 iunie 1990, periculosul joc „de-a hoții și vardiștii“ a urcat la „alt nivel“, după ora 17.35, când Iliescu a dat ordinul care, într-o țară normală, ar fi trebuit să-l trimită direct în pușcărie. La această oră, „jurnalul“ Armatei spune clar, negru pe alb: „Se primește ordinul președintelui Iliescu să se folosească gazele lacrimogene în zona Ministerului de Interne și s-a transmis ordinul Comandamentului Trupelor Chimice“. Un ordin tâmpit, care a fost executat într-un mod și mai tâmpit. La ora 19.20, „comandantul Trupelor Chimice a primit ordin să conducă personal întrebuințarea substanțelor lacrimogene la sediul MI și Poliția Capitalei. În acest sens are aprobarea președintelui Iliescu“. La ora 23.20: „Generalul maior Roman raportează că mașina cu substanțe lacrimogene a ajuns la Otopeni“. Iar la ora 23.43, „a decolat elicopterul de la Otopeni spre localul MI, unde a lansat cele 2.200 de fiole lacrimogene“. Idioată decizie, cretin mod de a o îndeplini: aruncate din aer, la voia întâmplării, fiolele s-au împrăștiat peste tot, iar gazele de luptă au afectat pe toată lumea, atât pe așa-zișii agresori, cât și pe cei care, chipurile, apărau sediul MI. Iar asta doar pentru că așa a vrut Ion Iliescu, pentru că doar atât învățase el de la Nicolae Ceaușescu. Seara, în jurul orei 19.25, același Iliescu a aruncat încă o dată benzină peste incendiul pe care tot el îl provocase. La această oră, „jurnalul“ Armatei consemnează: „Președintele Iliescu informează pe prim-adjunctul Ministrului Apărării Naționale, sediul MStM, că pe sediul Poliției Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mișcarea este o rebeliune legionară și se tratează ca atare. Prim-adjunctul propune înființarea unui Comandament Militar al Capitalei; în acest scop se convoacă cadrele de răspundere din MApN“. Ei bine, nu s-a găsit nimeni care să-i spună lui Iliescu: „Bați câmpii, legionarii n-au avut niciodată drapele verzi“. O gugumănie fără margini, pe care foarte mulți bucureșteni au luat-o de bună și au înghițit-o pe nemestecate. De unde să fi avut ei habar că singura „rebeliune legionară“ din România a fost cea din 21-23 ianuarie 1941, pe care mareșalul Antonescu a „rezolvat-o“ scoțând artileria grea în mijlocul Capitalei? Probabil că asta avea în minte și Iliescu atunci când a zis că „mișcarea este o rebeliune legionară și se tratează ca atare“. Motiv pentru care a scos și el tancurile și TAB-urile pe străzile Capitalei. În orice țară normală, un președinte încă neînvestit oficial care se pune în fruntea Armatei și dă asemenea ordine aberante ar fi ajuns de mult timp pe mâna justiției, care l-ar fi trimis direct la Curtea Marțială. Pentru fapte asemănătoare, generalul Stănculescu a putrezit de viu în pușcărie, unde a stat câțiva ani buni. Nu și Ion Iliescu, cel care, ani la rând, ne-a spus povești cu „ieșiri spontane“ și cu „speculații politice rudimentare, care deformează realitatea“.

Ion Iliescu – instigator la crime împotriva umanității

„Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise. (…) Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democrat a ţării, la 20 mai anul curent. (…) Pe sediul Poliţiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare! (…) Trebuie să punem capăt acţiunilor rebele ale elementelor extremiste, reacţionare. Să fim pregătiţi pentru orice încercare a acestor elemente lipsite de raţiune, lipsite de respect pentru opţiunea, pentru alegerea poporului român! Să le dăm riposta cuvenită! Să înăbuşim din faşă rebeliunea legionară şi să asigurăm dezvoltarea democratică a ţării!
V-am ruga pe dvs., mineri, care sunteți grupați, organizați, să vă îndreptați în coloană pe bulevard, până la Piața Universității, pe care s-o ocupați definitiv dumneavoastră, după care, în conlucrare cu forțele de ordine, vă rugăm să asigurați paza Pieței Universității, pentru ca să se efectueze lucrări de curățire și de redare a circulației acestui nod. Dumneavoastră să fiți paznicii, în conlucrare cu forțele de ordine, a acestui punct central din capitală. Vă mulțumim foarte mult, vă rugăm să faceți totul pentru a elimina excesele, pentru a elimina actele sângeroase și dumneavoastră să asigurați paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care și-ar mai face apariția în această zonă! Vă mulțumim foarte mult, tuturor! Drum bun și cu bine! Succes!“ (Ion Iliescu, 13 iunie 1990)

1.480de reprezentanți ai forțelor de ordine au participat la evacuarea Pieței Universității

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.