Oamenii evaluează ceea ce trăiesc folosind diverse surse. Mass media sunt acum primele. De ce nu ar conta însă, de pildă, și învățăturile istoriei, ori ceea ce spun științele? Sau arta, teologia și filosofia? De ce nu s-ar lua experiențele – istorică, științifică, civică, politică, morală, artistică, reflexivă – ca teren al înțelegerii lumii, căci, peste toate, se rămâne om doar ca ființă întreagă?
Înțeleg arta ca un câmp al diversității. O artă constrânsă din exterior sau cu abdicări din interior, repetitivă sau epigonică mi se pare contradicție în termeni. Arta exprimă intuitiv, în desăvârșită libertate, noi sesizări ale datelor ultime ale vieții. Cum am spus în alt loc, „veritabilul necondiţionat, adevăratul moment fondator de unitate şi specificul cel mai profund al operei de artă, cerinţa ei specifică este veracitatea. /…/ în ea omul retrimis la sine experimentează lumea însăşi luându-se pe sine ca reper. Înţeleasă pe direcţia caracterului homocentric al operei de artă, o deviză caracteristică Margueritei Yourcenar – <doar în noi înşine, şi încă fără a spera şi a o crede prea mult, trebuie să aflăm cumpănirea> (Feux du solstice) – devine […] o deschidere de perspectivă pentru înţelegerea artei” (A. Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991). Așadar, nu lumea în sine contează în artă, ci experiența lumii. Nu lumea în indiferența ei, ci lumea trăită. Nu fragmentul, ci aceasta în întregul ei.Viața diverșilor oameni, cu diverse „încărcături” naturale, culturale și de orice altă natură, plasați în condițiile lumii, este ceea ce se cuvine să căutăm în artă.
Când căutăm, ne asumăm inevitabil ceva în prealabil. În ceea ce mă privește, îmi asum trei repere, fiecare ancorat în istorie.
Primul a rezultat din frecventarea esteticilor anilor de studii, rămase însă și azi referințele majore. Este vorba de estetica lui Benedetto Croce, cu distincția între expresie și reprezentare și cu accentul pus pe expresie, concretul fiind viu, creativ, libertate, captabil intuitiv (Estetica come scienza dell’espresione e linguistica generale, 1902). Apoi, de cea a lui John Dewey, cu indicarea emergenței artei din experiențele concrete ale vieții, asigurând o gândire cu caracter intuitiv (Art as Experience, 1934). Este vorba, apoi, de estetica lui Georg Lukacs, cu interpetarea artei ca reprezentare antropomofizantă a realității (Die Eigenart des Asthetischen, 1963), după ce același a deschis interpretarea existențială – privirea artei ca expresie a „vieții (Leben)” într-o lume opacă (Die Seele und die Formen, 1911) și ca experiență a „înstrăinării” (Theorie des Romans, 1916). În sfârșit, este vorba de estetica lui Theodor W. Adorno, care a abordat arta înăuntrul crizei umanității (Ästhetische Theorie, 1974), asumându-și că „a devenit de la sine înțeles că nimic din ceea ce privește arta nu este de la sine înțeles, nici în sine, nici în relația ei cu întregul, nici chiar în dreptul ei de a exista”. Arta este, la rândul ei, prinsă în labirintul istoriei, ca apărare a umanității omului.
Sunt sensibilizat, asemenea multora, de schimbarea ce a avut loc din jurul lui 1968 încoace. Adică de trecerea de la privirea artei ca expresie creativă a propriei vieți, aflată pe calea realizării de sine, la convertirea ei în „poveste” a trăirii „subiective”, înțeleasă adesea printr-o psihologie sumară. Schimbarea a fost bine sesizată (John Gray, Men are from Mars. Women are from Venus, 1992) și preluată ca semn al neputinței artei mai noi, pe marea ei suprafață, de a transgresa ceea ce este în jur și a recapta miezul trăit.
Iau în seamă, totodată, „noua netransparență” a vieții. Cum s-a spus, „orizontul viitorului s-a contracat, iar atmosfera timpului și politica s-au schimbat fundamental. Viitorul este ocupat cu date negative….Răspunsurile intelectualilor oglindesc, nu mai puțin decât cele ale politicienilor, perplexitatea” (Habermas, Die Neue Unübersichtlichkeit, Surhakmp, Frankfurt am Main, 1985, p.143). Mai mult, odată cu trecerea anilor, „netransparența” s-a agravat și a trecut în „confuzie”. Este „confuzie” în triplul înțeles al „imbricării unor planuri ale vieții diferite, ale raționalităților divergente și ale realităților eterogene, într-o lume tehnologic și comunicativ globalizată”, al „derutei (Verwirrung)”, „ca urmare a unei supralicitări a capacităților cognitive de către necunoașterea inevitabilă, pe de o parte, și a unei supraoferte de cunoștințe contingente, pe de altă parte”, și al „aducerii în dificultate (Verlegenheit)” a alternativelor. „Rezultatul este o confuzie plasată adânc pe toate planurile, de la persoane la organizații, până la societăți întregi” (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014, p.8-9). De această confuzie se suferă azi.
Observ însă că, în pofida „noilor zei” (banii, puterea, forța etc.), a vastei manipulări și condiționării conștiințelor, a complexității sporite, atunci când este reflexivă, literatura rămâne marea sondă înfiptă în realitate. De aceea, destui autori propun opere de artă la propriu pe solul noilor realități. Sub acest aspect, al exprimării profunde a istoriei trăite, i-am evocat pe D. R. Popescu și Michel Houellebecq (A. Marga, Profunzimea artei, Libris Editorial, Brașov, 2020), dintre prozatorii recenți și actuali.
Mă opresc aici la poezie. Plec de la considerarea poeziei drept expresie a sentimentului primordial al lumii. Heidegger spunea și mai mult – anume, că poezia numește zeii, iar filosofia se pune apoi pe lucru, explicitându-i. Adaug că o lume, precum cea în care suntem, își are poezia ei. Ceea ce nu înseamnă că poezia se identifică cu ceea ce este în jur sau că orizontul poeziei se reduce la ceea ce ea explorează.
Nu sunt istoric literar și nu-mi propun comparații pe scara istoriei literaturii, oricât de lămuritoare ar putea fi acestea. Dar pragul care îmi vine în minte este poezia târzie a lui Paul Celan (Gedichte in zwei Bänden, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2018), în care am găsit ceea ce filosofia demnă de nume nu poate să nu elogieze: privirea realității din unghiuri surprinzătoare, dincolo de conveniențe sau geometrii sau adecvări formale, în oarecum nuditatea ei, fie și plină de distorsiuni, asimetrii, răsturnări de sens. Sensibilitatea străpunge aparențele și convențiile și relativizează corelații, încât concilierea facilă nu are loc.
Mă concentrez, însă, asupra actualității noastre literare și examinez scriitori cu lărgime intelectuală și capacitate de a face convingătoare poezia noii situații a lumii. Ei se raportează la istoria trăită – lăsând în urmă poezia livrescă și cu atât mai mult pe cea de adolescenți dresați sau pe cea ludică ori convențională a turiștilor literari, abundente azi. Fiecare scrie o poezie directă – în înțelesul că ceea ce este trăit este suveran. Prelucrarea poetică este făcută cu profesionalism, refuzând ieftina pliere la realitate și literaturizarea de protocol. Evitarea convențiiilor este prelungită cu distanțarea de sofistica ce s-a infiltrat iarăși printre intelectuali, dar și de raportările la un absolut de circumstanță, în care unii cred că se salvează.
Prin asemenea distanțări, umanul este captat în ceea ce trăiește implacabil. Poezia surprinde acum realitatea unei lumi în care aspirațiile de ridicare peste împrejurări par înfrânte – o lume în care individul și specia, aspirația și realitatea, libertatea și înțelegerea, norma și acțiunea s-au rupt. Este o lume descompusă în lucruri ce se combină în fel și chip și nu se lasă adusă sub asumpțiile subiectului. Privirea pe care poezia o aruncă infirmă iluzii. Putem spune, într-un înțeles precis, că este dură. Firește, dură nu prin lovituri aplicate cuiva sau undeva, ci, poezie fiind, prin penetrarea fără rețineri a realității.
Duritatea este aici mai degrabă epistemică, luând cuvântul la origini. Poți surprinde viața actuală altfel? Când ceea ce-i rațional se instrumentalizează, când onoarea contează puțin, încât se sacrifică oameni spre a putea arăta cu degetul? Când libertatea se izbește de zidurile noilor birocrații? Când se vorbește de democrație, dar nu se mai consultă cetățenii? Când se dau avansați cei care fraudează și iau solidaritatea drept relicvă? Când improvizațiile contează mai mult decât faptele?
Din scrisul lui Eugen Uricaru, prozator prodigios, capabil să creeze universuri, reflexiv, am comentat altădată romanul Permafrost (2018), în care se pun în relief artistic convingător personaje care nu știu ce să facă din „bolovanul radioactiv” al libertății, rămânându-le ca alternative doar înghețul sau mlaștina. În volumul de poeme Despre ce vorbim? (Junimea, Iași, 2018) găsim o reflecție dusă mai departe, pe alt plan – cel al încercării de schimbare a cursului evenimentelor: „când a vrut să zboare, înspăimântat, lațul, gâtul subțire, palpitând, l-a tăiat…cu reflecție poți folosi semințe mincinoase, fluieră încet și neîntrerupt”. Viața este controlată de undeva, încât „fă-ți rost de cuști cu zăbrele, de colivii, pot fi din fier ruginit, aurii, argintii. Fă-le să cânte înăuntru, acesta ți-e harul”. Oprirea mersului înainte îl atinge de fapt pe fiecare. „Cei mai mulți își târșie picioarele. Cu ei nu se mai poate face nimic sau, mai bine spus, poți face orice!” Libertatea are în spate puțină contribuție proprie. „Vă dăruim libertatea – ne-au spus. Și nimeni nu știa ce însemnă asta. Am fost fericiți, ne-am îmbătat de cîteva ori pe zi”.
S-a ivit o lume în care sensul este puțin, dar contează prețul. Toate se nivelează. „Toate râurile ajung în mare”. Până acolo, însă, nu este deloc lin, „fiara” nefiind absentă. „De fapt fiara era o haită ce fremăta de plăcere”. Diavolul este ubicuu. „Ca să dai de el ajunge să formezi un număr la întâmplare. Va fi acolo deoarece știe că îl vei chema”.
Ne trebuie însă mereu explicații. „Poate că dulapul din mijlocul camerei e un păcat mai vechi”. Iar ceea ce vine după este doar luptă oarbă cu deznodământ înfricoșător. „Acum stăm și ne uităm unii la alții. Urmează/ Știm ce urmează, Un fel de bairam în care cei care vor muri primii /Vor fi mulțumiți că nu mai trebuie să vadă cum se va termina totul”.
Administrarea de undeva copleșește. „Hai să-ți dăm de băut, cât poftești, până mori. O să te / Îngropăm cu alai, nu-ți face griji”. Ca urmare, viața s-a schimbat complet: „Nu suntem mai fericiți, Dar suntem mai furioși….Trăim fără somn, așa Nu mai avem vise urâte”. „Nu ne urâm, dar abia mai tragem pe nări același aer”. Politica s-a degradat într-o reacție. „Băieții râd, pipăind ușor armamentul din dotare”. Relațiile umane au căzut sub controlul forței. „Tătucă, ori dai banii, ori îți bate clopotul – au răcnit, cu vocile lor îngerești, în schimbare, de adolescenți”. Culminația este că însăși țara s-a prăbușit. „Ca o găină fără cap se zbate, Țara mea”. Nu este coerență. „În Piață cineva strigă, cuvântează – Nu neorocirea este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla!ca să zic așa, nu e din cauza noastră, nu avem nici o vină! Nefericirea, ei, da asta Nenorocire”.
Orizontul se pierde, dar „Cu toate acestea, pasagerii sunt în general mulțumiți”. Este tot mai limpede că „Va fi un an strașnic, zise bărbatul, Trăgând cu putere în piept /Aerul rece pe cale să se aprindă și /Nici el nu credea ce spune”. Acum „Doar miroase. Miroase îngrozitor, Dulceag și grețos. De parcă am fi murit cu toții, dintr-o dată, De multă vreme”. Inclusiv cel care își dedică inima celorlalți spre a-i salva este alungat și i se cere pedepsirea sub privirea „Curții”. Așa că, dincolo de convenții oarecum bucolice, despre ce vorbim?
Tema salvării revine în poeziile din volumul Locuri părăsite (Junimea, Iași, 2021), care începe cu trecerea lui Isus prin viața de azi. O viață în care grija față de cel de aproape începe să fie străină. „Când dăruiești, rupi de la inimă, Cei care nu aveau de unde să rupă, Inima lor era de mult mâncată, veneau, se uitau cutremurați” de cel care arăta celor din jur altă cale. „Oameni din ce în ce mai indignați îi cer în scris arestarea. Nu doar atât, – arestarea și execuția! ”, căci „nu poți să te porți pe Pământ ca în Ceruri”. Se apelează la mulțime, căci „ochiul Curții” este pretutindeni și decide. „În noaptea asta îl înhățăm. E un uzurpator, un intrigant, un impostor, sucește mințile mulțimii. Mulțimea ne aparține”.
În a doua parte, care dă și titlul volumului, soarta schimbării este tema, iar „locurile părăsite” o sintetizează. Deocamdată, „rătăcim liberi. Nu știm unde am vrea să ajungem, aproape am uitat de unde venim. Nenorocirea asta e foarte atrăgătoare”. Se trăiește din plin mulțumirea cu ceea ce este. „Nu se poate mai bine! Acum putem vinde orice! … Noi ne vindem ieftin, pentru că ne-am plictisit să lucrăm pământul, să întreținem focul, să limpezim apa și, mai cu seamă să respirăm același aer”. Vânzarea atinge și pervertește totul. Libertatea, bunăoară. „Vom fi liberi, iar atunci vom avea de vândut chiar libertatea noastră”. Adevărul nu mai puțin. „Sunt mulți care spun că adevărul face bine. Că te eliberează. Poate. Dar nu la noi. Nouă, adevărul ni se pare neclar, poate chiar alunecos. Nimeni nu e încântat să îl spună în față. E greu de rostit și mult mai greu de ascutat, De înțeles, nici nu mai poate fi vorba”. Pe scurt, suntem parte a istoriei, dar aceasta ne-a abandonat deocamdată împrejurărilor.
Unul dintre talentele cele mai viguroase ale generației sale, informat, exigent și laborios, Alexandru Petria, a coordonat recent cartea Ce facem cu România? (2021), reconfirmând astfel o angajare cetățenească dintre cele mai proeminente în debusolarea de azi. Poeziile din volumul Înainte de venirea asteroidului (Alexandria Publishing House, Suceava, 2022) încep constatând triumful superficialității – „contrariile te obosesc și plictisesc, odată o să te sprijini numai din tine pe tine și ești doar o mână de vânt”, într-o lume în care „Isus face autostopul”, „deșertul stă numai după ușă pentru fiecare”, iar „moartea este reala întregire a familiei”. A mai rămas doar „un reazem în tine însuți”. Stranietatea s-a instalat temeinic: „Stăm față în față ca două case ale căror uși n-ajung să se sărute”, iar decepția este cuprinzătoare: „cine să mai aibă încredere în cei care și-ar vinde și mamele?”.
De aici rezultă consecințe. „Mergi pe treaba ta, lasă-i lui Dumnezeu treaba lui!”. Mai mult, „<țara o să-ți fie recunoscătoare!> se zice. Nu se spune că morților le e de folosință recunoștința ca deșertului mașina de tuns iarba”. A fi om devine preocupant, dar „omul rotund” este ceva ce ține de propagande, într-o situație în care „ținem hoții de trupuri la masă, le dăm apoi scobitori și grăpăm împreună cele mai jenante gânduri – suntem rotund mulțumiți”.
Dintru început, nu ar trebui confundate lucrurile. „Te amăgești că o să scapi privind fără să vezi”. În jur inși care „fumează grași de certitudini și-s orbi dincolo de aparențe. de fapt nici nu-s vinovați, imaginea publică mestecă omul pe care-l proiectează”. Între timp, autosuficiența a învins: „străbunicii nu deranjează pe nimeni cu vreun reproș, nici noi nu le aruncăm vreo privire”.
Multe interogații noi căpătă de acum sens. Întrebarea gravă este paradoxală: „cum să distrugi fericirea unuia, dacă stă în niște frunze? Frigul este atât de întunecat că oamenii nu se recunosc cu degetele pe arcadele obrajilor și nu-s inimi să se pipăie între ele”. Cu concluzia ce se impune: „prima lecție de zbor e întâiul picior în fund, primul pumn zdravăn în gură, iar dacă te ridici și te scuturi și zici <asta e, altădată n-o să fiu mototol , o să pocnesc eu primul>, o să știi că puii de găină sunt făcuți pentru friptură”.
Nu se întrevăd curând ieșiri. „Aveam o formă de rezistență prin fripturi și ecleruri, se credea, prin ciorbe rădăuțene și pizza, când democrația era o moluscă picurată cu răni vinete. am mâncat până am uitat să ne imaginăm cuvintele sau ne-au uitat ele; și nu ne-am dat seama că e gata”. Iar „anotimpul nu-i de panseluțe, brebenei și artificii ejaculate în nori, e pe lovește ori crapă!”.
În însăși succesiunea firească a generațiilor, a intervenit fractura. „Vremea-i de întristare, vremea-i cu trădări, vremea s-a înclinat atât spre dus că morții nu ne recunosc și le e rușine cu noi”. La celălalt capăt al timpului, „copiii noștri sunt mai morți ca noi, să nu credeți că n-am aderență la tinerețe, problema e că sunt mai sperioși și arzător conformiști decât ne amintim că am fost”. Lucrurile s-au degradat într-atât că venirea asteroidului face istorie.
Se înțelege, pot fi lecturi diverse ale volumelor amintite. Ele sunt astăzi integre luări de conștiință în fața lumii scindate, în care se rupe țesătura de altădată a sensului vieții.
Este o lume neașteptată, în care până și năzuința a obosit și s-a mutat deocamdată dincolo de un declin ce pare inexorabil. Dar acest declin și ceea ce a dus la el sunt, ca oricând, de adus din metafore în termeni și, desigur, de mai mult. În definitiv, oamenii au nevoie nu numai de viață, ci și să știe pentru ce trăiesc și cum pot și merită să trăiască. Termenii unei lumi diferite trebuie însă abia creați. La rândul ei, poezia poate fi aliat și provocare la un asemenea efort. (din volumul Andrei Marga, Lumea scindată, în curs de publicare)
Excepțional sub toate aspectele! De performanțe excepționale este acum nevoie mare!
„Aveam o formă de rezistență prin..” prin mici si bere si mult circ la te-ve si in presa mainstream, pentru ca fiind $spalati pe creieri de 33 de ani, prin „reformarea” continua a educatiei, de tip „genunche”, refuzam sa mai gandim pentru ca nu renuntam la canapea si vacantele exotice. mai mult facem pip pe ea de constitutze (ce-o mai fi si aia) pentru ca niste naivi si prostalai pan’ ’89 au crapat ca prostaii in strada strigand: LIBERTATE! JOS CEAUSESCU! JOS SECURITATEA!JOS DICTATURA! Va mai amintiti…? Eu da. Si asa voi muri…Ce poezie fratilor? Care poezie…? Viata de iad zilnica este ea insasi o poezie si imi aminteste de raposatul Bacovia: PLUMB!
si pentru postacii care vor alerga latrand si urland pe aici le mai repet o data: nu nu sunt „rivolutionar” (adica securistii care si-au luat acte precum au facut si cu vacs-in-area acum – ei isi iau primii „acte” ca asa i-a educat sistemu’ sa fie la adapot cu conturile pline sh-un foot in afara Tarii gata de spalat putina) NU am luat niciodata bani de la stat si am muncit de la terminarea liceului. Multumesc lui Dumnezeu ca am avut posibilitatea sa invat mai mult si sa „calatoresc” prin lume cu ajutorul internetului si de cateva ori si in realitate. Multumesc pentru articol.
Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon cœur
D’une langueur
Monotone.
Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l’heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure;
Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte ”
( Ghici ghicitoarea mea :))
PS ma intreb de azi dimineata ce are muza Euterpe cu „rezultatul este o confuzie plasată adânc pe toate planurile, de la persoane la organizații, până la societăți întregi” (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014, p.8-9)”, dar, cine poate sti
In orice caz ,e mama unui celebru rege trac…
Foarte bine semnalat de domnul Marga că și poezia se schimbă. Rilke și Celan scriu altfel decât Goethe și au loc fiecare. Vremuri de confuzie, cine poate contesta? Poezia, ca alte genuri, este veritabilă dacă pătrunde dincolo de confuzii. Admirabilă folosirea ca argument a celor doi scriitori – Uricaru și Petria. Cert, sunt și alții, dar argumentul e bun.Cum spune Dewey, și poezia este o formă de înțelegere a lumii. Ce zice cel care semnează Margelatu, care pare de serviciu de dimineață, ca nu cumva cititorii să fie liberi și să-și facă părere proprie, e luat de pe siteuri și nici măcar înțeles. Dar trimite la clasa a opta. Eu zic să trecem de a opta învățând și apoi să ne spunem părerea.
Citam din text:„ Nu lumea în indiferența ei, ci lumea trăită. Nu fragmentul, ci aceasta în întregul ei.Viața diverșilor oameni, cu diverse „încărcături” naturale, culturale și de orice altă natură, plasați în condițiile lumii, este ceea ce se cuvine să căutăm în artă.”
Nu va pare olecuta subtila zicerea ?
Acum nu mai exista romanitism, nu mai gasesti decat niste dinozauri batrani care mai pot gusta niste versuri superbe, ideile acestor versuri si care sa aprecieze poezia.
Acum este epoca pitzipoancelor, a manelistilor si a fratilor Tate. Este epoca imbecililor creati la scoala online post 1989
.
Poetii actuali, care se cramponeaza pe acest gen al literaturii sunt un fel de mutanti anacronici, total inutili celor ptr care Salam este idolul lor……[Rumburak]
Daca tot citam ca nu avem ce face putem zice cum citatul asta chiar e de vis .„ A fi om devine preocupant, dar „omul rotund” este ceva ce ține de propagande, într-o situație în care „ținem hoții de trupuri la masă, le dăm apoi scobitori și grăpăm împreună cele mai jenante gânduri – suntem rotund mulțumiți”.”
Cum ne rostogolim de mici provocind angoase parintilor nostri stim care este si impactul rotundului in societate atunci cind rotofei fiind ne aducem aminte de copilarie .
Si la final : Dar acest declin și ceea ce a dus la el sunt, ca oricând, de adus din metafore în termeni și, desigur, de mai mult.
Asadar ,prin urmare ,si de aceea , admiratia nostra nu poate avea limite atunci cind citim, in integralitatea lui, textul ,fara a avea pretentia de a contrazice unicitatea interschimbabila a acestuia declinat si el din metaforele timpului ce impreuna cu angoasele personale ne arata cadenta indescriptibila si impenetrabila a momentelor eterogene dar datatoare de inhibitii de tot felul .Iaca pozna c-am scapat-o !
Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totusi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată. in traducerea lui Dan Dănilă din R.M.Rilke
Acum cativa ani un individ de 90 de ani s-a dus la Iasi, la un festival de poezie. Numele lui imi era foarte cunoscut, la sfarsitul anilor ’80 l-am cunoscut pe fiul sau, elev atunci. In anii ’70 tatal sau a fost ambasador al Romaniei la Paris, dat afara din Franta pentru colaborarea cu Carlos Sacalul in vederea asasinarii a doi-trei disidenti romani care-l suparau pe ceausecul (cazul Haiducul). Acum, la 90 de ani si-a confectionat alta cariera pe net, gratie institutiei la care a lucrat, directia externa a securitatii. Numele lui n-are importanta, fiul sau a ajuns intr-o multinationala de unde finanteaza publicitate la Hotnews.ro ! M-a busit rasul cand am vazut in acest articol cum se repeta faptele unora. Oare cred ca poezia le sterge trecutul sinistru ? Mare om (300 kg in viu), zero caracter !
Mintea umană are capacitatea de a scana cu viteze ultratelegrafice atât informații din trecut cât şi din prezent, ba chiar a le proiecta cu o oarecare precizie şi în viitor. Asta înseamnă că omul este o creatură de o complexitate de care nu suntem pe deplin conştienţi în ciuda faptului că omul singur este extrem de mic, spre… nimic. Şi mai există un aspect: Ceea ce numim prezent conştient la nivel de individ, nu este acelaşi lucru la nivelul unor colectivităţi iar de aici încep mai toate separările posibile şi imposibile asupra cărora, de regulă, se pierde orice formă de ordine sau control şi care pot sta la baza oricăror confruntări. Asupra acestora este aproape imposibil să putem interveni din perspectiva unui singur individ. Eu cred că „nu putem experimenta lumea luându-ne pe noi înşine ca reper.” Din contra, situația pare a fi exact invers şi cum lumea este marea necunoscută, oare nu este imposibil ca din ea să rezulte acel „ceva-cineva” perfect cunoscut?
De multă vreme la noi filosofia a ignorat poezia. Vasile Tonoiu le făcea pe ambele, dar nu lua poezia ca experiență în construcția filosofiei. Domnul Andrei Marga face acest pas important. Poezia este, pe lângă științe, istorie și celelalte, parte a experienței umane. Ingenioasă această folosire a poeziei. Filosofia este, în definitiv, expresia experienței depline.
Nu trăim vremuri de poezie; şi aşa avem destule probleme cu folosirea Cuvântului. Omul adevărat este suma sau produsul tuturor ipostazelor pe care le-a trăit şi le trăieşte în mod conştient, concomitent cu starea fizică a trupului sub forma „ultimului” în ordinea conştientizării dar fără a fi ultim şi în ordinea trăirii, teoretic, cu o singură excepție, desigur… Practic, nu suntem siguri.
Mai pe înțeles, omul viu sau „întreg” este reprezentat de înşiruirea întregii vieți la nivelul conştiinței ce poate porni de la primele momente ale copilăriei conştiente ce pot include şi informații preluate din mediu despre situații şi întâmplări de dinaintea propriei naşteri. Limitând omul la trupul fizic sau la manifestările lui ultime în conştiință adică în prezent, tendința ignorării, apoi a negării şi uitării întregului trecut poate ajunge a se impune ca o realitate de sine stătătoare şi nu ca un act voluntar ales de mintea conştientă. Nu uităm pentrucă vrem, uităm pentrucă putem memora sau conştientiza realitatea ori realitățile în măsuri strict delimitate şi pe cale de consecință, strict limitate. Limitate la ce? La ceea ce numim sine dar care, neavând un anume început cunoscut, teoretic nu ar putea avea nici un sfârşit foarte exact cunoscut. Adică, moartea conştiinței nu ar fi unu şi acelaşi lucru cu sfârşitul trupului? S-ar putea să nu, căci nimeni nu trăieşte, viu fiind, starea de conştiință a altui trup. Deci…logic vorbind, cu atât mai puțin după…!
@Deceneu : singur ai formulat postarea sau te-a ajutat cineva…Atata profunzime, „viteze ultratelegrafice”, „omul singur este extrem de mic, spre… nimic”:)) Ceva rar ..ce mai,esti filosof 100%
Laurance ” De multa vreme la noi filosofia a ignorat poezia . Domnul Marga face acest pas important ” ! Pai vezi Laurance cum vine treaba ? La noi filosofia a ignorat poezia , tocmai pt. ca l-a asteptat pe d.nul Marga sa o scoata din ignorare ! Acum este fericita si filosofia si poezia ! Esti mare d.le , esti mare !
@ Mărgelatu. Mulțumesc pentru observații. Unele cuvinte şi expresii ar fi necesitat ghilimele.
Pardon, trebuia să văd dacă se poate citi articolul fără intermediarul tău, Darius! Am făcut-o. Oricum, adevărul este adevăr. Domnul Andrei Marga, cum se poate citi negru pe alb, ochelarii nu sunt neapărat de trebuință, a luat experiența poetică ca parte a experienței umane împreună cu științele, istoria etc.. E un fapt care de ceva timp nu s-a petrecut. Au făcut-o și alții, dar acum avem în față o asemenea opțiune. Asta o spun.
Să nu ne flatăm cînd și în fața unei analize sclipitoare unii caută cai verzi pe pereți. Doi scriitori, Eugen Uricaru și Alexandru Petria, spun lucruri adînci despre ceea ce trăim. Prezentarea lor de articolul Poezia dură este simplă și clară. Unii, care se bat cu cărămida în piept, în loc să profite și să adîncească discuția, vor să o abată spre nimicurile lor. Se vor putea discuta și nimicurile, dacă cineva are timp de nimicuri, dar de ce nu ne ocupăm de ceea ce este în fața ochilor: scrieri literare despre o situație deloc de glumit? Dură, cum bine se spune.
Cine poate psihanaliza-literar poezia de mai jos ?
„„„some girl alone spune: 20 FEBRUARIE 2022 LA 17:42 …
PS: Ca expert iti spun ceva din experienta … Teoria MATEMATICA a Jocurilor …presupune ca toti jucatorii sa fie rationali
teoretic e tautologie logica teoria …practic nebunii de politicieni absolut irrationali … o fac ridicola !
Din meserie (observaria discreta a THINK THANK-urilor lumii si extragerea unor informatii general-particulare din ele ! Meserie legala !!!) stiu ca toti desteptii … ii cre pe participantii la joc rationali si aplicand TEORIA JOCURILOR observa
cu NU-I CHIAR asa …uni-s atat de neasteptat irationali inca üpot fi considerati sinucigasi …daca ?
Nu ar face pe nebunul perzand local ce vor castiga colateral global !
Mare atentie la avertismentele lui mishteaux … = sunt discret stratificate pe nivele de-ntelegere si „asteptare” ?”
MAI ALES IDEIA (4 zile inainte de 25-joi):
1. „… ar face pe nebunul pierzand local ce vor castiga colateral global !”
2. „Mare atentie la avertismentele lui mishteaux … = sunt discret stratificate pe nivele de-ntelegere si „asteptare” !”
Domnu’ MARGA va bagati c-o analiza pe- eventual istorie-de-decurs in text si istora reala de acum la un an de-atunci 😉 ?
SHALOM … domnu’ Marga ! Pup !
„observaria discreta a THINK THANK-urilor lumii si extragerea unor informatii general-particulare din ele !”
era adevarata informatia din pdf-ul ala rezletz !
@mishteaux … 😀 uimesti mereu ! Insa … din pacate doar cu „mintea de pe urma” a non-genialilor ! MIRABILIS <3 !
Poetii sunt inspirati spiritual cand scriu ce scriu,
ma mira ca si profetii sunt ispirati divin:
– Cum naiba se leaga straniul avertisment cum: ca-n april BIDEN v-a fi destituit spus c-o remarca („Sper sa nu se ajunga la asta … desi NU pot gresi … nu am talentul asta !” 😉 ) de ce avm azi STRANIU in april relativ la TRUMP ?
PS: Biden a zic ca nu ante-stia de arestarea Marelui Blond (aflat sub protectia informativ-personala a lui „Q” ! 🙁 Nasol daca ai real profeti de partea ta ! Cine te poate invinge stiind viitorul ! 🙁
“Strategy without tactics is the slowest route to victory. Tactics without strategy is the noise before defeat.”
“To know your Enemy, you must become your Enemy.” 🙂
„An evil enemy, will burn his own nation to the ground….to rule over the ashes.”
„When two armies collide, the one with the simpler uniform wins.” 😀
“One mark of a great soldier is that he fight on his own terms or fights not at all.” 🙁
“Can you imagine what I would do if I could do all I can?” __ !
observ nu de azi …
ca republicani-s mereu 2-oi pasi informationali, inaintea democratilor … 🙁
ce-s restul de 999/1000 din informatiile … misto inegal-distribuite ? 🙁
„When two armies collide, the one with the simpler uniform wins.” ?
= care-i sensul profund al acestui dicton DUR-POETIC atribuit lui Sun Tzu = Dom’le MARGA ? 😉
Consider ca Sun Tzu a fost un geniu ! I LOVE HIM ! Geniile ; ) se recunosc, si stimeaza, intre ele ! 🙂
„When two armies collide, the one with the simpler uniform wins.” ? SUN TZU
Russia-VESTUL ?
😀
De acord :
„ În definitiv, oamenii au nevoie nu numai de viață, ci și să știe pentru ce trăiesc și cum pot și merită să trăiască. Termenii unei lumi diferite trebuie însă abia creați. La rândul ei, poezia poate fi aliat și provocare la un asemenea efort.”
În ce ne privește însă, ca români, ne-ar fi suficientă creația artistică a Marelui Eminescu atât în materie de proză cât și poezie , de o genialitate și actualitate nemaiîntâlnită probabil la alte popoare , poate cu excepția celei shakespeare-iene . Numai că de ceva timp tocmai aceste calități îi deranjează pe liliputanii ce se cred corifeici și se străduiesc să palmeze cât pot opera -i pentru a nu produce deranj prin adevărurile incomode pentru cei de astăzi, care nu-s mai buni decât cei din trecut, ci doar mai bine susținuți de aceleași cercuri oculte de care vorbea Eminescu.