Politica de vitrină

Jocul de-a moţiunea de cenzură cu care opoziţia presează majoritatea pare obosit şi devine neconvingător, dar nici volutele pedeliste nu mai sunt ce au fost. Nici PDL nu pare hotărât să rămână în orice condiţii la guvernare, nici PSD şi PNL nu par convinse să preia guvernarea. Deşi totul pare gata să se prăbuşească, guvernul rezistă în virtutea inerţiei. Şi asta chiar pe fondul celei mai dure crize economice şi sociale care nu doar macină încrederea – şi aşa limitată – a societăţii româneşti în politicieni, ci reactivează şi cele mai negre stereotipuri. Între timp, pe fondul unei stranii politici a depolitizării pe care partidele o practică tactic mimând confruntarea, ideea guvernului de tehnicieni revine ciclic în atenţia publicului. Câtă vreme doar mass-media pare convingătoare în rolul opoziţiei, guvernul de tehnicieni pare o soluţie de compromis acceptabilă pentru întreaga lume politică. De la preşedintele Băsescu la opoziţie, trecând prin partidele majorităţii, toată lumea ar avea ceva de câştigat. PDL şi UDMR ar putea recupera sprijinul pierdut, PSD şi PNL nu s-ar înfunda din cauza guvernării, iar ipotetica suspendare a preşedintelui ar fi amânată.

Politica de vitrină televizată ce ar trebui să dea impresia unei dezbateri acerbe are însă efecte perverse pe care partidele nu au cum să le controleze. Creşterea apolitismului şi a absenteismului, încurajată de partide în primul mandat al lui Traian Băsescu, nu însemna însă şi refuzul angajării politice. Din contră, stereotipurile antiparlamentare şi vechiul anticomunism reactivat au lărgit şi mai mult fractura care desparte societatea de politică. În aceste condiţii, o formă din ce în ce mai structurată de apolitism activ, pe care ideea guvernului de tehnocraţi abia o ascunde, a cuprins partea cea mai informată şi dinamică a societăţii. În faţa luptei fără miză clară dintre partidele politice o mare parte a societăţii este dispusă să încerce şi această variantă. Chiar dacă în istoria României guvernele de tehnicieni anunţau criza democraţiei. Însă popoarele nu învaţă din istorie.

Conflictul televizat exacerbat, violenţele de limbaj, scandalul permanent, toate prezentate pe larg la ore de maximă audienţă favorizează o reconsiderare a consensului. Dar nu a consensului politic şi ideologic obţinut prin negociere în parlament în numele interesului general, ci a consensului tehnocratic provenit din „cunoaşterea” adevărului. Voinţa de a circumscrie spaţiul luptelor politice dă naştere unei autentice ideologii a managementului, în care rolul expertului capătă dimensiunea eroului salvator. Privilegiind problemele tehnice şi economice, această tendinţă tinde să considere politica în termeni negativi, ca pe o lume a pasiunilor, a incompetenţei şi demagogiei.

Pe acest fundal, tendinţe la început discrete, dar de câţiva ani manifeste, au transformat antiparlamentarismul şi atitudinea ostilă faţă de partide în atitudini generalizate. Astfel, apolitismul tehnocratic, privit ca o soluţie miracol, a contribuit la discreditarea procedurilor democratice. Suspiciunea generalizată privind cvorumul la votul din 15 septembrie de la Legea pensiilor nu face decât să accentueze această frustrare care se întoarce împotriva Parlamentului ca instituţie. Şi dacă în general partidele au fost mai degrabă tolerate decât apreciate, revitalizarea unor teme antidemocratice precum „divizarea naţiunii” sau „îmbogăţirea prin politică” contribuie nu doar la deprecierea partidelor, ci şi a democraţiei. Confuzia rolurilor, mai ales sub impactul televiziunii şi internetului, a lipsit politica de substanţă. De aceea politica de vitrină nu este politică, ci spectacol. Iar spectacolul politic nu poate da sens guvernării.