Odată cu așa-zisul summit al celor trei mări, ținut la Cotroceni, s-a atins în România o nouă culme a vorbelor goale, a abuzului și, până la urmă, a ridicolului. Un proiect din familia „proiect de țară” sau „țară educată”, proiecte muribunde deja din concepție, vrea mai curând să țină lumea de vorbă. Împiedicarea participării guvernului la reuniune este, însă, o premieră penibilă în Europa actuală. Iar lamentația finală despre ce sunt în stare compatrioții, care nu pricep, este ridicolă! Pare că politica externă de excursii s-a unit acum cu politica internă a învrăjbirii și a adăugat, la amatorismul deja vizibil, aiureala pe față.
Faptul că un președinte se face gazdă de întâlniri ține de job, dar dacă din acestea nu ies decât poze pentru naivi este jenant. Că are o părere negativă despre cei din jur este o treabă ce-l privește, dar când aceasta devine opinie oficială este altceva. Că are impresia că face ceva poate fi iluzie a persoanei, doar că rezolvările de care România are nevoie sunt cu totul altele. Iar a da un uz șmecheresc afirmațiilor rupte de realitate și, orice s-ar spune, propriu-zis de valorile europene, ale lui Juncker, este prea costisitor pentru România.
Să pui în cui Constituția pe care ai jurat, să te opui la măsuri de democratizare, să pui piedici oricui are o soluție, să nu comunici cu guvernul când tratezi în numele țării, să subminezi rivali și partide, să explici eșecul propriu prin înapoierea concetățenilor, să relansezi pe scară nouă securismul – sunt porniri nedemne, străine de civilitate. Nu țin de civilitate desfigurarea justiției prin numirea de vătafi care nu au de a face cu competența și simțul dreptății. Nu țin de civilitate nici menținerea în sărăcie a unei mase enorme de concetățeni și tolerarea de nedreptăți fără pereche în țările europene. Să faci praf centenarul unei țări din interese meschine („guvernul meu”, „oamenii mei” etc.) și să patronezi cea mai mare emigrare dintr-o țară a lumii în condiții de pace ar trebui să pună pe gânduri. Să contribui la cea mai murdară perioadă a promițătoarei istorii postdecembriste, după ce nu vezi protocoalele „cooperării” serviciilor secrete și justiției semnate în 2016, cu excrocheria lor suplimentară, a dublării „variantei publice” cu „varianta secretizată”, cu atât mai mult.
Am amintit mereu ce spuneau Stendhal și Thomas Mann despre țările în care cei slabi ajung să decidă. Acele țări sunt damnate. De sus până jos, în România de astăzi este plin de absolvenți, în cazul bun, de mijloc, care vor să o controleze. Sunt inși evident nepregătiți, cu interese mărunte și fără viziune, care nu știu elabora un program și, la rigoare, fug de răspundere. Îi numeri pe degetele unei mâini pe cei care au scris un program în ultimul deceniu. Cei mai mulți nu știu nici ce este politica (un medic era consternat, deunăzi, că mulți nici nu disting între policy și politics!) și aleg soluția care duce nicăieri – cea a „luptei” din anii treizeci. Iar acum se vede cu ochiul liber că nu se știe nici dialoga.
Nu am vrut niciodată să scriu foiletoane, căci nu este ora lor. În confuzia organizată a valorilor din România actuală poți să spui și că „vecinul face zilnic naveta pe Marte”. Pe puțini îi mai mișcă! De aceea, de obicei aleg calea explicării aduse la zi – aici, a lămuririi a ceea ce înseamnă, la propriu, dialogul, măcar spre a se percepe rătăcirea.
De la Vico a plecat observația că în societate se iau decizii mai înțelepte dacă are loc „convorbirea”. În vremuri mai noi, Germania postbelică a făcut din comunicare reperul organizării și a dat democrația cea mai respectabilă de pe continent. Această democrație a consacrat în legea fundamentală „dreptul de codecizie (Mitbestimmungsrecht)” și a dezvoltat cultura dialogului mai mult decât oricare alta. S-a învățat la Carpați ceva din experiența codeciziei, a dialogului în condiții de pluralism?
În România, Constituția în vigoare a optat, la rândul ei, pentru echilibrul puterilor în stat. Ea prevede „stat de drept, democratic și social”. Dar, în pofida acestei Constituții, acum nu se mai fac decât monologuri copioase. De neînțeles pentru străini, aici, până și procuratura vrea monolog, oriunde, ea fiind sub autoritatea ministrului de resort. Procuratura este instituție nu „independentă”, cum vorbesc șefii ei evident rătăciți, ci „imparțială”, cum se spune în legea fundamentală a țării.
La noi, trebuie din nou amintit că unde-i „luptă” – cum s-a văzut în aproape comica, dacă nu ar fi costat enorm, „luptă cu corupția” din ultima decadă – nu poate fi nici justiție și nici democrație. Că nu orice exhortare de vorbe este comunicare! Simple vorbe nici nu transmit ceva și nici nu invită la reflecție, ci vor să înlocuiască reflecția. Că nu orice comunicare este dialog! Se pot da informații, dar numai când acestea sunt puse sub lupa examinării începe dialogul!. Că dialog nu este doar între indivizi, ci și între viziuni, dacă există așa ceva, și între partide și alte organizații, pe cât acestea au o concepție și știu argumenta. Că nu orice dialog este veritabil, el putând fi și mimat!
Dar când avem dialog propriu-zis? Ca să intru direct în miez, este de observat că nu este dialog veritabil – cum ne spun cercetările de astăzi – decât acolo unde participanții la comunicare caută să satisfacă cerințe precise: inteligibilitatea exprimărilor, veracitatea vorbitorilor, justețea relațiilor dintre cei care comunică și adevărul susținerilor. Mănunchiul acestor cerințe este, desigur, un minim. Există și alte cerințe – un grad de decență, anumite premise tehnice, ceva experiență în domeniul de probleme aflat în discuție. Nu poate fi, însă, dialog unde nu se satisfac cele patru cerințe amintite.
Ce înseamnă fiecare dintre acestea? Inteligibilitatea înseamnă nu doar corectitudinea linguală a exprimării, ci și organizarea logică a gândirii. Veracitatea înseamnă să exprimi ceea ce gândești, dar și să dai seama de fapte, așa cum sunt ele. Justețea înseamnă să-l tratezi pe celălalt ca partener, și nu ca ceva manipulabil, și să accepți simetria rolurilor, încât fiecare să poată pune la îndoială descrierile și explicațiile și oricui să îi revină obligația de a răspunde. Adevărul înseamnă să existe corespondență verificabilă de către oricine între ceea ce susții și stările de lucruri.
Dacă aruncăm o privire în ceea ce se petrece acum în România, este clar că, începând de sus, fiecare dintre aceste cerințe ale dialogului este încălcată. Este încălcată cu brutalitate, fapt ce alimentează impresia că este vorba de incultură, și atât de sistematic, încât crește îngrijorarea că democrația se cam evaporă. Iată câteva indicii.
Inteligibilitatea exprimărilor este prima care suferă. Într-o țară cu probleme neobișnuite, se ajunge să se repete până la asfixiere, oficial, locuri comune despre fapte nesigure și zvonuri. În locul unei competiții a ideilor, este plin de râvne personale pentru funcții. Nu se spune ceva temeinic, ci se fac declarații de incitare. Nu mai vorbim de erori de logică elementară, tocmai la cei de sus, care împiedică rezolvările rezonabile.
Găsim prea puțin veracitatea căci, înainte de orice, viclenia și înșelarea celuilalt sunt socotite inteligență. Nu asumarea onestă a faptelor și prelucrarea lor pentru schimbări în bine, ci împărțirea funcțiilor preocupă. Deși ține de bun simț că nu prezentarea cu ifose de banalități e calea, ci efortul onest și propriu de a găsi tu însuți soluții viabile.
Nu are cum să fie justețe în condițiile în care se instrumentează instituțiile de forță pentru a controla concetățenii. Cum să fie dialog când în spate acționează din nou securismul, poate mai folosit în scop privat ca niciodată? Când nici măcar la fotbal sau în instituții nu se mai fac alegeri fără noua Securitate? Cum să fie dialog când nici nu se știe că pe lume există simetria rolurilor – adică și cel de sus este obligat să răspundă de eșecuri, iar cel de jos are dreptul să ceară socoteală.
În sfârșit, nu are cum să fie adevăr, căci nu se analizează noile situații de viață, ci se cultivă clișee. Ca efect, nu mai contează calificarea profesională și cultura democrațiilor de astăzi. Politica ce se face este pe greșeala altuia, nu pe soluția mai bună, pe faptul că oamenii ajung să-i deteste pe cei care au fost, nu pe valorile celor care le-au luat locul.
Iar din toate acestea iese ce se vede. Țara procentual cu cei mai mulți săraci din Europa, cu cel mai mare abandon școlar, străbătută în voie de maladii dispărute, devenită teren pentru complotări luate drept dezvoltare, țara din care se emigrează masiv cu un argument tot mai auzit printre concetățeni: „nu mai rămân într-o țară în care au ajuns să conducă inși atât de nepricepuți!”.
M-am bucurat sa-l (re)citesc pe Prof. Andrei Marga, dar m-am intristat de ceea ce ne-a adus in atentie. Nu-i suficient sa-l citesti pe profesorul Marga. Trebuie sa intelegi si sa actionezi in consecinta.
O analiză, într-adevăr magnifică și, înainte de orice, responsabilă! Din păcate, România a ajuns acolo – la șefi ridicoli. De inteligență, de cultută, de devotament – ce să mai vorbim? Greu de găsit.
Foarte bun articol, multumim.”Iese ce se vede” DA, exact acesta este sabotajul. Aceasta doresc marile puteri. Pentru asta a fost inclusa Romania in U.E. Face parte din „cartea neagra a colonialismului modern”.