În anul acela, în Ţara Aceea de pe planeta Pământ, sfârşitul lumii urma să se întâmple într-o vineri, numai Dumnezeu ştie de ce tocmai vinerea şi de ce tocmai în ziua Răstignirii pe cruce!
Prevesteau iminentul sfârşit, cu precizie de cronometru implacabil şi nemilos la avatarurile destinului omenesc şi aşa, greu încercat, câteva vestigii străvechi scrijelite în lut, alături de câteva somităţi ale astronomiei şi astrologiei mondiale. De asemeni, numeroşi fizicieni ai pământului şi destui experţi în datul cu părerea şi bobii, dădeau evenimentul ca sigur. Cu această sumbră şi intempestivă perspectivă în faţă, nu rămânea decât ca Ţara Aceea, lumea, omenirea întreagă să se pregătească pentru a-şi vedea sfârşitul cu ochii.
E uimitor cum mirarea şi surpriza mai întâi, apoi îndoiala şi scepticismul în faţa unei asemenea veşti se pot preface în scurt timp, chiar şi în minţile unei specii atât de raţionale ca omul, în resemnare. Contemporanii teribilei veşti începuseră să se considere deja parte a ultimei generaţii de pământeni.
Soarele încă se mai arăta printre nori, ploaia mai cădea pe pământul arid, zăpada se cernea conştiincioasă şi rece, dar locuitorii Ţării Aceleia şi ai planetei se uitau la fenomene naturale fireşti şi banale până mai ieri, ca la ultimul soare, ca la cea din urmă ninsoare sau ploaie.
Încet-încet, o imensă uşurare care îi despovăra de răspundere pentru viaţa lor şi a semenilor, o linişte binevenită cuprinse Ţara Aceea şi pe oamenii săi, până în cele mai îndepărtate, neştiute şi tainice colţuri ale ei.
Încet-încet, se abandonară cu toţii în braţele destinului comun implacabil, acolo unde nimeni n-avea nici de ce şi nici cum să invidieze pe nimeni vreodată.
Ca să înţelegeţi mai bine dimensiunea dezastrului de dinaintea dezastrului cel mare, definitiv şi atât de real că parcă bătea la uşă, am să vă relatez, pe scurt, cum arătau Ţara Aceea şi lumea din jur cu doar o clipită de-o lună înaintea sfârşitului ei. De fapt, ar fi mai adevărat să spun că relatarea vorbeşte despre începutul sfârşitului lumii de vreme ce autorul nu şi-a propus niciun moment să tragă chiulul şi nici să supravieţuiască unui asemenea eveniment aşteptat cu sufletul la gură şi cu frica în sân…
Mai întâi de toate, trebuie spus că Guvernul Acelei Ţări era, de puţin timp, moştenitor al altor guverne care bătuseră pasul pe loc şi pierduseră timpul, timpul care se micşorase, se îngustase acum cât o fantă, funcţiona în regim de avarie. Era bine intenţionat şi hotărât să îndrepte nedreptăţile strigătoare la cer ale predecesorilor, dar ştia, aşa cum ştiam cu toţii, că nu mai avea în faţă decât vreo două chenzine şi un rest de indexare.
Bancherii lumii, prezenţi în Ţara Aceea în preajma sfârşitului lumii, se opuseseră din răsputeri reîntregirii pensiilor militare, însă numai ca să se afle în treabă. Ştiau ei prea bine că în curând vom sfârşi toţi cu împrumuturi, cu datorii neplătite. În momentul plecării, se spune că cineva din delegaţie, la scara avionului, ar fi exclamat cu un râs amar: „Măi, bucuraţi-vă cât mai aveţi timp că aţi văzut, în sfârşit, un lup mâncat de oaie!”.
Tot în vremea aceea, în Ţara Aceea, Administraţia locală şi centrală, ministerele, marile companii ale statului erau la ora astrală a auditurilor şi a bilanţurilor de sfârşit de an şi de lume. Rezultatele erau de tot plânsul. Era jale în acte, în indicatorii microscopici, în cifrele cât se poate de îndărătnice, în proiecte, în buget şi-n finanţe, dar ce mai conta când sfârşitul lumii era atât de aproape?
Hoţiile şi corupţia fără leac şi urmări, dispreţul pentru soarta banului public, palmat sau bine dosit, raptul economic înfăptuit la vedere, adică tot ceea ce, cu puţină vreme în urmă, ar fi scandalizat o ţară întreagă cu popor cu tot, erau acum banalităţi trecătoare. Mai ales că marii justiţiabili ai Ţării Aceleia, oamenii din Parchete, din Agenţii şi Direcţii, cu sentimentul zădărniciei în suflet şi îngroziţi la gândul că sfârşitul lumii o să le curme viaţa şi cariera, erau plecaţi cu „sorcova” ori pluteau cu imaginaţia în Câmpii Elizee.
La fel se întâmplau lucrurile cu statisticienii din Ţara Aceea. Renunţaseră să mai finalizeze ultimul recensământ al populaţiei după o logică cât se poate de simplă, imbatabilă. La ce bun şi în folosul cui să numeri locuitorii unei ţări care în curând tot aveau să dispară?
În spitale se murea pe capete. Medicii puneau diagnostice greşite într-o veselie finală, prescriau medicaţii ca nuca-n perete ca şi până atunci, dar nimeni nu se mai indigna, nu se mai alarma de nimic. La urma urmei, sfârşitul lumii nu urma să ne şteargă de pe faţa pământului pe toţi, sănătoşi şi bolnavi, laolaltă?
În Ţara Aceea avuseseră loc alegeri generale, însă cetăţenii participaseră la ele aidoma unor roboţi îndeplinind mecanic o ultimă şi inutilă obligaţie, abătuţi şi trişti de parcă ar fi mers la vot ca la propriul priveghi.
Biserica plimbase săptămâni în şir, prin oraşe şi sate, câteva venerabile moaşte, dar lumea nu se mai îmbulzea să le atingă ca odinioară, preocupaţi cum erau să-şi deplângă propria soartă.
La ghişeele de impozite şi taxe era pustiul Saharei. Funcţionărimea căzută în depresie aplica cu migală ultimul lac de unghii după care rămânea cu privirea pierdută în gol. Cine să fi fost nebunul care să mai plătească ceva şi de ce? Şi-apoi, banii, fie ei mărunţişul din buzunarul cetăţeanului simplu, fie milioanele şi miliardele din conturi şi seifurile băncilor, erau acum monedă calpă de schimb, o invenţie stranie, inutilă absurdă fiindcă orice socoteală, orice dorinţă, orice proiect personal devenise fără rost sub incidenţa apropiatei fatalităţi. Cetăţenii Ţării Aceleia trăiau doar de pe o zi pe alta, aşteptându-şi sfârşitul.
Doar preşedintele era fericit, împăcat cu el, cu lumea şi viaţa de după. Stătea, mumificat de curând, drept şi băţos, în geamul din fereastra Palatului, cu un ochi din cei doi părând că e viu, jucăuş şi mobil, îngrozind puţinii trecători care se încumetau pe acolo.
Dar şi în lumea de dincolo de Ţara Aceea, omenirea îşi aştepta cu înfrigurare sfârşitul prezis. Aşa cum spuneam, cu doar o lună înainte de venirea sfârşitului lumii se întâmplau la scară planetară evenimente memorabile, de neimaginat altădată. Astfel, Consiliul de Securitate al ONU se reuni de urgenţă într-o sesiune de pupături şi îmbrăţişări de adio; UE îşi abandonă subit planurile intervenţioniste de austeritate şi federalizare, recunoscând într-un comunicat pios că au fost anapoda şi absurde; Comisarul Barroso se dezise, la începutul toamnei, de maoism şi de Doctrina Merkel. La scurt timp, luă drumul Portugaliei, unde, de dimineaţă până seara târziu, spală picioarele Fecioarei Maria de la Fatima şi e ghidul turiştilor; Iranul a admis, aproape în ultima clipă, că planurile sale de înarmare nucleară au fost o prostie; kosovarii s-au declarat fraţi de cruce (sic!) cu sârbii, dorind să dispară, ţinându-se de gât, împreună; valonii şi flamanzii au încins o ultimă gavotă pe cinste în Piaţa Mare din Bruxelles, avându în prim-plan pe stimabilul domn Rompuy şi pe preacucernica sa soţie; corsicanii au vâslit din răsputeri să lipească insula de continent ca să aibă, în clipa finală, Hexagonul aproape; Rusia a renunţat să mai deschidă consulat la Tiraspol. Cu acel prilej, anunţa că Administraţia de la Kremlin dorea să întindă ultimul covor roşu la picioarele preşedintelui Ţării Aceleia, mumificat de curând, Troian Băsilescu; China şi-a rechemat de urgenţă cele câteva zeci de milioane de cetăţeni risipiţi în cele patru zări, îndemnându-i, dacă tot era de murit, să moară atunci în patria milenară. Şi încă multe altele se întâmplară în scurtul răgaz de până la venirea sfârşitului lumii.
Ei, şi ziua aceea de vineri, Dumnezeu ştie de ce tocmai vineri şi de ce tocmai ziua Răstignirii pe cruce, veni! Venise şi la fel cum venise, la fel de calmă, la fel de impersonală, de oarecare în normalitatea ei, tot aşa şi trecuse. Dimineaţa, soarele se zărea printre nori. Undeva, pe cuprinsul planetei, era noapte sau zi, răsărit sau apus. Undeva, ploua cu găleata, altundeva, se schia ori era vreme numai bună de plajă. Da, nimic nu zguduise, nu înghiţise lumea, nimic nu clintise din loc pământul oamenilor. Iar ei, trestii gânditoare căzute adesea pe gânduri sucite ori negre, se frecau la ochi nevenindu-le să creadă minunea: erau teferi şi vii! Aşteptară o zi, apoi încă una. Nimic! Nimic rău nu se întâmplase cu ei şi cu leagănul vieţii lor! Or, poate că răul era în altă parte şi ei nu fuseseră destul de atenţi să îl vadă? În cea de a treia zi, ca o descătuşare nervoasă pentru vremea cât le bătuse în piept o inimă cât un purice, izbucniră în râs şi în plâns deopotrivă, apoi din nou în râs, râsul de sine! O umbră de spaimă li se strecură din nou în suflet, o altfel de spaimă, nemaisimţită până atunci şi diferită de tot ce le însoţise aşteptarea sfârşitului lumii. Pentru că nu erau siguri că învăţaseră bine, deplin şi pentru totdeauna lecţia sfârşitului lumii care, iată, poate chiar pentru ei, se amâna sine die!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.