Să legi o carte e artă și nu un meșteșug oarecare, restaurezi o epocă, poate tocmai de aceea în breaslă sunt tot mai puțini oameni care știu să facă asta. Când duci cartea la Vârtejaru o să vezi că lucrează singur, dar în două locuri. Întâi îi pune diagnostic, ca la doctor, iar programarea, fără de care nu ai ce să cauți, o faci tot ca la doctor. Adică din timp. Se uită să vadă ce lipsește, ce s-a rupt, ce clei vechi s-a întărit. Abia apoi e luată la mână, cu răbdare, filă cu filă. Trebuie cusută, presată, iar coperta, la final, montată. Și, dacă e cazul, decorată în foiță de aur.
Meseria se numește legătorie de carte veche
O carte adusă la restaurat trece printr-un diagnostic, ce lipsește, ce s-a rupt, ce clei vechi s-a întărit și trebuie înmuiat fără să afecteze cerneala, apoi printr-o documentare, pentru că o legătură din perioada brâncovenească nu se repară cu tehnicile unei legături din secolul XIX.
”Ceea ce lipsește azi în București nu e neapărat talentul, ci transmiterea lui”
Vârtejaru a scos douăzeci de ucenici din mâna lui, niciunul nu a mers mai departe aici, în București. Puțini au fost cei care și-au deschis câte o legătorie, și aceia prin Vaslui, scrie bucuresti.ro.
O meserie care moarte pentru că mulți nu rezistă în branșă, iar cine rezistă nu mai își mai găsește motivația să meargă mai departe.
Pentru cărțile din bibliotecă, de la bunici, nu prea mai sunt așadar soluții de la salvare.
Manuscrisele și cartea rară de la Biblioteca Academiei Române au propriul Serviciu de Restaurare-Legătorie. Restauratorii sunt angajați și lucrează pe patrimoniu instituțional, astfel că aceste cărți mai au o șansă.
Dar acolo munca se face pe patrimoniu instituțional, nu pentru cărțile de acasă.
Iar cine vrea să salveze o carte veche, de familie, trebuie să fie dispus să plătească pentru acest lucru mai mult decât a costat cartea.
Un meșteșug cât un secol
Ateliere private nu mai sunt, iar dintre acestea, unul singur mai face lucrarea la nivelul de meșteșug pe care îl presupunea meseria acum un secol.
O filă de hârtie de bumbac din secolul XVIII nu se înlocuiește cu una din celuloză modernă doar ca să iasă mai ieftin, iar o copertă din piele vopsită manual nu se compară cu una industrială.
Pentru păstrarea unei cărți vechi, Vârtejaru o să îți spună și că nu e bine să o mai citești. Pare ciudat, însă dacă ai răbdare îți explică.
Citirea repetată e cel mai dur tratament pe care-l poate suferi o carte veche, în afară de ardere, spune el.
Un original se păstrează nedeschis, iar tu trebuie să cumperi ediții mai noi ca să citești, deci nu te atinge de original! Nu lăsa urma degetelor tale pe urmele lăsate de secole, pentru că o carte veche suferă… în cusăturile sale originale și în filigran…
Dincolo de tehnică
Înainte de industrializarea tiparului, cartea avea un mers al ei.
Încă din secolul XVIII, Bucureștiul a fost unul dintre centrele tipografice importante din Țara Românească, iar în perioada interbelică avea o piață solidă de edituri și tipografii – Cartea Românească, Minerva, Sfetea…
Citește și: De două ori salariul unui mecanic: Câștigurile fabuloase din bordelurile Capitalei
Multă vreme, tipografiile vindeau doar colile tipărite, iar legarea propriu-zisă cădea în sarcina cumpărătorului sau a unui meșter local.
Apoi cărțile au început să iasă deja legate din fabrică, după industrializarea din secolul XX.
Meseria de legător manual începe și ea să dispară încet-încet, păstrând nișe mici — restaurare de patrimoniu, ediții bibliofile, carte liturgică.
Cât de puțini au mai rămas de fapt?
Nu avem o statistică și nu știm cât de puțini au rămas în branșă, însă, cu siguranță, cine a avut nevoie și a căutat a fost îndrumat să meargă pe o stradă din spatele centrului, pe Oboga, unde un om lucrează singur, într-un atelier, manual, într-un ritm pe care trebuie să i-l îngădui și fără nicio legătură vârtejul din oraș.
Mihai Vârtejaru conduce Legătoria Arta Cărții. Este un proiect care a pornit în 2011. Prin el, și-a propus să păstreze în România legătoria tradițională, cu tehnici, unelte și materiale așa cum trebuie.
Există legătorii comerciale, nu e cazul lui Mihai Vârtejaru. Acolo se fac coperți pentru arhivă sau meniuri de restaurant, nu muncă de restaurare.
El știe precis ce hârtie s-a folosit într-un anumit secol și ce stil de legătură avea o tipografie din Moldova sau din Muntenia. Mihai Vârtejaru mai știe și că o filă din 1780 nu se strică dacă e lipită un clei animal. Însă câți din breaslă mai pun preț pe asta?!
mă îngrijoarează faptul că articolul redactat exclusiv cu AI a fost preluat aici cu schimbări minime, fără a fi întrebat nimic. Informații trunchiate, cu care nu sunt de acord, circulă despre mine liber, ca să nu mai vorbim de lipsa de inițiativă de a mă întreba măcar ceva, orice, ca apoi să fie publicat.
Bună ziua! Vă asigurăm că articolul nu a fost redactat cu ajutorul AI. Acesta este o preluare de pe site-ul București.ro. Ne bucurăm însă că ați luat legătura cu noi. Povestea dumneavoastră este cu adevărat spectaculoasă, așa că vă rugăm să ne lăsați datele de contact la adresa de e-mail lilianaparcalabu@yahoo.com. Un reporter vă va contacta pentru a discuta și, dacă sunteți de acord, pentru a realiza un reportaj la dumneavoastră.