Prima expoziţie personală a unui artist român, în Irlanda

Centrul Cultural al oraşului Cork, din Irlanda, care a fost capitală culturală europeană în acelaşi an cu Sibiul, va găzdui, între 1 şi 26 mai, expoziţia personală a cunoscutei artiste, care, în 2009, a marcat 40 de ani de activitate.Cum s-a născut ideea acestei expoziţii?
În urma unor discuţii cu directorul cultural al oraşului Cork, la Ambasada Română din Dublin, s-a constatat că nici un artist român n-a avut până acum o personală în această ţară. Cum lucrările mele erau cunoscute nu numai din România, dar şi dintr-o expoziţie de la New York, Ministerul Afacerilor Externe mi-a propus să-mi prezint la Cork un număr de piese. Expoziţia va avea loc în Centrul Civic, o clădire modernă, folosită numai pentru manifestări culturale: concerte, spectacole, expoziţii… Irlanda este o noutate pentru mine, deci un eveniment tentant, provocator.

Cum vi s-a părut ideea?
M-am bucurat că deschid o cale. Oraşul Cork, din câte ştiu, este, în proporţie de 90% un oraş cu arhitectură medievală, cu care tapiseriile mele pot dialoga foarte bine. Este adevărat că nu ştiu mare lucru despre Irlanda, cu excepţia formidabilei ei literaturi. De când am decis această expoziţie, încerc să aflu cât mai mult, să văd filme documentare de televiziune, să caut emisiuni dedicate acestei ţări. Am urmărit chiar un festival al burlacilor, caracteristic Irlandei.

Câte piese veţi expune la Cork?
Vor fi 14 lucrări de mari dimensiuni din ciclurile „Ferestre” şi „Altare”. Vor fi patru „Ferestre”, şase „Altare”, două tapiserii intitulate „Umbre parvae”, piese cu mai multe texturi (ţesătură haute-lisse, broderie, colaj), un „Triptic” şi o piesă realizată de curând, pentru Muzeul din Vaslui, cu o orizontală de 2 metri şi o înălţime de 2,5, în tehnica haute-lisse (ţesută pe gherghef vertical).

Anul trecut ați marcat, printr-o expoziţie la Muzeul din Buzău, 40 de ani de creaţie. De ce Buzău?
Acum 40 de ani aveam prima expoziţie personală, la Sala Kalinderu, alături de soţul meu, pictorul Costin Neamţu. De atunci există tapiseriile din colecţia Muzeului Judeţean din Buzău. Din ’69 până în 2009 a trecut ceva timp în care am lucrat, cu încăpăţânare, tapiserie. E drept, am mai făcut şi altele pe lângă ea. Nu este uşor să practici un singur gen de artă, mai ales acesta, care este cumplit de greu de realizat. Am avut surpriza de a vedea că Muzeul din Buzău are în colecţia permanentă piese de-ale mele din 1969. A fost impresionant.

Ce diferenţe sunt între ceea ce aţi făcut acum 41 de ani şi ce faceţi acum?
Aş merge mai curând pe asemănăre. Şi atunci, şi acum, am făcut tot tapiserie, tot în tehnica haute-lisse. E drept, în acest interval s-au născut multe tehnici, rezultat al căutărilor în domeniul textilelor. În „Colegele“, din 1969, am imitat, prin ţesere, efectul de broderie, inspirându-mă după o piesă de la Putna. Am ajuns, în prima lucrare după terminarea facultăţii, la această încercare de a echivala în tapiserie broderia medievală. Uşor-uşor, am ajuns la concluzia că trebuie să văd exact cum brodau domniţele cu câteva sute de ani în urmă. Am început să pun fir de lână în ac şi de la firul de argint şi aur medieval am ajuns la un fir foarte gros, aproape cât degetul, format din multe alte fire colorate. Am început să-mi construiesc zidurile cu acul şi cu aţa, realizând secţiunile transversale de la cer spe pământ, pe care am pus ferestrele. Aşa mi-a ieşit o „invenţie sub soare”. În 1987, când am expus la Bienala de la Lausanne „Ferestre pentru fiul meu“, realizate cu broderie şi în tehnica haute-lisse, mi-am dat seama de noutatea pe care o prezentau lucrările mele în materie de textură textilă.

De câte ori aţi participat la această bienală?
La Lausanne se cerea urmărirea filiaţiei între diferitele epoci. Românii intrau foarte greu la această bienală: cam unul la 10 ani. Fusesem admisă şi în 1983, dar am expus doar macheta pentru „Căruţa cu zestre“. Intenţionam să prezint mai multe tapiserii într-o căruţă din colecţia Stăneşti-Floreşti de la Potlogi. Ministrul Culturii, care atunci era Suzana Gâdea, nu mi-a permis însă să trimit căruţa. Abia a aprobat să fac un afiş. În ’87 am expus patru piese. Lausanne era o manifestare-mamut, cu aproximativ 2.000 de înscrieri din toată lumea, dintre care intrau în expoziţie 42. Îmi spuneam mereu: „Să fiu ultima! A 42-a!“. Tehnica haute-lisse este aceeaşi de la Penelopa încoace. Modalitatea mea de a obţine acest efect de broderie mi-am dat seama că este unicat. Am realizat care dintre căutările mele m-au definit, tocmai din aceste participări la expoziţii în străinătate: concursuri bienale, trienale… Ele te pun în balanţă cu ceilalţi artişti din lume. Tapiserie nu înseamnă să faci un desen, să îl dai la ţesut şi să apară un covor cu scene biblice sau nebiblice, contemporane, socialiste sau nu.

Nu v-a tentat tapiseria tridimensională?
Ba da, dar în miniatură. În lume, miniatura a apărut prin anii ’80, în trei dimensiuni: cub cu latura de şapte centimentri, pe care n-am abordat-o; cu latura de 12 centimentri, pentru care se organizează Trienala de la Anger. Am fost pe la vreo trei ediţii. Fiecare ediţie este tematică. Una dintre ele a avut ca temă „Apocalipsa din Anger”. Expoziţia a fost într-o catedrală, unde se află lucrări din secolul XV cu acest subiect. Am făcut o ţesătură orizontală de 37 de centimetri şi înaltă de de 12 centimetri : „Judecata de Apoi” de la Voroneţ. Bineînţeles am pus în ea şi o fereasră cu lumină, specialitatea mea. Am trimis-o spiralată într-un cub cu latura de 12 centimetri și intitulată „Pentru cei născuţi în zodia racului”. A circulat prin Europa vreo trei ani. Am mai participat la o ediţie care avea ca temă versuri de dragoste de Ronsard. Există apoi miniatura cu latura de 20 de centimetri care se practică frecvent şi în România. Am realizat mai multe. Eu îi zic tapiserie de buzunar. Nu implică patrimoniu, lăzi de mari dimensiuni… Când fac aceste miniaturi, zic că mă joc. Le socotesc jocuri pentru oameni mari. Şi vai de săracul om care nu se joacă.

Cum reuşiţi să vă continuaţi creaţia în această perioadă de criză?
Cred că am noroc. În 2004, având o personală la Tel Aviv, arhimandritul de la Biserica Ortodoxă din Ierusalim mi-a vorbit despre construirea unui lăcaş ortodox la Ierihon şi mi-a propus o colaborare. Acolo va fi un centru cultural românesc şi voia să-l decoreze. Am fost încântată. Biserica plăteşte mâna de lucru şi materialul, eu ofer dreptul de autor, care reprezintă un sfert din costuri. Am fost de acord, pentru că mă ajută să las posterităţii lucrările mele, într-un loc dumnezeiesc, ca un muzeu, dar în care nu vor intra trei persoane pe săptămână, ci numeroşi pelerini. Am făcut patru tapiserii, mai am de făcut încă trei. Îmi place să spun că şapte tapiserii făcute de mine vor reconstitui Ierihonul, ca un răspuns al celor 7 trâmbiţe din legenda biblică care, după 7 zile de linişte, l-au dărâmat.

Când vor pleca lucrările la Ierihon?
Încă nu ştiu exact. Probabil, în timpul verii. Am fost anunţată că s-au produs acolo unele modificari de spaţii, că au fost montate şi nişte mozaicuri. Am amânat deci realizarea celorlalte trei tapiserii. Voi merge la Ierichon cu primul grup de piese, când finisarea clădirii se va termina şi voi vedea dimensiunile exacte pentru cele pe care le mai am de făcut. Desigur, compoziţia se poate adapta la noile dimensiuni. Şi apoi, sunt curioasă să văd cum poate sta tapiseria mea alături de mozaicuri.

Se poate trăi din tapiserie?
Dacă eşti înconjurat de oameni interesaţi de această artă. Norocul meu a fost că am avut multe expoziţii în străinătate. Este imposibil, în aceste cazuri, să nu ţi se cumpere ceva. Înainte, gospodăria de partid dădea comenzi serioase. Acum, particularii care au „case-aeroport”, cum le zic eu, nu realizează ce înseamnă nobleţea interiorului pe care o conferă o tapiserie. Sunt invitată într-o sufragerie de 80 de metri. Gazda ar vrea o lucrare, dar de la dimensiunea de 4×4 metri ajunge la 1×2. Alţii vin la atelier şi când văd o piesă spun dezamăgiţi: „A! Eu credeam că nu-i covor“. Evident, în aceste situaţii nu ai de ce să continui dialogul. E păcat, pentru că tapiseria dă rang unui interior. E drept, este o artă scumpă. Este arta bogaţilor.

Soţul şi fiul dumneavoastră sunt tot artişti vizuali: Costin, respectiv Lisandru Neamţu. Cum se trăieşte într-o familie de artişti?
Cred că normal, atâta vreme cât fiecare face ce vrea şi are universul lui. Ne întâlnim, desigur, dar foarte rar discutăm despre artă. Eu m-am certat cu soţul meu în muzeu. De mult. Nu aveam copilul încă. Şi am ajuns acasă fiecare cu alt troleibuz. Atunci am hotărât să rămânem numai soţ şi soţie. Există soţi care practică acelaşi gen de artă şi rar îi deosebeşti. Nu este cazul nostru. Iar copilul are şi el un alt univers artistic. Cred că aşa am reuşit să stăm împreună, pentru că, într-adevăr, nu este foarte uşor să trăieşti alături de un alt artist. Soţul meu n-a mers niciodată cu mine la o expoziţie din străinătate. Am decis să avem poteci artistice foarte diferite. Ne întâlnim acasă. De data aceasta însă, l-am convins să mă însoţească în Irlanda.

Care a fost cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră?
Când a apărut Alexandru pe pământ şi am început să creez jocuri pentru fiul meu. Timp de patru-cinci ani am făcut jucării pentru el. Aveam atelierul în casă şi îi plăcea să atingă firele. Din jocul lui cu fire îmi veneau idei pentru arta mea. Am făcut atunci traforuri. În ’73 am expus la Simeza, cu Pavel Bucur, lucrări de avangardă în tapiserie. Am realizat creaţii din sârme învelite cu lână, învârtite, sucite, răsucite… Aici se implica Alexandru. Ne jucam amândoi. Am chiar o lucrare modulară, care este şi ea împărţită prin lume: o parte e prin Canada, alta prin Australia, iar alta, undeva în România. Am lucrat în general modular, din cauza lipsei de spaţiu. Toate lucrările mari pe care le fac acum sunt lucrate într-un atelier cât o nucă.

Aţi primit Medalia de Aur la Salonul de la Paris. Ce aţi simţit?
A fost, alături de ziua în care s-a născut Alexandru, cea mai frumoasă zi a mea. Sufăr şi astăzi că n-am primit personal medalia din mâna organizatorilor. În 2006 am participat la ediţia numărul 217 a Salonului Artiştilor Francezi de la Grand Palais. Am fost patru români. Am participat la vernisaj, am stat cinci zile la Paris şi ne-am întors. După două săptămâni, seara, pe la ora 10.30, mi-a telefonat directorul Muzeului din Galaţi, care a organizat această participare, şi m-a anunţat că am luat medalia de aur. Am crezut că este o glumă. Era adevărat şi am izbucnit în plâns. Asta s-a întâmplat după ce am făcut primele două ferestre pentru Ierihon. Pentru ele am primit medalia de aur. În plus, au fost expuse într-un muzeu care se află la doi paşi de Muzeul Cluny, posesorul faimoaselor tapiserii „Doamna cu licornul”, piese la care se închină toţi artiştii genului. Am fost la Paris de şapte sau opt ori. Mărturisesc că n-am ajuns la Versailles, dar n-am lipsit niciodată de la Cluny. Nu ştiu ce mai văd la ele. Dar mă duc să le salut, să le dau bună ziua, să le privesc sub diferite intensităţi ale luminii. Este marea mea bucurie această medalie. Mi-am spus că n-am trăit şi n-am muncit degeaba.

Ce proiecte aveţi?
Deocamdată trebuie să termin tapiseriile pentru Ierihon. Nu este uşor pentru că dimensiunile lucrărilor sunt apreciabile. În plus, ele trebuie să aibă, aşa cum încerc în fiecare dintre piesele mele, armonie, monumentalitate şi echilibru, dar şi o execuţie riguroasă. Sunt foarte severă cu mine din acest punct de vedere. Fără aceste calităţi tapiseriile nu pot intra în dialog cu spaţiul arhitectural ce le este destinat. În rest, ridic o rugă permanentă pentru sănătatea mea. Să am capul şi mâinile în bună stare pentru a putea lucra. Şi mă bucur de primăvara asta, care aproape a venit, de ghioceii din parcuri, de cei din curtea casei noastre de la Gruiu. Când văd o zi cu soare, păşesc altfel, gândesc altfel. 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.