Problema (37)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Sentimentul de vinovăţie al evreilor este, în mare măsură, o invenţie veche neevreească, preluată de-a lungul timpului şi menită de a justifica din interior „justeţea” argumentelor antisemite. Multe asemenea exemple provin de la evreii convertiţi, care au încercat prin zelul lor să convingă noii lor coreligionari că n-au făcut un pas formal. Dar, la fel ca şi la germani, la români ori la orice altă naţiune, desigur că există şi printre evrei numeroase cazuri încadrabile în ceea ce se numeşte „ură de sine”. Pornind de la aserţiunea lui Freud, după care lupta internă de care suferă victima urii de sine provine din expresia imposibilităţii de a te desprinde atât de ura faţă de propriul tată, cât şi de identificarea indisolubilă faţă de el, Peter Gay¹ oferă numeroase cazuri „deprimante” ale unor evrei cunoscuţi, potriviţi pentru subiectul nostru. Exemplul cel mai analizat este cel al dirijorului Hermann Levi, fiu de rabin, care şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii lui Richard Wagner. „A sluji” este termenul cel mai potrivit pentru postura în care s-a aflat încontinuu acest personaj inteligent şi realizat profesional faţă în faţă cu soţii Wagner, ce-i arătau tot timpul antisemitismul cel mai direct. Hermann Levi, ajuns să-şi sacrifice prieteniile de o viaţă din pricina relaţiei sale cu familia Wagner, n-a reuşit, până la sfârşitul existenţei sale, pasul spre creştinare, deşi, în cazul său, ura de sine ca evreu a fost cât se poate de evidentă.

De aici, şi alte concluzii: cu cât dorinţa de asimilare este mai mare, cu atât sentimentul de vină, ura de sine şi, desigur, mania persecuţiei este mai mare. Dar acestea sunt doar nişte raţionamente strict logice. Evreii, „fiind un popor doar raţional, total lipsit de idealism”, după cum susţinea mereu, ca principala lor vină, Hitler, silogismul trebuie să li se potrivească în primul rând lor. Dar ce se întâmplă cu cei ce n-au vrut să se asimileze cu orice preţ? (Şi n-au fost deloc puţini şi nu sunt nici azi…)

Problema nu este dacă (şi) evreii sunt stăpâniţi de ură de sine şi de o pronunţată manie a persecuţiei, ci dacă la ei aceste trăsături sunt atât de caracteristice încât îi diferenţiază de ceilalţi oameni. În „păgânism, creştinism, iudaism”, acelaşi Max Brod, pe care l-am mai citat, pretinde că dacă nemţii şi francezii ar ajunge la concluzia că toţi cei ce au părul blond n-au păr deloc, această prezumţie ar ajunge să fie general acceptată până şi de evreii cu părul negru. Cu alte cuvinte, poţi să ai o calitate, chiar dacă nu sub forma celei pe care o au alţii, iar aceşti „alţii”, negăsind-o sub expresia cunoscută de ei, o vor nega. Aşa, de pildă, un neamţ nu va găsi la evreu naivitate, pentru că naivitatea evreului s-ar prezenta altfel decât naivitatea germanului, deşi ea totuşi ar exista. Explicitarea aceasta mi se pare atât de naivă, încât prin ea însăşi evreul Max Brod dovedeşte că există o naivitate iudaică, indiferent dacă o comparăm sau nu cu „cea germană” sau cu cea de aiurea.

De la naivitate până la resemnare mai parcurgem, cale de o haltă, acest drum al „caracterului pragmatic” al evreului. Dacă vom citi memoriile unor personalităţi evreieşti, vom constata într-adevăr că resemnarea străbate, cel puţin până după cel de al doilea război mondial, multe pagini ale autorilor respectivi. Mihail Sebastian notează în noiembrie 1941: „Cu un fel de inimă împietrită, trăim, răbdăm, aşteptăm. Şi mai găsim puterea să râdem, să citim, să vorbim…” Nu ştiu dacă aceasta este resemnare sau detaşare. Însemnarea este luată din context: ea începe cu descrierea unor atrocităţi antievreieşti petrecute în Moldova şi soarta incertă a fratelui pierdut undeva în Franţa ocupată, dar se termină cu nişte remarci entuziaste despre un roman de Balzac. Desigur, să trăieşti neputincios timp de zeci de generaţii în mijlocul unor orori ce te pot lovi oricând şi pe tine, ca şi pe cei foarte apropiaţi, duce la o alertă permanentă a tuturor simţurilor. Însă nu văd în aceste rânduri nici ură faţă de sine şi nici ură faţă de alte popoare. Şi nici măcar elemente ale unei isterii lovite de mania persecuţiei. Când Ştefan Zweig povesteşte circumstanţele morţii mamei sale în Viena proaspăt ocupată de nazişti, el nu-şi urăşte părinţii şi nici Austria (al cărui paşaport îl regretă până la suferinţă) şi nici măcar pe neevreii din patria cărora a trebuit să plece. Reacţiile sale nu sunt reci pentru a justifica un asemenea ton, însă, din nou, nici ură de sine, nici ură faţă de alţii, nici teamă patologică. Evreii au o prea lungă experienţă a proximităţii primejdiei pentru ca aceasta să-i mai isterizeze, deşi frica este un sentiment normal, la care răspunde fiecare individ indiferent de trecut, la fel cum foamea reprezintă un simţământ la fel de chinuitor şi dacă anul trecut ai mâncat bine, şi dacă ai mâncat anul acesta mai puţin bine. N-am ales cele două exemple la întâmplare: primul pentru că este vorba despre un român evreu rămas în ţară şi plângând sincer la moartea unor prieteni antisemiţi, al doilea pentru că este vorba despre un scriitor care până la urmă s-a sinucis. Dar câţi evrei nu s-au sinucis în secolul al XX-lea?…

Evreii, neavând, în marea majoritate a timpului existenţei lor, o ţară proprie, n-au găsit prea multe alternative. Ei s-au stabilit acolo unde i-a dus hazardul şi, mai ales, unde au fost toleraţi. Istoria aceasta explică mult mai multe lucruri decât pur şi simplu „cosmopolitismul lor congenital”. Chiar şi în diasporă, unde evreii au fost şi continuă să fie rupţi de gazdele lor. Ghetourile n-au fost întotdeauna impuse, ele s-au constituit şi din spirit de securitate (măsură ce s-a dovedit de prea multe ori atât de ineficientă…), dar şi din dorinţa de a-şi crea, oriunde se aflau, o mică patrie a lor. Este adevărat că sună foarte evreieşte însemnarea lui Elias Canetti: „A trăi într-un oraş atâta vreme până ce ţi-a devenit complet străin”. (Ori, cu alt sens, „până devii tu complet străin în acel oraş”, aş completa eu.) Însă undeva, într-un loc anume, tot trebuie să trăieşti. Iar, ca să fie toleraţi, evreii au făcut mai întotdeauna exces de zel de fidelitate faţă de patria lor adoptivă şi, dacă e să căutăm ura de sine la evrei, cred că, mai degrabă, de aici ar trebui să pornim.

Situaţia fără alternativă s-a schimbat radical odată cu noul stat Israel. Dacă majoritatea evreilor bătrâni din Europa acceptă tăbliţa cu „fireasca lor ură de sine” şi pe cea cu „logica lor manie a persecuţiei”, formulate amândouă în decursul timpului de neevrei care nu au fost neapărat antisemiţi, ci doar au mers pe calea unui raţionament simplist adânc implantat, azi a devenit foarte greu să-i atribui asemenea însuşiri unui soldat israelian sau unui tânăr evreu american. (Menţionez că schimbarea nu s-a produs numai pentru sionişti, ci şi pentru restul populaţiei tinere evreieşti aflată în diasporă şi fără intenţia de a se muta în Ţara Sfântă. Schimbarea? Asta înseamnă că până la sfârşitul deceniului cinci al secolului trecut ura de sine şi mania persecuţiei „tipice evreilor” au existat cu adevărat? Ele au existat cu adevărat atât cât s-au manifestat şi la alte popoare. Dar „tipicul evreiesc” în această privinţă reprezintă o caracterizare venită de afară şi acceptată ca un mit cultural înăuntrul „poporului ales”, conform principiului că un evreu poate spune liniştit bancuri cu Iţic şi Ştrul fără a-şi şoca coreligionarii, în timp ce o simplă aluzie de acest soi a unui neevreu îi aduce concluzii aducătoare de disconfort.)

Devenind conştient de toate astea, recitesc cu detaşare scrisoarea prietenului meu. Deşi nu i-am cerut nimic în afară de solidaritatea sa într-un moment greu, el nu face decât să mă judece cu etalonul tradiţiei unei legende care pe el îl disculpă, iar pe mine ar trebui să mă facă să-mi fie ruşine de „congenitala mea ură de sine” şi de „logica mea isterie de persecutat perpetuu”. Scrisoarea sa se termină cu cuvintele „prietene, nu mai căuta duşmanul în afara ta, caută-l în tine”. Iată o recomandare pe care eu n-am s-o mai urmez.

Julien Green, un scriitor profund creştin, remarcă: „Fiinţa omenească este despărţită de restul umanităţii printr-o barieră care nu cade aproape niciodată. Iată drama fiecăruia dintre noi. Cuvintele ne trădează în mod ruşinos”. Cele două formulări de care m-am ocupat în aceste rânduri – ura de sine şi sentimentul persecuţiei – sunt şi ele compuse din cuvinte, din cuvinte „care trădează ruşinos”.

Încheierea se poate rezuma tot printr-un citat din Canetti: „Măreţ este omul, [este] cuprins de atâtea spaime pe care le ştie, le păstrează şi poate trăi cu ele fără să le uite vreodată”. Dar cele pe care nu le poate nici măcar formula? Cu ele cum trăieşte?

Minciunile culturale nu sunt decât nişte tăbliţe atârnate ostentativ, tăbliţe ce înlocuiesc şi denaturează aceste taine.

P.S.

Eu sunt evreu şi am scris şi am publicat acum câţiva ani rândurile acestea. M-ar deranja dacă un neevreu le-ar fi exprimat? O dilemă extrem de potrivită pentru asemenea gânduri. Mi-e greu să dau un răspuns.

Acest material nu mi-a adus nici necazuri şi nici laude. Nici măcar comentarii… Să nu fie acesta un subiect? Sau, altfel spus, cât de mult se deosebeşte ura de sine la evrei de ura de sine existentă la alte popoare.

Zece ani mai târziu, am încercat să(-mi) răspund printr-un alt articol:

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.