Problema (38)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Ura naţională de sine¹

La Colocviul Internaţional de Psihanaliză de la Bucureşti, din 30 octombrie – 1 noiembrie 2008, profesorul Vasile Dem. Zamfirescu a susţinut o comunicare despre „Ura de sine la români”. Asta mi-a readus în memorie un material pe care l-am publicat cu peste zece ani în urmă în legătură cu „Ura de sine la evrei” şi astfel mi s-a relevat o temă comparatistă: ura de sine la diferitele popoare, subiect nu numai de psihanaliză, ci şi ferment deloc derizoriu al conduitei în psihologia popoarelor.

Primul fapt întâlnit, abordând acest drum, l-a constituit pluripolaritatea evidentă a subiectului. Individual, ura de sine se manifestă narcisistic prin autodepreciere manifestă, iar – de este extinsă la asumarea apartenenţei de sine la un anume neam – poate deveni şi subiect de psihanaliză, dar şi de psihologia popoarelor. Cum psihologia maselor nu mai poate fi acceptată – după avatarurile naziste – decât cu condiţia de a nu se propune aprecieri calitative uneia sau alteia dintre naţiuni, subiectul devine extrem de sensibil.

Pornind de la cele două modele amintite (ura de sine la români şi ura de sine la evrei), putem considera că:

1) Dacă un român se autodepreciază (ca român) cu o mare cantitate de autocompătimire², el îşi etalează o sumă de defecte (reale sau imaginare) pe care şi le scuză prin apartenenţa de neam. Ele devin, în felul acesta, stigmate manifeste ale respectivei colectivităţi, motivând propriile tare ale subiectului. Însă dacă un ungur, rus, bulgar, evreu etc. îl învinovăţeşte pe un român pentru exact aceleaşi lucruri pe care acesta le-a expus puţin mai-nainte, respectivul ungur, rus, bulgar, evreu etc., va fi considerat anti-român, dacă nu chiar un „duşman înrăit ce singur s-a deconspirat”.

2) Un evreu aflat într-o societate de evrei se va amuza copios cu inepuizabilele bancuri cu Iţic şi Ştrul. Dar dacă un român, ungur, rus, bulgar, etc. va spune un asemenea banc în prezenţa unui evreu, acesta îl va taxa imediat drept antisemit.

Dacă ar exista doar această bipolaritate a sentimentului de ură naţională de sine, lucrurile ar putea fi mai uşor analizate. Însă, în afară de 1) şi 2), mai întâlnim şi nenumărate alte situaţii, toate diferenţiindu-se între ele. Să-i luăm, de exemplu, pe dl. Hergot (exprimat Ergot) din Mulhouse, fost Hergot (exprimat Hergot), care se trage dintr-o veche familie Hergot, precum şi pe dl. Haller din Colmar (exprimat Aler, fost Haller), fiul doamnei Aler din vechea familie alsaciană Haller. Ei vor degusta într-un mod difuz un Witz despre moravurile bavarezilor şi la fel de difuz un banc despre bordelezi. Vorbind despre domnii (H)Ergot şi Haller (Aler), trebuie să ne amintim că familia dânşilor, fără a-şi fi schimbat domiciliul, şi-a schimbat de patru ori naţionalitatea între 1870 şi 1945, încât şi azi mai pot ieşi la suprafaţă vagi orgolii ale învingătorilor cu frustrările mereu pâlpâind în subconştientul învinsului. La fel cum frustrările apar mai evidente în cazul când ungurul din Slovacia, Serbia sau Transilvania aude o aluzie la o caracteristică mai puţin lăudabilă din gura unui slovac, sârb ori român, chiar şi o caracteristică pe care în adâncul sufletului său este dispus s-o recunoască şi pentru care, faţă de ai lui, se autodepreciază. Dacă, aşa cum am spus, evreul va aprecia într-un grup de conaţionali glumele cu Iţic şi Ştrul şi va fi deranjat de ele doar atunci când acestea vor fi exprimate de un neevreu, alsacianul va avea probleme şi în interiorul propriei conştiinţe, când va fi luat în derâdere un arhetip din regiunea sa istorică, în el trezindu-se fie neamţul, fie francezul.

Satisfacţia din insatisfacţie pe care o simte un aparţinător al unei etnii prin ura de sine, ca expresie a autocompătimirii, se transformă în altceva, atunci când autodeprecierea dispare şi calificativele vin de la altcineva, adică de la cineva din afara grupului de adopţie dat³. În clipa aceea, nevoia de securitate declanşează alarme multiple şi riposte pe măsură.

Dar ce se întâmplă când individul părăseşte grupul de adopţie dat în favoarea unui grup de adopţie ţintit, mai ales atunci când trecerea se face cu mult efort şi în faţa unei rezistenţe mari a respectivului grup de adopţie ţintit? De pildă, când cineva trece de la o credinţă la alta (care poate fi exclusivistă)? Cazul lui Reinhard Heydrich, unul dintre cei mai hotărâţi antisemiţi practicanţi ai celui de al treilea Reich, promotor al „soluţiei finale” pentru „rasele inferioare” („Untermenschen“) s-a simţit obligat la supraexcese doar pentru a infirma prin fapte că bunicul său dinspre tată ar fi fost evreu. Un astfel de exemplu n-a reprezentat în nici un caz o excepţie. La fel, printre victimele lui Torquemada, crudul inchizitor, s-au găsit foarte mulţi „conversos” (persoane recent trecute la catolicism). Şi despre Torquemada au circulat bănuieli că el însuşi ar fi avut o „origine dubioasă” o bunică de a sa fiind şi ea o „converso”. (Sau un bunic?) În cazuri dintre acestea, ura de sine devine activă şi se manifestă asupra tuturor celor care n-au făcut suficient de hotărât pasul de părăsire al fostului grup, cel de adopţie dat. Este tabloul cel mai exploziv când ura de sine devine act de sado-masochism evident, o justificare prin autoflagelarea trecutului din partea unui prezent ce nu se poate desprinde de ceea ce a fost şi care îşi exacerbează toate culpele urii de sine ale grupului iniţial.

Ura de sine a unui grup etnic se închide în ea însăşi. Orice prezenţă a celuilalt o transformă instantaneu într-o rană intimă, de neetalat în public, născând sentimente de manii de persecuţie (elementul masochist) şi „faţă de care trebuie luate măsuri” (elementul sadic).

Individul om păstrează în mod permanent cele două tendinţe: de a se autoconserva şi de a se dizolva în colectivitatea semenilor săi. Cea mai simplă explicaţie a acestor tendinţe, doar aparent contradictorii, este dată de sentimentul de securitate pe care ţi-l dă grupul. (Grupul te contaminează, dar te şi conservă.) Doar că nu doar sentimentul de securitate stă la baza impulsului gregar, ci şi dulcea comoditate a făgaşului, scutirea de obligaţia de a lua decizii de unul singur, răspunderea difuză pentru fapta săvârşită în grup, educaţia, recunoaşterea în ceilalţi, speranţa că „para mălăiaţă” îţi va cădea fără mare efort în gură etc.. Autocompătimirea în grup te face poate cel mai indisolubil legat de grup.

Impulsul gregar se manifestă în cadrul grupului, în cadrul neamului, în cadrul societăţii. El ţine de dorinţa de apartenenţă, însă fiindcă nu există numai un singur grup şi un singur neam, el se delimitează de alt grup, de alt neam. Dar acesta este deja un alt subiect, „xenofobia”, şi ea o temă a Colocviului Internaţional de Psihanaliză de la Bucureşti.

Ura de sine a unui grup etnic oferă circumstanţe atenuante la orice şi transformă vina personală în călduţa vină colectivă. Ura de sine a unui grup etnic ar fi cel puţin bipolară, dacă n-ar exista deturnări social-istorice diferite pentru fiecare caz în parte.

Mai reiau o dată: o fiinţă dragă, fără nici un fel de preconcepţii, m-a întrebat dacă nu cred că şi evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc. I-am spus că trebuie să fii evreu pentru a înţelege ce simte un evreu. După toate acestea, acum cred că pot să răspund: evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc doar pentru că sunt evrei, fie că vor să rămână evrei, fie că vor să pară altceva. Doar că eu nu înţeleg acest lucru aşa cum l-a formulat sub formă de etern reproş Nae Ionescu lui Josef Hechter. Eu nu înţeleg defel această afirmaţie sub formă de reproş. Eu înţeleg că evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc doar pentru că sunt evrei, pentru că de mii de ani s-au încăpăţânat să-şi păstreze originalitatea, crezul şi conştiinţa de sine, în pofida nenumăratelor atacuri la care au fost mai mereu supuşi, împotriva faptului că au supravieţuit fără a avea o ţară, împotriva faptului că majoritatea nici măcar nu mai folosea aceeaşi limbă. Acestea toate se pot rezuma astfel: în vreme ce alte seminţii au suferit mai puţin, în sensul că fie au dispărut⁴, fie s-au asimilat, fie s-au transformat⁵, evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc doar pentru că sunt singura naţiune care s-a conservat de mii de ani, de la Geneză, dacă dăm credit Cărţii Sfinte. Evreii pătimesc pentru că, asemenea lui Ţipor, refuză să moară, chiar dacă sunt de atâtea ori omorâţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.