PROCESUL O dramă evreiască (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

27.

(Al doilea război mondial)

Domnul Löbl se simte tot mai singur în Paris. Demersurile sale în vederea reabilitării postume a fratelui au devenit un fel de obsesie, el însuși fiind conștient că nu a găsit decât ceva cu ce să-și mai umple viața, Mama, tot mai bătrână, trebuie îngrijită și fiul vine zilnic la ea și îi povestește vrute și nevrute.

Cu un nepot venit din Palestina, domnul Löbl constată că nu are nici un element comun de discuție. Pe nepotul acesta, bronzat și sigur pe el, nu-l interesează câtuși de puțin reabilitarea post-mortem a unchiului Gustave:

„Cât timp vrei să ne tot reabilităm post-mortem?”

„Cât timp va fi nevoie!”

„Eu cred că nici dacă ar trăi, unchiul Gustave însuși n-ar mai fi foarte atent la eforturile tale.”

„Nu-i adevărat!” se încăpățânează domnul Löbl, deși e conștient că tânărul are dreptate.

„Și mai știi ceva? Tu-l cunoști pe Dreyfus: întreabă-l că dacă n-ar fi fost el însuși în situația în care a fost, de partea cui s-ar fi situat.”

„Asta-i culmea!” se indignează domnul Löbl și buza superioară îi freamătă. Nu-i place să mintă: Dreyfus însuși i-a recunoscut ceea ce tânărul doar intuiește.

„Vezi? De asta trebuie să veniți cu toții în Palestina! Aici uiți cine ești…”

„Nu-i adevărat!” în sfârșit, domnul Löbl poate spune ceea ce crede cu adevărat. „Chiar dacă am vrea noi să uităm, nu uită ei! Și, pe urmă, eu vorbesc franțuzește și ador Parisul. Nu vreau să trăiesc altundeva.”

„Dar tu vorbești și ebraica.”

„Da, dar de aici unul ca mine vă poate ajuta mai mult.” O clipă, domnul Löbl își imaginează că face parte din „Sindicat”. Oricum, se crede util alor săi, deși adaugă scâncind: „Eu iubesc atât de mult Parisul…”

Nepotul n-are problemele unchiului: merge la cimitir să pună o piatră pe mormintele străbunilor,  dar restul timpului și-l petrece la spectacole de cabaret.

„Intre noi și părinții noștri, se plânge Oscar mamei sale, parcă n-a fost așa o prăpastie ca între noi și generația imediat următoare. Am discutat lucrul ăsta cu mai multă lume: toți simt așa, până și un eminent profesor universitar mi-a dat dreptate.”

Noroc că bătrâna doamnă moare în 1938, înainte ca acel om rău, Hitler, să pătrundă în Paris. Domnul Löbl, care a iubit-o sfâșietor, ca pe o mamă și ca pe un copil, este fericit că măcar ea n-a mai ajuns să trăiască erorile celui de-al doilea război mondial. în grădina unei case din împrejurimi s-a construit un adăpost și domnul Löbl apără cu ajutorul sabiei sale din primul război mondial civilii de avioane. Oricum, nici beciul nu este mult mai eficient decât sabia de ofițer. Prin 1943, adăpostul se va surpa de la sine și nu din cauza vreunui bombardament. Spre noroc, nu se va afla nimeni în el.

Apoi, în timp ce unii evrei mai prevăzători au părăsit Parisul și Franța, domnul Löbl refuză să plece din locuința sa, casa mamei, unde se mutase din ’937. Dar nu mai are nervi să stea acasă și colindă mai tot timpul străzile, ducând învelită în ziar câte o carte mai neutră, dar și Goethe sau Kleist. Litre timp, asigură în șoaptă pe oricine vrea să-l asculte că a aflat din sursele cele mai sigure că americanii urmează să debarce în Belgia, de unde nu mai e decât un pas până la Paris. Noaptea, retras în pivniță, ascultă posturile aliaților, mânuind un buton al unui aparat de radio ascuns într-un sac de pânză. Nu mai e atât de încrezător ca pe vremuri, dar e totuși convins că sfârșitul coșmarului ocupației naziste e aproape. De aceea, e cu atât mai uimit când vine ordinul ca toți evreii să se prezinte la o anumită zi și la o anumită oră într-un anumit punct al orașului. Mașina nazistă este punctuală și funcționează implacabil. Cum pot fi niște băutori de bere atât de punctuali, se întreabă domnul Löbl în vagonul de vite ce-l duce spre răsărit.

Este foarte greu de descris domnul Löbl la Auschwitz: slab, chel, în zdrențe, dar cu o păpădie sau măcar cu un fir de iarbă prinse la zeghe, amintirea veșnicei sale garoafe de care fusese nedespărțit întreaga-i viață.

Și în lagăr discută cu mai toată lumea, adună zvonuri, se împrietenește cu niște „domni deosebit de importanți”, în zeghe ca și el și continuă în gând discuțiile de la prânz cu mama. Este foarte greu de descris acest personaj la Auschwitz fiindcă, spunând doar atât despre el, domnul Löbl ar putea părea un zvăpăiat, o figură caraghioasă. Dar domnul Löbl nu este așa ceva. Prin felul său grav de a colporta drept sigure știrile cele mai favorabile deținuților, el reușește să mențină un moral acceptabil printre tovarășii săi de baracă. Și în cele mai cumplite momente, domnul Löbl pretinde că rușii sunt la doar câteva sute de kilometri, iar aliații vor debarca la Gdansk, deschizând acolo un nou front, frontul de nord. După „știrile sigure” ale domnului Löbl, eliberarea devine o problemă de doar câteva zile și toate suferințele inimaginabile devin ușor de suportat, odată ce izbăvirea este atât de aproape.

28.

(Epoca modernă – domnul Löbl, contemporanul nostru)

Domnul Löbl nu mai îmbătrânește, spun cei ce-l cunosc de o veșnicie și e, într-adevăr, imposibil de aflat ce vârstă are omul. Să calculezi că în timpul acelui proces Dreyfus, petrecut cu atâția ani înainte, domnul Löbl să fi avut deja vreo patruzeci de ani și acum ar trebui deci… Nu se potrivește nimic. Domnul Löbl nu are vârstă.”

Sărac, jerpelit, cu hainele atârnând pe el, slab de i se văd toate oasele, domnul Löbl, abia întors la Paris, începe să cutreiere din nou marile bulevarde. Poartă, ca întotdeauna, garoafa la butonieră, chiar dacă nu mai are posibilitatea s-o schimbe zilnic și dacă, de multe ori, din această pricină, floarea se ofilește și emană un iz neplăcut. E mereu proaspăt ras și mirosind a colonie fină. Poate fi văzut întotdeauna purtând cu el un ziar ponosit și o carte.

Dar domnul Löbl nu mai regăsește Parisul de altădată. Vechile cunoștințe au dispărut aproape toate: unii au murit în război sau prin lagărele de concentrare, alții sunt reținuți drept colaboraționiști. Lumea este împărțită ireconciliant. Până și în vechiul stabiliment condus de Madame René s-au schimbat fetele, iar noua patroană nu mai are stilul predecesoarei sale.

În timpul ocupației, în casa domnului Löbl se mutase un colaboraționist, acum arestat și condamnat la moarte, însă foarte multe obiecte și chiar și o parte din mobilă nu se mai află la locul lor sau nu mai sunt deloc. Camera mamei, de pildă, fusese transformată într-un birou și domnul Löbl trebuie să se obișnuiască ani de zile cu gândul că obiectele personale ale mamei nu mai pot fi găsite.

Pe stradă, domnul Löbl se întâlnește cu unul dintre domnii „foarte importanți” dintre cei cunoscuți în lagăr. La revenire, omul și-a regăsit fabrica ruinată și e hotărât să părăsească Franța. Mulți evrei intenționează să emigreze, rănile sunt încă prea proaspete și unii au și plecat.

Peste câțiva ani, domnul Löbl nu se mai simte printre cunoștințe decât la vechiul cimitir evreiesc. În bătrâna necropolă, domnul Löbl are o revelație: acolo se află în plin „Sindicat”. Ba, mai mult, și el însuși, fără să o știe, face parte din „Sindicat”. Și cei ce s-au răspândit în lume fac parte din „Sindicat”. „Iată o teză cam panteistă” trebuie să-și recunoască domnul Löbl.

Monumentele din cimitirul, evreiesc valorează milioane. Marmura suedeză a mormintelor și a cavourilor răsare pretutindeni printre pietrele bătrâne, roase de vreme. Șezând pe o bancă, în fața locului de veci al lui Gustave, îl salută cu efuziune pe unul dintre trecătorii de pe alee, unul dintre puținii oameni pe care-i mai cunoaște. Omul vine din Israel spre a-și vizita străbunii.

„Șansele de reabilitare ale lui Gustave depind acum de calmarea situației din jurul canalului Suez” explici domnul Löbl grav.

„Domnule Löbl, de ce nu veniți și dumneavoastră în Israel?” îl întreabă celălalt.

„Cum să vin acolo?!”

„Mai puteți sta aici după toate prin câte ați trecut?”

„Cine va pune flori pe aceste morminte, dacă plec și eu? Și pe urmă, nu uitați, niciodată șansele de reabilitare ale bietului Gustave n-au fost mai bune.”

„Și pentru asta rămâneți aici?!”

„Nu ajunge?” domnul Löbl a auzit de mai multe ori de la tineri că doar bătrânii sunt de vină că au suferit atâta: ei, tinerii, preferă să moară cu arma în mână. Mai ales că ei au învățat să lupte! Da, dar până să ajungă aici a trebuit să curgă atâta sânge… „Vă salut cu multă stimă și deosebită considerațiune!” îl salută domnul Löbl.

Celălalt, înainte de a se despărți, îi comunică niște lucruri extrem de importante. Extrem de importante! Păcat că domnul Löbl nu prea mai are cui le povesti. Totuși, pe Bulevardul General Leclerq stă de vorbă, peste o oră; cu un personaj foarte important din Ministerul Justiției.

Viața nu s-a oprit încă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.