PROCESUL O dramă evreiască (6)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

9.

(Decembrie 1894,

cu câteva zile înainte de Crăciun)

Adevărul e că nu se prea merită să mergi să te înghesui la procesul lui Dreyfus. Odată că nu vezi decât ofițeri tăcuți în completul de judecată, a doua oară, că pe inculpat abia de-l poți zări, fiind acoperit când de statura uriașă a avocatului său, maestrul Démangé, când de o altă figură întâmplătoare din imediata sa apropiere și, în al treilea rând, fiindcă toate așteptările publicului par să se prăbușească, procesul înaintează plictisitor și aproape că–ți vine să crezi că Libre Parole  are dreptate: acuzatul se îndreaptă spre achitare. De aceea, atunci când sala este evacuată, doar apărarea mai are ce regreta: în stradă, zvonurile sunt acum libere să nască orice monștri.

„Ei, întreabă ministrul de război, cum stăm?” „Excelență, lucrurile își urmează cursul, îl liniștește șeful de cabinet.”

„Nu înțeleg de ce durează atât. Vinovăția lui este clară ca bună ziua!”

„Națiunea, excelență, are dreptul să știe că trădătorul este judecat în mod minuțios și după toate regulile.”

„Foarte bine! Să fie condamnat definitiv! Să mă țineți la curent!”

„Am înțeles! Putem începe audiențele? Avem șaptesprezece înscriși.”

„Șaptesprezece?! Mult!”

„Știți, din cauza evenimentelor, în ultima vreme…”

„Bine. Azi vom asculta nouă. Mai mult de jumătate: nouă e mai mult de jumătate din șaptesprezece!”

„Deci primii nouă de pe listă…”

„Femei n-au venit? Doamne?”

„Ba da. Două.”

„Atunci, la început doamnele, pe urmă, primii cinci de pe listă și, dacă mai este timp, și ultimii doi de pe listă.”

Șeful de cabinet bifează numele corespunzătoare, apoi, după ce o introduce pe prima doamnă, mama unui cadet exmatriculat pentru rezultate foarte proaste la instrucție, le explică tuturor celor din sală că domnul general este foarte ocupat și că, după ce a studiat cu luare aminte fiecare dosar, a ajuns la concluzia că poate sta de vorbă doar cu cei ce reprezintă cazurile cele mai presante. Ceilalți, cei respinși, au plecat cu convingerea că nu l-au mituit suficient pe șeful de cabinet, nimeni neputând pricepe raționamentul selecției ministrului. Raționamentul și criteriile domnului general s-au dovedit într-adevăr profesioniste, nici un profan nefiind în măsură a le urmări.

„Da, spune Mercier, o viață în armată te învață multe…” în asemenea clipe generalul e pur și simplu fericit.

„Acest Dreyfus ne-a făcut foarte mult rău, le explică domnul Löbl alor săi”. Nu se află la masă, subiectul e prea grav. Copiii și servitoarea nu participă la discuție. „în zilele astea, m-am întâlnit de mai multe ori cu un ofițer superior pe care l-am cunoscut întâmplător în Bois de Boulogne. Dumnezeu a ținut – ca de obicei – cu noi. A fost o adevărată minune: în principiu, la ora aceea, când fanfara începe să cânte la Tuileries și în Luxembourg, prefer să mă plimb pe acolo. Dar în ziua aceea s-a nimerit să am treabă în Bois de Boulogne. Da, și ofițerul acela, cu o funcție atât de înaltă, habar nu are că sunt evreu și se poartă cu mine de parcă ne-am cunoaște de o viață. Eu i-am povestit că am o cunoștință îndepărtată ce duce în spate necazurile lui Gustave. Doamne ferește să punem acum lucrurile pe tapet, m-a sfătuit. Dacă Dreyfus va fi reabilitat, nimeni nu va îndrăzni să achite unul după altul doi ofițeri evrei, dar dacă Dreyfus va fi condamnat, asta se va răsfrânge asupra întregului corp ofițeresc evreiesc.”

„De câte ori să-ți spun că toată povestea asta nu mă mai interesează”, face Gustave.

„Acum nu, însă peste câțiva ani  nu peste mulți — îmi vei fi recunoscător. De nu ar fi apărut

Dreyfus ăsta, totul s-ar fi rezolvat de mult. Nici nu știți cât rău ne-a făcut!”

„Și dacă-i nevinovat?”,

„Ce importanță are? De asta aveam noi acum nevoie?” Domnul Löbl îi cercetează rând pe rând pe ai săi: el și-a făcut datoria. „Bineînțeles că nimeni, dar absolut nimeni, nu trebuie să știe toate cele pe care vi le-am spus.” Dacă s-ar fi aflat acasă, la prânz, domnul Löbl s-ar fi rezemat satisfăcut de speteaza scaunului, având impresia că și „unchiul Charles” ar fi mulțumit. Așa, e obligat să caute confirmarea înțelepciunii atitudinii sale în expresia fețelor trecătorilor indiferenți.

În sala de deliberare a tribunalului militar, ofițerii-judecători sunt pe punctul de a pronunța achitarea, când maiorul du Paty de Clam le predă, sub jurământ că nu vor spune niciodată nimănui, materiale zdrobitoare împotriva lui Dreyfus. Dosarul îl scoate din mapa maro a lui Henry.

„Probele sunt strict secrete, ele vin direct din seiful ministrului de război și trebuie să se întoarcă imediat acolo” le explică el.

Așa că, nici când este condamnat, Dreyfus nu reușește să afle ce i se pune în cârcă. Faptul acesta e atât de absurd încât – după mai multe zile de proces public, dar și cu ușile închise – nici măcar el nu-și dă seama că nu posedă elementele pentru care se pomenește cu o sentință atât de grea.

„Dacă ar ști generalul Mercier, dacă ar ști generalul Mercier”, repetă el la nesfârșit, iar ministrul îi spune Lui du Paty: „Adevărul iese întotdeauna la suprafață ca untdelemnul din apă!”

Mii de oameni jubilează la aflarea sentinței: „Trăiască armata! Trăiască generalul Mercier! La spânzurătoare cu trădătorul! Afară cu străinii din armata franceză!” Lumea se sărută pe stradă, iar printre entuziaști se află și maiorul conte d’ Esterhazy. (De astă dată în civil.)

Printre cei ce împărtășesc opinia cvasigenerală că sentința a fost prea blândă se află și Georges Clemenceau și Jaures, viitori luptători pentru reabilitarea condamnatului. Dar în clipa aceasta, când articolul 4 din Constituția de la 1848, articol ce interzice pedeapsa cu moartea, l-a scăpat pe Dreyfus de la execuție, în clipa aceasta mai nimeni dintre cei ce se vor implica până la sacrificiu în lupta pentru revizuirea procesului nu poate pricepe ce se petrece în realitate. Minciuna pare atotputernică, iar convingerile rudelor lui Dreyfus nu reprezintă decât probleme strict familiale, profund subiective, lipsite de orice relevanță. La fel cum părerea unor evrei că totul nu reprezintă decât o nouă lovitură antisemită nu este recepționată decât drept expresia veșnicei susceptibilități a israeliților. Acum asemenea convingeri n-au nici o șansă de a influența părerea cuiva.

„Ar trebui să fim mai prudenți”, îi spune câteva zile mai târziu von Schwartzkoppen maiorului care-l vizitează din nou. În gând, hotărârea îi este luată: o vreme nu îl va mai primi pe acest Esterhazy.

„Mi-e greață de acel Dreyfus!” face maiorul francez. Condamnatul, iată, e pe punctul de a-i strica toate socotelile. Esterhazy e sincer revoltat.

Iar domnul Löbl se întreabă iconoclast: „Unde este acel celebru SINDICAT EVREIESC care permite toate astea?”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.