A treia zi (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

În loc de zăpadă, în curtea depozitului lui Lazăr nu apăru decât cumnatul Duma, cel cu care nu mai vorbea de peste douăzeci de ani. După atâta vreme, acesta îndrăzni să vină la sediul firmei, al cărei coproprietar fusese și el în tinerețe, doar însoțit de încă trei inși, toți patru purtând pe sub paltoane diagonala încinsă peste cămașa verde.

Lazăr era încă la fereastră și-i văzu din prima clipă, întâiul său impuls fu acela de a chema birjarii care se găseau în curte și de a-i asmuți împotriva noilor veniți. Nu era, însă, nici suficient de sigur pe oamenii pe care-i avea la îndemână și nici nu era convins că ar proceda bine dacă ar accepta o bătaie ziua în amiaza mare la el în depozit. Mintea începu să-i lucreze cu viteză: cel mai indicat lucru ar fi să se facă nevăzut — dar nu mai avea pe unde să dispară. Și, pentru prima oară, își dădu seama că odăița sa, la care ținea atât de mult, avea serioase lacune strategice.

„Bine măcar că nu e și imbecilul de Rusan de față” mai gândi el, presimțind că ar putea trece prin momente penibile. Dar nu-i venea totuși să creadă că un tâmpit ca Duma ar fi capabil să profite cu adevărat de unica situație din viața lui în care a ajuns să-i fie superior. (Păi, dacă am profita de toate situațiile care ni se oferă?… Darămite când ești pentru prima oară în această situație…)

Când cei patru intrară în cameră — fără să bată la ușă, lucru care și el îl neliniști pe Lazăr, pentru că acesta nu crezuse ca Duma să fi învățat atât de profund lecția —, îl găsiră pe negustorul de cherestea cocoțat pe masă și încercând să repare ceva la lampă.

— Ce doresc domnii? întrebă el, în timp ce înșuruba becul. Coborî și glasul îi suna la fel ca oricând.

— Te miri că mă vezi aici, domnule Lazăr, se grozăvi Duma, încercând să-i dea vocii inflexiuni cât mai batjocoritoare.

— Ca să fiu sincer… Lazăr mai cântări o dată situația. Oamenii lui Duma erau mai tineri ca el și cel puțin doi dintre ei păreau destul de bine făcuți pentru ca împreună să-i ia orice șansă în cazul unei bătăi. Și era tot mai evident că asta va urma: o să-l bată ăștia bine și o să-i devasteze biroul. Privindu-le rânjetele se încredința tot mai mult că nu se înșela. Mai făcu încă o dată la repezeală și bilanțul oamenilor pe care-i avea în curte și trebui să-și recunoască din nou că indivizii au sosit într-un moment cât se poate de afurisit, cei doi vizitii de sub șopron nefiind dintre cei care ar avea curajul să intervină. (Și nici n-ar fi fost în stare să echilibreze situația.)

— Nu ne poftești să luăm loc, cumnate, scumpul nostru cumnat?

Mai erau câinii. Cei doi câini i-ar fi sfâșiat pe toți, dar din păcate ziua erau legați undeva lângă gardul din fundul depozitului. În afară de asta, erau ca niște fiare, nu ascultau decât de paznicul de noapte, dacă ar fi năvălit cumva în încăpere, ar fi sfâșiat și oaspeți și gazdă.

— V-am spus eu că n-o să se bucure când o să ne vadă că venim, continua să se grozăvească Duma.

Se trânti pe scaunul de la biroul lui Lazăr, alți doi se așezară în fotolii, al patrulea pe masa lui Rusan. Lazăr rămase în picioare lângă geam. Se uita încet la fiecare, încercând să și-i întipărească pentru vecie în memorie. „De omorât, n-or să mă omoare, dar eu am să-i las lați pe toți. Să scap numai de aici, că pe urmă îmi adun și eu haita!” Avea el și oameni pe care se putea bizui. O să le-o plătească înzecit.

— Să știi, cumnate, că dânșilor nu le place cum te porți. Dar de mirat nu ne mirăm: am auzit destule porcării despre tine. Am auzit și despre ce le-ai spus oamenilor tăi despre Legiune și Căpitan.

— Repetați-ne și nouă, domnule Lazăr, ce ați afirmat despre Legiune și Căpitan! mai spuse unul, și Lazăr nu-și aminti să fi văzut vreodată mutrele tovarășilor lui Duma.

— Cui i-am spus?

— Nu-și amintește! făcu Duma și era mai rumen ca oricând.

— Poate-i amintim noi.

— Mai târziu, vă rog. Vă rog!

Glasul lui Duma deveni umil și Lazăr realiză că nu cumnatul lui e șeful, ceea ce nu-i convenea de fel, începu să regrete că s-a bazat atât pe prostia cumnatului. Dar ce ar fi putut să facă?

— Mai târziu! Mai înainte o să-l rog pe domnul Lazăr să facă un mic bilanț în fața noastră, să ne pună actele aici pe masă și să ne arate cu cât m-a furat pe mine, atunci când m-a îndepărtat de la afacerile pe care le-am moștenit. După aceea… După ce îndreptăm și greșeala asta, e al vostru, camarazi!

Lazăr mai stătea tot lângă fereastră. Dacă ar fi deschis-o pentru a încerca să sară, l-ar fi prins imediat. Să strige după ajutor nici n-ar avea rost și nici nu era în felul lui de a fi. (Nu orice om poate striga „Ajutor”.)

— Ei, hai actele, domnule Lazăr, actele!

— Luați-le! Dar mai întâi mergeți acasă la mine și cereți de acolo cheile de la seif. Le-am uitat…

— Domnule Lazăr, spuse cel ce ședea pe masa lui Rusan, vă dați seama că vă aflați într-o situație dificilă? Nu credeți că este în interesul dumneavoastră să se gate totul cât mai repede? Nu credeți?

„Ăsta-i deștept! Doamne cât e de deștept! Numai că n-o să se gate decât atunci când am să vă fac să lingeți cu toții pământul! Atunci o să se gate!”

— N-am cheile la mine.

— Ei, în cazul ăsta…, făcu cel ce ședea pe masă și un altui se sculă din fotoliu și se îndreptă spre Lazăr. Acesta mai avu timp să se gândească la felul cât se poate de neîndemânatic în care a procedat și-și spuse că n-ar fi trebuit să le arate acestor indivizi de la început toată ostilitatea sa. Poate că dacă i-ar fi îmbiat cu niște vișinată, dacă le-ar fi oferit niște țigări fine, poate că dacă ar fi început să rânjească și el, ar fi avut unele șanse de a-i câștiga pe indivizi de partea lui, mai ales că Duma nu părea să fie decât un trepăduș de rând, iar Lazăr nu se îndoia nicio clipă că ar fi în stare să se impună oricând în locul lui. Si chiar dacă n-ar fi reușit, dacă n-ar fi reușit să-i obțină de partea sa, ar fi câștigat totuși vreme, între timp putea să mai sosească un mușteriu sau un om de-al lui după instrucțiuni, lucrurile ar fi răsuflat în tot depozitul și chiar și peste gardurile sale, s-ar mai fi putut întâmpla atâtea… Așa, tot ce putea să facă era să se lase bătut cât mai repede de către indivizii aceștia care nu păreau nici măcar prea furioși, care probabil că nu doreau decât să-și îndeplinească îndeletnicirile care le reveneau în ultimul timp, fiind încredințați că asta se cuvine să facă, fiind convinși că în felul acesta doar pot scăpa de un dușman. Și cum să le scoată din cap că nu el este dușmanul lor adevărat, când nimeni nu ar fi putut spune când și cum le-a intrat în cap că Lazăr, tocmai Lazăr, este unul dintre inamicii lor cei mari? Că Lazăr nu era cu ei, era o cu totul altă poveste și dacă altădată lucrurile ar fi putut constitui două realități paralele, (acum ele se constituiau într-o unică inaderență; trecuse prea multă vreme și nici ei n-ar mai fi putut spune când și cum au ajuns să-l socoată pe unul și pe altul dușman, când au hotărât că acești dușmani trebuie înlăturați — chiar și omorâți —, cine le-a spus prima dată toate astea și cine mai pe urmă. Da, cu o parte era clar, o parte dintre dușmani li se opuneau pe față, dar ceilalți cum de au ajuns să fie considerați și ei la rândul lor dușmani? Dar ce importanță are? Ce importanță mai aveau toate astea? Au ajuns să știe unele lucruri, le învățaseră bine și credeau în ele, sau mai bine zis apucaseră să gândească doar cu ajutorul acestor lucruri învățate, erau hotărâți să le ducă la îndeplinire. Lazăr n-avea niciun motiv să se îndoiască de intențiile lor pentru că asemenea oameni, odată intrați în noroi, mergeau înainte, le plăcea să meargă înainte, nici măcar nu-și mai puneau problema că s-ar mai fi putut trăi și altfel, amenințarea și ducerea la îndeplinire a amenințărilor devenind modul lor de viață, viața lor. („Și viața o iei așa cum este, nu-i așa?”)

Nu, nu încăpea nicio îndoială cu ce intenții se apropia vlăjganul de el. „Să se gate cât mai repede actul ăsta”, își zicea Lazăr și aproape că o spuse cu voce tare, adresându-i-se celui ce a afirmat asta de la început. Singurul lucru pe care-l putea face era să-și ferească pe cât posibil fața. Așa că și-o acoperi cu brațele.

Dar probabil că, atunci când regretase că nu încercase o altă tactică împotriva agresorilor săi, Lazăr s-a uitat cu insistentă la vitrina de lângă el. Individul care i se proțăpise în față îi urmărise privirea și începu să examineze ce se găsea pe după sticlă.

— Cheia, spuse el, încercând să deschidă ușa vitrinei.

— Am uitat toate cheile acasă.

Individul își scoase căciula, își vârî pumnul în ea ca într-o mănușă și zdrobi geamul dulapului. Apoi își îndesă căciula înapoi pe cap și începu să scotocească printre sticlele dintre rafturi. Cele mai multe aveau etichete frumoase, dar erau goale aproape toate, cu excepția a vreo două-trei clondire cu vestita vișinată. Fără să se uite în urmă, când găsea o sticlă care mai conținea ceva, individul o arunca destul de precis spre colegii săi, care o prindeau din zbor. Doar în fața lui Duma se sparse pe masă o butelie ce mai conținea câteva degete de lichior, și licoarea verde-portocalie murdări hârtiile lăsate de Lazăr pe biroul său. Sticlele goale erau aruncate direct pe dușumea. Dar nu erau izbite cu ură, cele mai groase nici nu se spărgeau. Omul pur și simplu nu făcea decât să lucreze sistematic. Din când în când mai spărgea din sticla vitrinei, atunci când gaura nu-i îngăduia să ajungă într-un colț de raft.

Duma se agita în culmea fericirii. Întindea mereu brațele, sperând să i se arunce și lui ceva de băut, dar de când nu reușise să prindă sticla de lichior, nu mai primise nimic.

— Acum, îi strigă lui Lazăr, bătând între timp cu palmele un ritm îndrăcit în masă, acum, dacă ai avea umor, ne-ai da cheile de la vitrină. S-o deschidem. Și după ce o să spargem exact la fel și seiful, o să ne dai și cheile de la el.

„O să spargeți pe dracu! Seiful n-o să-l deschideți cât o să trăiți! O să spargeți pe dracu! Pe dracu o să-l spargeți!” Lazăr se trăgea încet înapoi spre geam, începând să apese cu spatele deschizătoarea. Nu-și făcea mari iluzii că ar putea să scape fără o bătaie bună, dar era convins că pe toți cei patru agresori de azi o să-i răsplătească în curând cu vârf și îndesat. Aproape că uită de momentele prin care trecea la gândul răzbunării. Simți că ar putea să deschidă brusc fereastra. Mai rămânea însă celălalt canat… Se uită pe furiș să vadă ce-i de făcut și aproape că nu-i veni să creadă când îi zări intrând pe poarta depozitului pe doi dintre birjarii lui, oameni devotați, bătăuși notorii și pe care-i avea la mână cu destule pentru a fi sigur ziua și noaptea de devotamentul lor fără margini. Și — culmea! — imediat după ei intră în curtea depozitului și colonelul Mărginean. Un asemenea noroc nici măcar nu visase!

Acum era necesar să-și schimbe planurile. În primul rând, trebuia să le dea cumva de știre celor doi vizitii să intre în birou. Deocamdată îi vedea apropiindu-se de șopronul sub care își pierdeau vremea și ceilalți birjari, dar îndepărtându-se de clădirea în care se afla el. Și, colac peste pupăză, nici ofițerul nu părea grăbit să vină să stea de vorbă, ci se plimba cu mâinile la spate prin depozit și — Lazăr trebui să se întoarcă destul de imprudent pentru a-l putea urmări în continuare — amenința să se piardă printre stivele de lemne, pe care părea să le treacă în revistă asemenea unui comandant forturile pe care le avea de apărat înaintea unei mari bătălii.

Cel ce ședea pe masa lui Rusan întinse gâtul și văzu și el mișcarea din curtea depozitului.

— Pleacă de la fereastră, domnule Lazăr!

Într-o fracțiune de secundă acesta își calculă șansele. Avea de ales intre două alternative: fie să deschidă cu orice risc geamul și să strige după ajutor (dar am mai spus că el nu era omul care să strige „Ajutor!’), riscând să rămână prizonierul agresorilor săi, fie să încerce să mai câștige timp până ce Mărginean se va decide să intre în birou, Lazăr fiind convins că indivizii care erau atât de curajoși cu el nu vor îndrăzni să se opună unui ofițer superior activ, în uniformă și în exercițiul funcțiunii. Se hotărî pentru a- ceasta a doua alternativă, când îl străfulgeră un gând care-l făcu să-i țâșnească transpirația pe frunte: dacă cei doi birjari care fuseseră de la început în depozit și care au văzut venirea acelor indivizi suspecți erau în cârdășie cu ei și le-ar explica celorlalți și lui Mărginean că stăpânul depozitului este plecat, că nu se întoarce decât mai târziu și că nu va putea fi găsit decât spre seară?

— Pleacă de la fereastră cât te mai rog! Ceilalți doi tipi erau ocupați cu sticlele iar Duma habar n-avea și continua să bată cu palmele în tăblia mesei.

Cămăruța în care-și avea Lazăr biroul era mică, din doi pași puteau să fie toți patru peste el, dar n-avea de ales. Își dădu ochii peste cap și apăsând cu toată puterea spatelui, lăsându-se să alunece în jos de parcă ar fi leșinat, desfăcu primul rând de geamuri.

Apoi, ținându-se de inimă, se suci cu 180 de grade și se apucă de mânerul geamurilor exterioare. Totul nu dură decât cel mult două secunde.

Duma mai bătea darabana în masă, ceilalți doi, deveniți atenți la a doua somație a celui de pe masa lui Rusan, încă nu înțelegeau ce se petrece. Doar acesta din urmă sări de pe locul său și se repezi să-l prindă pe Lazăr, care se făcu nevăzut prin fereastra scundă.

— Aici! le urlă el oamenilor săi și strigă din toată inima, fără nicio șovăială în glas, dând un ordin și nu chemând în ajutor.

Și când două mâini puternice îl apucară de mijloc, încercând să-l tragă înapoi, își spuse că nu poate să fie decât unul singur cel care l-a atacat și de unul singur nu-i era frică, așa că lovi din întoarcere și cu toată puterea!

— Prindeți-i! le mai strigă oamenilor săi să nu ne scape unu’! Redevenise din nou el, își regăsise toată autoritatea asupra celorlalți și se amăgea la gândul că niciodată nu renunțase la felul său de a fi, poate cu excepția unui singur moment, atunci când își duse brațele înaintea feței, încercând să iasă cât mai puțin zdruncinat din contactul pe care-l bănuia inevitabil. Apoi multe zile își tot căută scuze și justificări pentru gestul acela, unicul care-i umbrea niște minute rămase scumpe în amintire prin modul triumfal în care s-au terminat. Cu timpul, începu să creadă tot mai mult în cele pe care le povestea și care, la urma urmei, nici nu erau chiar minciuni; amintea, de pildă, de faptul că, deși a fost atacat de patru vlăjganii veniți cu intenția evidentă de a-l jefui și de a-l cotonogi, nu s-a ales cu niciun fir de praf mișcat de pe haina sa, cu toate că a fost singur cu ei timp de aproape o jumătate de oră. Da, de devastat i-au devastat biroul, și asta o povestea cu mult mai mult lux de amănunte decât tot restul, n-a putut să se opună pagubelor pe care i le-au pricinuit, dar acestea au rămas în domeniul strict material și în niciun caz spiritual, pentru că cine a ieșit învingător din toată povestea nu a rămas un secret pentru nimeni. Și, pe urmă, modul atât de ingenios în care a ascuns cheile în abajurul de la lampă, loc în care niciodată nu le-ar fi trecut bandiților prin cap să le caute, nu putea decât să facă să le crească stima asociaților lui Lazăr față de el, care s-a dovedit mai mult ca oricând capabil să țină în securitate și în secret tranzacțiile pe care le făcea.

Și îi reușise atât de bine și săritura pe geam cu strigătul acela prin care-și chemase oamenii la asalt, încât nimeni n-a rămas nicio clipă cu părerea că ar fi cerut ajutor. Se purtase ca un comandant care se retrage strategic pentru a-și atrage inamicul în cleștele flancurilor gata de atac.

„O mare victorie!” își zise Lazăr în timp ce asista cum fotograful pe care l-a chemat prindea în obiectiv urmele câmpului de luptă din biroul lui. „O mare victorie!” șt în mod cu totul ciudat, flerul îl învăță din nou, nefiindu-i nicio clipă teamă de urmările la care se expunea din partea legionarilor și sugerându-i în mod vag că după apropiata lor înfrângere — pe care de asemenea o simțea! — nu va avea decât de profitat cu vârf și îndesat de pe urma celor întâmplate în ziua aceea.

Și colonelul… Și el se purtase așa cum se așteptase Lazăr, nefiind nici măcar dispus să le acorde vreun cuvânt indivizilor, aruncându-i afară din depozit și venind la Lazăr să-i strângă mâna în tăcere și bărbătește. Moment pe care Lazăr se pricepu să-l promoveze cu încântare și gravitate.

Și doar gestul acela, atunci când și-a ascuns obrazul în fața unuia dintre învinșii săi, îi rămânea mereu ca o durere într-una din amintirile sale cele mai frumoase. Îi evoca prea mult copilăria în care obișnuise să ia bătaie de la alți golani în lupte pe care nu le putea evita și în care era înfrânt întotdeauna dinainte, copilărie tristă, dar școală cu atât mai prețioasă pentru ciocnirile care au urmat. Nimeni nu-și amintește de un simplu gest de apărare — legitim și rațional — își tot spunea, și așa și era, dar ar fi dat oricât ca nici măcar acea unică pată să nu fi existat în comportarea sa.

Despărțindu-se de Mărginean și oferindu-le celor doi vizitii din vișinata care mai rămăsese, așteptând fotograful, își aminti de ceilalți doi birjari, cei care stătuseră impasibili sub șopron, în vreme ce el, patronul lor, se afla în primejdie. Cumpăni dacă erau lași sau vânduți și hotărî să-i concedieze pe loc.

Așteptă apoi să cadă legionarii pentru a-i denunța pe amândoi de un trecut verde.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.