Deputaţii dezbat zilele acestea în Sesiune extraordinară nu doar modificările la legile justiţiei, ci şi un Proiect de lege pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Mai pe scurt, legile anticămătarie. În speranţa că aceste legi vor fi înţelese mai uşor, Gheorghe Piperea a realizat pentru Cotidianul o analiză, „Protecția persoanelor vulnerabile împotriva cametei“, pe care v-o prezentăm într-o serie ce va publicată pe parcursul a trei zile
5. Persoanele vulnerabile sunt, în sensul art. 3 pct. 15-16 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr.123/2012, clienții casnici vulnerabili, adică acea categorie de client care, din motive de vârstă, sănătate sau venituri reduse, se află în situație de risc de marginalizare socială și care, pentru prevenirea acestui risc, beneficiază de măsuri de protecție socială, inclusiv de natură financiară. Întrucât creditul, mai ales cel ipotecar, este similar cu utilitățile, definiția din Legea nr.123/2012 a persoanelor vulnerabile se potrivește și consumatorilor de credite acordate de bănci sau de IFN-uri. O definiție indirectă a persoanei vulnerabile rezultă și din art. 247 Cpen, care pedepsește cu închisoarea creditorul care profită de starea de nevoie a debitorului. Astfel, dacă un împrumutător profită de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de dependenţă în care debitorul se află faţă de el și îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie, atunci acel împrumutător este pasibil de pedeapsă penală. De aici concluzia că și clienții IFN-urilor sau debitorii aflați în executare silită derulată de colectorii de creanțe sunt persoane vulnerabile, având nevoie de protecție, inclusiv de natură financiară, o protecție mai consistenți decât cea acordată, în mod obișnuit, consumatorilor.
Marginalizarea socială poate proveni nu numai din poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității, care se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale (conotație care rezultă din Legea nr. 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale), ci și din alte forme de excluziune socială, cum ar fi cea care rezultă din aplicarea formalistă, lipsită de rațiune, a criteriilor de „calificare“ pentru accesarea unui credit. De altfel, Consiliul European a decis, în anul 2000, odată cu lansarea Strategiei Lisabona, sa înlocuiască termenul „marginalizare socială“ cu cel de „excluziune socială“, care este mult mai larg, conținând toate situațiile în care un grup minoritar și-a pierdut reperele culturale și normele care reglementează viața comunității (sau aceste repere și norme au căpătat caracteristici deviante), și este totodată respins de societatea majoritară. Conform acestui model, marginalizarea se diferențiază de separare (tendința unei comunități de a se izola de restul societății, punând accentul pe norme culturale și tradiții specifice ce îl diferențiază), de segregare (tendința majorității de a izola un anumit grup, în mod direct sau indirect), de asimilare (tendința unui grup de a pierde caracteristicile culturale specifice) și de integrare (situația în care se asigura în societatea majoritară atât condiții pentru păstrarea și dezvoltarea identității minoritarilor, cât și un cadru de comunicare și cooperare cu majoritatea în condiții de egalitate în drepturi). Un individ este exclus social dacă, din motive aflate în afara controlului său, nu poate participa la activitățile normale ale cetățenilor din acea societate, cu toate că și-ar dori să se implice social.
Persoanele indezirabile din punct de vedere financiar sunt rejectate de sistemul bancar, pe motiv de pensionare, șomaj, boală sau supraîndatorare. Mecanismul utilizat este analiza de rating din care rezultă o listă neagra, pentru uzul băncilor, cu toți clienții problematici sau rău-platnici1, lista creată și gestionată de așa-numitul Birou de credit2. Persoanele înscrise în listă nu se mai califică la alte credite după ce sunt înregistrați ca atare. Analizele de rating ale Biroului de credit (aparent benefice băncilor, întrucât le feresc de riscurile creditării iresponsabile) au determinat apariția unui uriaș număr de persoane care nu se mai pot împrumuta la bănci, deci nu mai pot consuma ceea ce consumă „privilegiații“ care se împrumută la bănci cu dobânzi și comisioane de zece ori mai mari decât dobânzile la depozite, creând din ce în ce mai mulți bani-datorie.
Persoanele declarate indezirabile pentru sistemul bancar sunt dintre cele mai vulnerabile. Nu numai că sunt potențiale victime ale marginalizării sociale, dar ele sunt supuse și unui insidios și continuu proces de excluziune socială, fiind canalizate către un tip de creditare care este extrem de riscant și de scump, având toate ingredientele necesare unei ruinări definitive și ale unei captivități perpetue în contracte care, aparent, sunt oferite conform cu statutul acestor persoane, de paria ai sistemului financiar: ușor de accesat, rapide și entuziasmante prin iluzia pe care o construiesc că pot contribui la ridicarea nivelului lor de trai. Numai că, în realitate, aceste împrumuturi coboară și mai mult acest nivel de trai3. Fiind izgonite din „shopping-mall“-ul bancar, aceste persoane sunt nevoite sa apeleze, pentru necesitățile urgente de finanțare (cum ar fi o operație sau parcurgerea unei ierni friguroase), la Instituțiile Financiare Nonbancare (IFN) și la case de amanet, pentru microcredite, cu dobânzi și penalități inimaginabile și cu riscul de pierdere a bunurilor cu valoare sentimentală puse gaj.
Creditele acordate de Instituțiile Financiare Nonbancare (IFN), care nu sunt supuse controlului și supravegherii băncii centrale, sunt „căutate“ de consumatori, întrucât promotorii insistă pe facilitatea accesării acesteia și pe valoarea mică a împrumutului, „justificată“ de nevoia urgentă și de restriștea sau chiar de nefericirea împrumutatului, de unde rezultă o mare plajă de practici comerciale incorecte, cea mai gravă fiind camuflarea sub cuvinte, expresii și slogane deceptive ale unor costuri ale creditării uriașe. Spre exemplu, consumatorului i se prezintă „produsul“ ca fiind un împrumut fără dobânda (ascunzându-se informația esențială ca o întârziere chiar și de o zi a ratelor determină penalități uriașe) sau ca fiind un împrumut convenabil cu dobândă de câteva zeci de lei pe zi (disimulând intenționat informația esențială ca termenul de rambursare nu este pe zile, ci pe luni sau pe ani, de unde rezulta dobânzi în valori nominale enorme).
6. Pe vremea cruntei penurii de bunuri de consum a epocii comuniste, bunurile capitaliste se găseau numai în shop, un tip de magazine cu circuit semiînchis, destinat turiștilor străini sau deținătorilor (rarisimi) de valută, iar bunurile românești de calitate, destinate exporturilor, se găseau numai în rețelele selecte de magazine de producător, la care aveau acces doar privilegiații epocii, adică nomenclaturiștii sau funcționarii care primeau bunuri de consum calitative și rare cu titlu de mită. Restul cetățenilor, cei egali în sărăcie și în captivitate, erau ținuți la distanță de aceste bunuri intangibile.
Odată cu eliminarea acestei intangibilități, societatea noastră a îmbrățișat neselectiv toate greșelile și excesele libertariene ale anilor ‘90 care idealizau piața liberă, ignorând monopolurile care se creau și se consolidau în lumea „capitalistă“, treptat transformată într-o lume neo-feudală în care deținătorii privați ai averilor globale, beneficiari ai acelorași rente și privilegii pe care le dețineau elitele comuniste (și, anterior, cele fasciste), decideau și continuă sa decidă și cine consumă, și ce anume consumă.
În România contemporană, țara cu o economie care funcționează doar pentru bănci, pentru multinaționalele din domeniul farmaceutic și agroalimentar și pentru politicienii afaceriști, consumul pe credit este limitat la cei care se califică pentru a primi minunatul drept de a se împrumuta la dobânzi și comisioane de cel puțin zece ori mai mare decât dobânzile la depozite. Calificarea pentru accesarea creditului este decisă de „analiștii“ acelor bănci care încă mai dau credite în România (celelalte entități numite „bănci“, făcând orice altceva, dar nu creditare) prin analiza de rating. Ceea ce se cumpără este, la fel ca în comunism, ceea ce decide noua nomenclatură, adică băncile. Achizițiile se fac la prețurile decise de bănci în laboratoarele de calcul alchimic al indicilor sau al dobânzilor de referință. Casele din Programul Prima Casă, bunurile imobiliare supraevaluate în anii de așa-zis boom economic (2006-2008), bunurile de larg consum care se cumpără mai ales pe credit (cam aceleași în toate supermagazinele, acestea au, în plus, „calitatea“ de a se învechi prematur, pentru a obliga consumatorul să cumpere variante „înnoite“ ale acelorași produse învechite), titlurile de stat, toate acestea sunt predeterminate de bănci, prin condițiile generale de afaceri, imuabile și non-negociabile, mai „tari“ decât legile de protecție a consumatorilor și a defavorizaților economiei. Sistemul bancar din România, beneficiind de privilegii legale excesive și de un sistem judiciar deosebit de protectiv, își impune condițiile contractuale prin acte preformulate, non-negociabile, costurile creditării fiind stabilite prin formule alchimice de laborator, prin minute ale unor ședințe ale asociațiilor de lobby bancar sau prin alinierea la prețurile stabilite (discreționar) de liderii plutonului4, și nicidecum după legea cererii sau ofertei sau după vreo logică economică oarecare. Economia noastră are de suportat un astfel de monopol, nefiind beneficiara unei piețe bancare profunde și suficient de diversificate pentru a permite concluzia că legea cererii și ofertei ar putea influența în mod semnificativ „prețul“ banilor creați de bănci din nimic5. Deținătorii monopolului creației banilor din nimic decid și cine poate consuma și ceea ce anume se poate consuma.
În comunism, în piețe, se practică mercurialul, o listă de prețuri maximale ale bunurilor de consum care nu puteau fi depășite fără teama de sancțiuni penale pentru speculă. În „capitalism“, în băncile comerciale sistemice, se practică segregarea economică și mercurialul dobânzilor monopoliste. Cei care nu mai pot pătrunde în clasa selectă a „privilegiaților“ care se califică pentru creditele oferite de băncile comerciale, nu (mai) există. Foarte interesant sub raportul libertății economice este faptul că plățile nu mai pot fi făcute decât prin bănci. Chiar și cei care nu mai pot lua credite de la bănci trebuie să facă plățile prin bănci. Salariile funcționarilor publici și ale majorității celorlalți salariați nu se mai achită decât în cont sau pe card.
Metoda utilizată în sistemul nostru bancar pentru rejectarea indezirabililor este similar cu ceea ce devine o regulă în China Contemporană, asa-numitul rating de cetățean, care cuantifică gradul de onorabilitate a cetățeanului, element în funcție de care cetățeanul va fi sau nu beneficiarul „creditului social“ și va avea sau nu dreptul să consume pe credit. În mod evident, acest trend nu are nimic de-a face cu societatea de consum, care este o societate a democrației consumului.
1In sistemul judiciar romanesc existau, in primul trimestru al anului 2018, peste 1,1 milioane de dosare de executare silita, peste 250 de mii de procese ale bancilor cu consumatorii, peste un milion de consumatori faliti, peste un milion de consumatori care nu se puteau imprumuta de la banci sau de la societati normale de leasing intrucat fusesera rejectati din sistem si pusi pe listele negre ale Biroului de Credit, pentru a deveni victime ale creditarii pradatoare practicate de Institutiile Financiare Nonbancare (IFN).
2Biroul de credit este o societate comerciala constituita de majoritatea bancilor comerciale care opereaza in Romania. Informatiile si datele culese sunt puse la dispozitia bancilor – actionar, dar si a altor entitati care au aderat la sistemul gestionat de aceasta societate comerciala. Pe baza acestor informatii si date, bancile comerciale pot decide daca acorda sau nu credite, in functie de rating-ul persoanelor care sunt inscrise deja in lista.
3Acesti oameni care, uneori, au nevoie de 3-4 mii de lei ca sa treaca iarna sau ca sa faca ori sa finanteze o operatie, sunt obligati sa apeleze la micro-credite cu dobanzi de mari si cu penalitati astronomice, intrucat sunt izgoniti din randurile clientelei bancare „obisnuite”, pe motiv de risc ridicat si de istoric negativ. Ei sunt pensionari, someri, homeless-i care isi „datoreaza” situatia actuala bancilor sau colectorile de creante care i-au evacuat din casele executate silit, angajati la societati falite, clienti trecuti in Biroul de credit pentru ca si-au dat in judecata vaca sfanta (banca) sau au indraznit sa notifice o dare in plata etc. Acestea sunt rezultatele nebanuite, imprevizibile, ale libertatii discretionare a stapanilor banilor intr-un domeniu in care nu exista piata, ci monopol.
4Acesti lideri sunt bancile de importanta sistemica, atribut stabilit discretionar de BNR, prin circulare.
5Daca un vanzator de cartofi, pantofi, mere, vin, branza, mazare etc., isi comercializeaza marfa cu preturi de 10 ori mai mari decat costurile, el este imediat eliminat de pe piata de comerciantii onesti, care practica adaosuri comerciale rezonabile si rate decente de profit. Pentru ca sunt multi astfel de comercianti (concurenta lor este atomizata, in jargonul teoriei economice), legea cererii si ofertei opereaza automat si eficient, aducand preturile la nivelul valorii realiste, economic justificate, ceea ce inseamna ca acel comerciant care isi pune un pret multiplicat de 10 ori fata de cost va fi rapid eliminat de pe piata. In schimb, in „piata” bancara, unde dobanzile la depozit sunt chiar si de 30 de ori mai mici decat dobanzile la creditele de consum, iar comerciantii de credite sunt foarte rari pe „piata”, o asemenea corectie a preturilor nu este posibila. Bancile comerciale acorda imprumuturi cu dobanzi de 5-12% pe an, in functie de tipul si perioda creditului, costul suportat fiind in jur de 0,5% pe an (dobanda medie la depozite in perioada 2014-2018). Asadar, profiturile marginale ce rezulta din aceste „preturi” exorbitante (care nu pot fi corectate de piata, pentru ca nu exista concurenta), pot fi si de 1000-3000%. In sistemul bancar din Romania, in perioada 2-14-2018, dobanzile la depozite au fost mentinute cartelar, pe perioade lungi de timp, la niveluri care se afla cu mult sub rata inflatiei si chiar sub nivelul bobanzii de referinta a BNR (spre exemplu, Robor a fost, din 2014 pana in septembrie 2017, mentinut la cca 0,7% pe an, in timp ce dobanda de referinta a BNR, pe aceeasi perioada, a fost de 1,75%, adica de cca 2,5 ori mai mare). De fapt, dobanzile la depozite in aceasta perioada s-au situat la valori negative, pentru ca ideea de a retrage banii din depozite era penalizata cu comisioane de retragere atat de mari incat neutralizau penibila dobanda la deposit. In acelasi timp, creditele de consum se „vindeau” cu dobanzi medii de cca 12%. Asadar, ecartul dintre cele doua dobanzi era de unu la 30-40. Dobanda la depozit, stabilita cartelar, era mentinuta la niveluri similare chiar si dupa majorarea la 2,5% a dobanzii de referinta a BNR si dupa majorarea, in luna iulie 2018, fata de luna septembrie 2017, de nu mai putin de 5 ori a Robor (dobanda la care se imprumuta bancile intre ele).
legea asta este ca să ne aflăm in treabă, deoarece camăta este interzisă civil şi de codul civil, dar magistraţii se fac că nu observă, bazându-se pe faptul că experţii judiciari nu ştiu să calculeze legal dobânda ci o calculează conform unui contract cu prevederi nule prin efectul încălcării prevederilor Codului civil. la fel cum s-au făcut că nu observă că vechiul cod civil limita la 200 ha proprietatea persoanelor fizice asupra terenurilor agricole şi dăm lege specială. cum s-au făcut că nu observă că preempţiunea nu poate opera retroactiv în baza unor arende anterioare noului cod civil si dăm lege specială.dar in fapt scoatem legi noi cu scopul „declarat” de a indrepta ceva care nu este de indreptat si in fapt de a strâmba ceva care era bun. Codul civil nou este varză , întrucât nu reglementează răspunderea civilă contractuală, are doar un articol care spune că există, dar nicio clauză concretă sau supletivă.( ca şi cum ai avea codul penal făr sancţiuni sau fără descrierea faptei incriminate.)Codul civil român( original de pe vremea Babilonului) a fost valabil şi este valabil în lume de 6000 ani dar noi il facem mai bun.