Protestele, verificări ale „câmpului tactic”

Acum, când ministrul justițiar Florin Iordache s-a retras mai înțelept decât l-a perceput piața, după ce, deghizat în Zorro, a penetrat, ca un exercițiu oratoric, compacta mulțime din fața Palatului Victoria, când sacrificiul său și curenții polari le-au mai domolit tinerilor flacăra din inimi, ar fi momentul unor considerații de natură tehnică. Jurnaliștii TV, angajați predilect în evidențierea unui tip de retorism, insistă doar pe ceea ce se vede în economia celor care se întâmplă sau caută prilej de întâmplare.

Evident, aceste considerații nu vor altera cu nimic din măreția protestatarilor. În România, suntem obligați de realitate să constatăm anumite creșteri: nivelul de civilizație al străzii, dragostea de țară și dimensiunea steagurilor. Tinerii frumoși, în mod evident, și liberi, în mod necesar, apără de două săptămâni înțelepciunea președintelui cancelar Klaus Iohannis și sancționează vocația de legiuitor a președintelui (de partid) premier Liviu Dragnea, ambii preocupați de pacea socială și de binele semenului lor. În spatele primului sunt voturile noastre și Germania, cu SUA venind din lateral. În spatele gladiatorului din Teleorman sunt voturile românilor grijulii pentru votul lor, deja furioși, și socialiștii europeni, cu SUA abordate direct, la masă.

Între victoria altora și prostia scindării

Așa cum continuă lucrurile, există însă posibilitatea să constatăm că victoriile mediatice ale lui Klaus Iohannis asupra lui Liviu Dragnea sunt, de fapt, victoriile altora împotriva României, iar frumusețea indubitabilă a străzii va fi fost în realitate prostia unei națiuni scindate. Și atunci vom putea să trăim fericirea că penalii, cu circumstanța agravantă de a proveni dintr-un partid comunist, nu ne pot conduce, deși au câștigat democratic guvernarea, în defavoarea celor protejați de binomul UE-SUA. Nu ne putem impune să uităm cum se băteau nu demult între ele aproape toate partidele, inclusiv cele din alianța de atunci, USL, pentru a-l aduce pe Klaus Iohannis la putere, indiferent de funcție, la Guvern sau la Președinție, mai ales că descendenților din PCR li s-a tot refuzat din 2004 citadela Cotroceniului, asociată cu politica externă, cu medierea, cu garanția respectării Constituției și cu ce se mai practică la noi extra time, cert constituțional. Cât ar fi ea democrația de obligatorie ca metodă a maselor de a-și alege conducătorii, nu se poate risca insecuritatea furnizată de „partenerii“ PSD ai Europei, care ar putea, la un moment dat, tranzacționari cum sunt, să treacă pe tărâmul interzis al dialogului real cu Rusia. Și atunci interdicția accesului la putere a penalilor capătă o logică mai importantă decât aceea care este efect al unor legi arbitrare, impuse în cea mai mare parte de cei care îți asigură protectoratul.

Două agore naționale: intersecția și trotuarul

Oamenii liberi cu atât mai mult nu pot trece prin plasele de selecție, care despart masele de grupul reprezentanților politici, care tind să-și însușească puterea cu orice ocazie, mai mult sau mai puțin calendaristică. Tendința naturală a animalului politic din România ar trebui dresată, voința de putere va fi cenzurată de acceptul de reprezentare? În acest context, libertatea va rămâne cu certitudine un slogan pentru votanți, excedați, cum s-a demonstrat deja, de frumusețe și libertate, tocmai acea libertate de dincolo de gardurile care delimitează cele două agore naționale, intersecția din Piața Victoriei și trotuarul din fața Cotroceniului, localizări disproporționate din toate punctele de vedere care, aparent, ar conta în democrație. Oricând, acest sistem, pentru consolidarea căruia luptăm, îl va prefera pe coruptul său, protejându-i inclusiv corupția, în defavoarea celui cu accese de libertate, pentru că gesturile și atitudinile acestuia ar putea înstrăina interesele din interiorul unui protectorat. Nu putem avea naivitatea să credem că tolerarea actelor de corupție a celor care își pun interesele în aplicare a fost o chestiune de tragere la sorți între indivizi sau între jurămintele lor. Când este vorba de o țară din ce în ce mai fragilă și de un popor din ce în ce mai inexistent, această naivitate ar trebui total interzisă de minima inteligență.

Victoria democratică a poporului român asupra lui însuși

Intransigența conceptuală a președintelui nostru trebuie să se manifeste în acord cu cei care s-au săturat de viclenia și abuzurile PSD, nu are alternativă, însă acest adevăr nu trebuie speculat ca metodă pentru dezbinarea țării, în primă fază doar o dezbinare de responsabilitate cetățenească. Acest miracol de bun-simț, care a guvernat protestele din orașele mari ale României, a ascuns încrâncenarea și ura împotriva adversarului politic, care câștigase alegerile, precum în vremurile când PSD, sub altă denumire, își putea manifesta, fără constrângeri politice sau de coduri juridice, tirania cleptomană. Și când câștigase? Tocmai când fuseseră supuși represiunii anticorupție, de expresie occidentală. Alegerile au fost mai libere chiar și decât dorința de libertate a membrilor PSD, fiind organizate în mod corect de comisarii, consilierii și secretarele Europei.

Poporul român tolerant a repurtat o victorie democratică asupra poporului român instruit, liber și intransigent. Pentru stăpâni este intolerabil. Ce folos le mai pot aduce lor democrația și resursele noastre, dacă însăși democrația le alungă de la putere pupilele? Asta nu poate compensa certitudinea poporului român de a considera că politicienii noștri se adună unii cu alții în diferite partide pentru a-i face lui bine, tocmai cu pârghiile pe care el însuși, poporul, le încredințează, după care se complace continuu în marja de eroare a luminițelor de la capătul răbdării sau, după caz, al manipulării.

Binomul, un instrument de control

Domnul Iohannis este astăzi președinte ca produs al luptei împotriva corupției în aceeași măsură în care Ion Iliescu a fost un președinte emanat din Revoluția din decembrie 1989. Bineînțeles, atât corupția, cât și excesele totalitare sunt ceva străin de esența noastră, de care, în ultimul sfert de mileniu, Europa și SUA vor numaidecât să ne scape.

Indiferent cât ar încerca Liviu Dragnea să se pună la dispoziția puterilor străine, indiferent cât ar plăti pentru asta de la partid sau de la bugetul de stat, știu exact ce spun, el nu poate fi de încredere, atât timp cât partidul său este perceput ca fiind de natură estică, riscant pentru stabilitatea din zonă. PSD și alianțele pe care le construiește nu pot guverna în administrația centrală nici măcar când câștigă alegerile, și nu doar acum s-a întâmplat această particularitate democratică, Traian Băsescu le-a destructurat deceniul trecut, pentru a crea premisele controlului deplin asupra resurselor și poziției noastre democratice. Ceea ce a făcut Ion Iliescu în prima parte a anilor ‚90 pe plan intern, pentru a nu fi deranjat în exercitarea puterii, a făcut Traian Băsescu pentru puterile occidentale în ambele mandate.

Și pentru că jocul politic poate fi oricând riscant prin condiția sa imprevizibilă, a fost creat un organism de control, sub pretextul luptei împotriva corupției, o evidență. Binomul elimină rând pe rând piesele cu care se joacă extrem de vizibil acest sport al minții, șahul vasalilor. Când devine evident că de pe tablă cad obiectiv doar piesele negre, se sacrifică și câte un pion sau vreun nebun de culoare albă. Niciodată regina.

O luptă absurdă într-un context grav

Este exclus să mă gândesc la vreo scuză, cel puțin de natură intelectuală, atât pentru conținutul Ordonanței cu ghinion subliminal, cât și pentru maniera ei de promovare. Însă pesediștii ar fi putut să știe că, în cazul în care nu trec Ordonanța 13, vor fi ușuiți din peisaj, cu pierderi majore de natură personală, pe un motiv absurd, corupția, când aceasta, indiferent de moment, a fost la liber pentru toată lumea și doar acum dorește cineva, ca un ghinion străin, într-un fel deloc aleatoriu, să o considere a fi un handicap politic… Cum să accepți atât de ușor acest lucru, mai ales când poporul votează cu tine și ai aproape 70% din puterea parlamentară, decizională și capacitate curat constituțională de a face legi cerute de CSM, CEDO și necesități personale? Șansa noastră este că întâmplările din piețele României sunt doar o verificare a potențialului din „câmpul tactic“. Lupta pare absurdă în contextul extrem de grav din împrejurimi. Există riscul degenerării și, astfel, al unor pierderi ireparabile pentru țară, ca justificări pentru eventuale intervenții străine. Nu este doar de frivolul procentaj electoral, ori de teama de a pierde mandatul câștigat împotriva sfidătorului Victor Ponta. Am mai avut și un alt noroc, protestele de amploare fără precedent democratic au fost cu ceva timp înainte de reconfigurarea care va fi în Balcani. În plus, lumea unită a democrațiilor tradiționale are acum o altă agendă, nu dorește destabilizare exact acolo unde a reușit să își impună idealurile, iluziile și bunăstarea, ca esențe ale democrațiilor în curs de consolidare, pe care le urmărește atent, protector, intervenind cu substanță ideologică și magistrați atunci când este cazul.

Două pericole: depopularea și părăsirea interesului național

Bineînțeles că nu ne trebuie rușii aici, experiența românilor este cumplită, dar asta nu înseamnă că nu a devenit foarte vizibilă agresarea lor și noi acum suntem aliații Occidentului, dar și vecinii rușilor. Între timp, la înțelegere cu europenii, Vladimir Putin, un om politic care înțelege deplin șansa existenței poporului rus în Europa, a ajuns la o privire de lunetă de Galați. Și nu cred că ar vrea neapărat să vină până la Tecuci, însă îi poate trimite pe aliații lor, cel puțin așa cum a venit și Europa, cu apucăturile ei cu tot, ca aliat și ca speranță de mai bine a noastră…

Vladimir Putin nu este dominat de gesturi poetice sau de tandrețe, cadoul pe care i l-a făcut ciracului de la Chișinău nu este un simbol, este chiar o hartă! Putin nu a făcut gesturi necontrolate sau gesturi prin care Rusia a pierdut atunci sau ulterior. De pildă, Ungariei, micimea actuală îi tensionează așteptarea, ea vrea în mod constant să își depășească anumite complexe, are ea, așa, o tendință veche de ocupare a unor teritorii, nevoia de spațiu vital a unui popor care și-a dorit să construiască sau să atace imperii. Din 1848, Ungaria a crezut continuu că doar neșansa a făcut-o mică, lucru pe care nu îl observase până atunci din cauza ochelarilor austrieci. S-a săturat să tot aștepte de la NATO și UE să i se dea granițele fostului imperiu austriac, acum se lipește cu agitația cocoșului pitic de altă sursă de speranță, firesc la nivel psihologic. În contextul eliberărilor din 1988-1989, nu a mers, nu a mers nici în martie 1990, probabil nici acum, dar, cu certitudine, există această șansă atunci când România va fi depopulată și părăsită de interesul național, cam așa cum este acum, când orgoliul, continuarea mandatului și eliminarea adversarului politic sunt mai importante decât tot ce este cu adevărat mai important, țara întru care trebuie să exiști. Cei mai mulți dintre oameni iubesc întunericul în care stau pentru că este întunericul lor. Și acesta trebuie uneori negat cu lumină artificială.

Marius Marian Şolea, scriitor

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.