Rateuri istorice ale CIA pe ruta București –Teheran via Bagdad

Agenția Americană de Informații (CIA) are faima unui serviciu de spionaj redutabil, istoria sa este clădită pe succese incontestabile, dar, la o atentă verificare, se va vedea că nu totul este roz curat. În acest sens am în vedere ceea ce am aflat de curând de pe site-ul „The Black Vault” („Seiful negru”), condus de John Greenewald, ce vânează documente oficiale clasificate supersecrete și le face cunoscute.

Astfel, site-ul respectiv a reușit să aibă acces la documente ale Pentagonului referitoare la OZN-uri, „farfuriile zburătoare neidentificate”, și la controversatul subiect al extratereștrilor. Între altele, el a publicat recent și o analiză a CIA privind țările socialiste europene înaintea întâlnirii dintre Mihail Gorbaciov și George H. W. Bush din Malta – decembrie 1989. Acest document ne interesează datorită analizelor privind starea la zi și previziunile privind viitorul imediat, care, cum se va vedea, în cazul României sunt halucinante…Nu e singurul caz pe care-l am în vedere, lui adăugându-i poveștile (mai corect minciunile) prin care CIA a pregătit și prefațat intervenția americană din Irak, din martie 2003, unele dintre acele mistificări fiind recunoscute ulterior chiar de cei care s-au slujit de ele, cum a fost secretarul de Stat Colin Powell, care, între altele, într-un amplu interviu, a relatat „cum l-a mințit CIA”.

Al treilea caz asupra căruia mă voi opri este o analiză a CIA din toamna anului 1978 ajunsă (intenționat, se pare) în presa americană și potrivit căreia „regimul șahului Reza Pahlavi Aryamehr din Iran va mai rezista cel puțin zece ani!”La 16 ianuarie 1979, șahul era forțat să părăsească Iranul, la 1 februarie 1979 ayatolahul Ruhollah Khomeini revenea din exil, după 15 ani, devenind „omul cheie” al noii republici islamice care avea să fie proclamată curând și, cum se va vedea, SUA, care au fost un aliat de bază al Iranului, au suferit eșecuri impardonabile.

România – incertitudinea certitudinii

Nu doar citind din perspectiva zilei de azi analiza CIA consacrată situației din Europa de Est și implicit din România la finele anului 1989 provoacă stupefacție, ci și raportările la evoluțiile politice din această zonă. Cum poate se știe, înaintea unei întâlniri la cel mai înalt nivel dintre liderii a două state, ministerele de Externe, serviciile de spionaj și, dacă este cazul, iar interesele economice bilaterale o impun, și ministerele de resort din ambele părți pregătesc documente pentru fiecare dintre cei doi viitori interlocutori. Cu atât mai importante sunt atare documente dacă se ține seama că, la Malta, în decembrie 1989, a fost vorba de conducătorii celor două superputeri militare ale lumii – SUA și URSS – și, în plus, „summitul” respectiv avea loc după ce în Europa de Est se prăbușiseră pe rând regimurile din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și R. D. Germană, și nici cel din România nu se simțea prea bine. Ca urmare, devenise limpede că acel modus vivendi dintre Est și Vest bazat pe conceptul pe care l-a analizat foarte bine Lloyd C. Gardner în volumul „Sferele de influență. Împărțirea Europei de către marile puteri la Munchen și Ialta” ( Ed. Elit) devenea caduc, iar finalul Războiului Rece era mai mult decât clar. Apoi, la ordinea zilei pentru „cei doi mari” se contura tot mai pregnant și delicata problemă a reunificării Germaniei, context în care cele două dintre cele mari învingătoare din Al Doilea Război Mondial – SUA, URSS, Marea Britanie și Franța, ale căror trupe staționau pe teritoriul celor două state germane – aveau cel mai greu cuvânt de spus. Pe scurt, agenda convorbirilor dintre al 41-lea președinte american, George H.W. Bush, și omologul lui sovietic, Mihail Gorbaciov, a fost foarte încărcată.

De curând, site-ul „The Black Vault” a pus mâna pe memorandumul „Europa de Est în ajunul întâlnirii din Malta”, făcut de CIA pe 29 noiembrie 1989, cu doar trei zile înaintea amintitului „summit”, semnat de George Kolt, fost șef al Direcției de Analiză Sovietică, și supervizat de republicanul William H. Webster, directorul Agenției între 1987 și 1991, un as al serviciilor secrete americane, el conducând în prealabil Biroul Federal de Investigații (FBI) din 1978 până în 1987. Cum se poate bănui lesne, memorandumul analizează fiecare stat est-uropean, ținând seama de situația la zi și ce evenimente ar urma să se producă în viitorul imediat. Surprinzător sau nu, dacă privim din perspectiva acelui moment, României i s-a destinat foarte puțin spațiu, doar un paragraf (!?), ea fiind analizată împeună cu Iugoslavia! Pe urmă, dacă se au în vedere cele scrise în document, reiese că, de o parte, spionii americani ar cam fi la curent cu situația la zi, dar au dat-o în bară în ce privește perspectivele imediate – mai exact cu ceea ce avea să se întâmple la București peste nici trei săptămâni, la 22 decembrie 1989!

„În România, ultimul bastion al ultra-ortodoxiei din Pactul de la Varșovia, recent încheiatul congres al partidului (CIA se referă la Congresul al XIV-lea al PCR desfășurat între 20 și 24 noiembre 1989- n.n.) l-a reales în unanimitate pe președintele Caușescu, care a respins emfatic reformele politice și economice care străbat Europa (de Est; era vorba de așa zisa relaxare din Perestroika, lansată cu mare tam-tam de Gorbaciov- n.n.). Boicotul ambasadorilor occidentali și al altora atestă izolarea internațională tot mai mare a României. În ciuda deteriorării continue a situației economice și a popularității în scădere a lui Ceaușescu, NU EXISTĂ NICI UN RIVAL CONVINGĂTOR, IAR O SCHIMBARE ESTE PUȚIN PROBABILĂ PÂNĂ CÂND ( Ceaușescu-n.n.) NU VA PĂRĂSI SCENA”! (subl. DC).

Revenind la izolarea României, trebuie notat că analiza CIA, cât de sintetică s-a vrut ea, ar fi trebuit să arate că boicotul funcționa bine și la nivelul „țărilor socialiste frățești” în frunte cu URSS. Astfel, delegațiile partidelor comuniste din acele state aveau în frunte persoane din eșalonul II. De pildă, cel sovietic era Vitali I. Vorotnikov, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, vicepreședinte al Sovietului Suprem al URSS și președinte al Consiliului de Miniștri al RSFS Ruse ! Congresul al XIV-lea al PCR avea să se desfăşoare, după cum va observa jurnalistul Agenției TASS, Nikolai Morozov, într-o atmosferă sufocantă, plină de minciună și de scandări ale unor „aplaudaci profesioniști”. Rememorând acele clipe, el scrie: „Această scandare neîntreruptă a unor lozinci ritmate, precum și săritul continuu în picioare îi făcea(u) pe corespondenții occidentali să se uite buimăciți în toate părțile”.

Sinteza CIA omite apoi să releve divergențele evidente și în Congres între Ceaușescu și celelalte țări socialiste. Astfel, amintitul Vorotnikov arăta:„N. Ceaușescu a criticat țările socialiste pentru, chipurile, abaterea lor de la principiile socialiste, a chemat la întărirea unității și coeziunii. A vorbit în termeni duri despre caracterul inadmisibil al unificării Germaniei. La URSS și colaborarea noastră s-a referit în treacăt”. După primirea lui de către Ceaușescu, el raporta că acesta „a criticat poziția noastră referitoare la diferite forme de proprietate… S-a referit la situația din diferite țări, amenințările la adresa socialismului, la credulitatea nejustificată a liderilor socialiști”.

Revenind la documentul CIA, izbește cel mai mult afirmația din finalul paragrafului dedicat României privind faptul că o schimbare e „puțin probabilă”, asta în condițiile în care agenții americani care se pretindeau foarte informați (?!) ignorau atmosfera apăsătoare, climatul de încordare teribilă la nivel individual și colectiv, era perceptibilă o stare accentuată de disperare, care, printr-o scânteie, putea deveni oricând incendiu devastator. Personal, nu împărtășesc ideea că în mod special CIA apăsa pe ideea că N. Ceaușescu este de neclintit pentru a forța mâna celor doi mari decidenți de la Malta să aprobe ideea ca la mai puțin de o lună după întrevederea lor, regimul Ceaușescu să pice în urma unor evenimente foarte sângeroase, care nu l-au ocolit nici pe acesta, lichidat și fizicește împreună cu tovarășa de viață în urma unui așa-zis proces.

IRAK- sarabanda de minciuni și mistificări

Un alt document exploziv dintre multele de dinaintea invadării Irakului l-a obținut amintitul John Grenewald pentru site-ul său „Thw Black Vault”, încredințându-l apoi siteului „Vice”. Nu era prima oară când acel celebru raport din 2002 făcea obiectul unei cereri de declasificare, dar prima lui versiune făcută publică în 2004 a fost foarte cenzurată din motive de „securitate națională”. Mai exact, după cum arăta France24, reticențele autorităților americane să-l facă public integral nu vizau decât protejarea Administrației Bush. Este vorba de Bush junior, fiul celui cu care s-a întâlnit Gorbaciov la Malta, al 43-lea președinte al SUA (2001-2009). Despre documentul respectiv se spune că „oferă o foarte urâtă imagine a serviciilor americane de spionaj, care nu avea informații fiabile”. De notat că, înaintea publicării sale de către „Vice”, Institutul American de Cercetări și de Analize, RAND, aprecia într-un studiu asupra serviciilor de informații că, „din ceea ce știm la ora actuală, concluziile privind prezența armelor de distrugere în masă în Irak fac parte din proastele lucruri realizate de serviciile de spionaj, în parte din cauza presiunii politice din epocă”. Raportul din 2002 este, de fapt, plin de avertismente referitoare la absența sau proasta calitate a surselor care să confirme o informație sau alta. În pofida prudenței autorilor săi, documentul a servit ca pretext, în 2003, pentru un război care continuă să facă victime și a costat Pentagonul peste 750 de miliarde de dolari.

În epocă mai puțin, dar mai ales cu trecerea anilor, numeroase voci din marea presă și internațională au arătat că, așa cum scria pe 8 martie 2013, o revistă pariziană pe site-ul său, „ne aflăm în fața celei mai mari minciuni din domeniul spionajului – și, de asemenea, ce mai mare provocatoare de morți. O mistificare imaginată de un quidam (cineva nenumit), care a servit ca pretext principal la invadarea Irakului, în urmă cu zece ani”.

Extraordinara întâmplare a avut loc pe 5 februarie 2003, la ONU, în ședința Consiliului de Securitate, când secretarul de Stat american Colin Powell s-a adresat celor din sală și implicit întregii lumi, rostind un discurs care a devenit celebru: „Nu există nicio îndoială că Saddam Hussein are arme biologice” și că „are capacitatea de a produce rapid altele” în număr suficient pentru „a ucide sute de mii de persoane”. Cum putea face așa ceva ? Datorită „laboratoarelor mobile” clandestine, care fabrică agenți ucigași precum „ciuma, bacilul cărbunelui sau virusul variolei”. Sigur pe tot ce spunea, superputernicul membru al Administrației Bush a adăugat : „Avem o descriere de la prima mână a acestor laboratoare ale morții!” Și, ca să fie și mai convingător, el a ridicat mâna dreaptă, arătând un flacon despre care pretindea că este plin cu …antrax irakian!

În ce mă privește, eu, care am șase luni de armată la infanterie, am avut mari dubii că putea veni cineva într-o atare ședință tocmai în Consiliul de Securitate al ONU cu un flacon în mână, susținând că el are nu știu ce bacil înăuntru! Dacă, Doamne ferește!, îi scăpa din mână, cădea pe podea și se spărgea ? Ce specialist în arme biologice ar fi putut încuraja o atare inițiativă, chiar dacă exista o șansă de unu la sută să se producă o atare nefastă întâmplare? Întrebarea retorică am găsit-o cu timpul în mari investigații de presă. Ulterior, când războiul din Irak a început cu întregul lui cortegiu de nenorociri, inclusiv de partea americană, au apărut tot mai multe articole pe această temă și clarificările fostelor oficialități, precum Colin Powell, nu au întârziat. Mai întâi, fostul secretar de Stat a regretat că s-a putut preta la un atare joc chiar în Consiliul de Securitate.Apoi, la zece ani după întâmplare, când, la Paris, i-a apărut volumul „Am avut noroc”, el a acordat un amplu interviu lui Vincent Jauvert de la LeNObs.fr (1 martie 2013). „O pată în cariera mea”, scrie în carte despre acel epsod fostul secretar de Stat. „Este foarte greu să uiți un asemenea moment, mai ales dacă ți se vorbește despre el zilnic timp de zece ani. După ce am descoperit că un mare număr de informații care mi-au fost furnizate erau inexacte, nu am încetat să mă întreb: ce aș fi putut face pentru a evita asta? În apărarea mea aș spune că nu am avut decât trei zile pentru a pregăti această prezentare și că aveam un foarte mare număr de documente pentru a le analiza.” Întrebat de ce a avut doar trei zile pentru pregătirea prezentării, el a răspuns: „Problema era următoarea: președintele Bush mi-a cerut să prezint dovezile noastre la ONU plecând de la un text redactat de un consilier al vicepreședintelui SUA, Dick Cheney ( textul a fost scris de Lewis Libby, director de cabinet al lui Cheney-n.n.). Dar, când când am cerut serviciilor de informații elemente concrete pentru a susține unele părți din acest document, ei mi-au răspuns că nu au văzut niciodată aceste informații. Trebuia, deci, plecat de la zero și scris un alt discurs. I-am spus președintelui că aveam nevoie de mai mult de trei zile, dar el mi-a răspuns că a anunțat deja lumii acest discurs la ONU și că nu putea da înapoi.

Întrebat dacă textul atât de straniu scris de biroul vicepreședintelui nu l-a alertat că se încerca manipularea lui, Powell a răspuns: „Nu, cu adevărat. Eram decepționat, dar nu m-am panicat: CIA trebuia să mă ajute. M-am dus la sediul Agenției și, grație informațiilor furnizate de șeful ei, George Tenet, am putut face un discurs. Remarcați că în el am mai puține elemente controversate decât președintele, Condoleezza Rice (la ora aceea consilieră prezidențială pentru securitate națională, ulterior succesoarea lui Powell) sau Donald Rumsfeld (pe atunci șeful Pentagonului) au folosit public și în mai multe rânduri. Biroul lui Cheney, de exemplu, insista să vorbesc despre legăturile presupuse dintre Saddam Hussein și Al Qaida, pe care vicepreședintele le evocase adesea. Dar, cum ele nu erau probate, nu am făcut-o. Totodată, am vorbit foarte puțin despre programul nuclear.” Reporterul francez a remarcat că, totuși, în legătură cu restul, adică armele chimice și biologice, „probele” erau false, la care fostul secretar de Stat american a răspuns:„Da, dar asta nu era o minciună deliberată din partea mea. Credeam ceea ce spuneam.Toți, președintele, membrii guvernului și Congresului, credeau asta. Președintele m-a ales pentru că eram mai credibil în fața comunității internaționale, dar, încă o dată, nu făceam decât să transmit ceea ce-mi spuneau cele 16 agenții guvernamentale.Și cred că și dvs, dacă ați fi fost în locul meu și ați fi văzut documentele care mi s-au prezentat, ați fi crezut asta. Evident, credeam că CIA verificase informațiile.De asemenea, când, câteva săptămâni mai târziu, Agenția ne-a spus că „informația” privind laboratoarele biologice venea din Germania și că nici un agent american nu a întrebat sursa principală despre această păcăleală, am fost stupefiat!”

La întrebarea gazetarului, dacă patronul CIA, Tenet, i-a spus lui Powell că germanii îl preveniseră despre lipsa de fiabilitate a acestei surse, interlocutorul a răspuns:„Nu, nu știam ce știa el în realitate. Mai târziu a reieșit că anumite persoane din serviciile de informații erau la curent cu această alertă pe care germanii și alții o lansaseră. Și au spus: „Ne-am dus să-l vedem pe Tenet, dar nu a vrut să ne asculte.” Este adevărat ? Nu știu. În orice caz, la prezentarea mea la ONU, voiam să fie alături de mine, întrucât prezența șefului CIA arăta lumii că ceea ce spuneam reflecta concluziile sale. Zece ani mai târziu, Tenet nu recunoscuse că acestea erau false. Niciodată, el nu a explicat de ce serviciile sale au scris, de exemplu, că Saddam Hussein avea sute de tone de arme chimice, „din care, cea mai mare parte, fuseseră fabricate anii trecuți”, în timp ce el nu avea un gram!” În finalul interviului său, Colin Powell, unul dintre cei mai respectați generali americani, autorul unei doctrine militare care-i poartă numele, a rostit acest adevăr tulburător: „Din nefericire, nu se va uita discursul la ONU, care va ocupa un mare loc în necrologul meu…”

Ajunși în acest punct cu clarificările privind rolul jucat de minciuni și manipulări în declanșara războiului din Irak să amintim aici și ceea ce spunea în iulie 2003 ( deci la debutul războiului!), în revista pariziană „Le Monde Diplomatique”, directorul ei Ignacio Ramonet, un nume de referință în presa din Hexagon: „Potrivit doamnei Jane Harman, reprezentantă Democrată de California, ne aflăm în prezența celei mai mari manevre de manipulare și de intoxicare din toate timpurile!” Nu era singura persoană care avea atare opinii tranșante. Pe de altă parte, nu se poate nega că toate declarațiile belicoase ale liderilor marcanți ai Administrației Bush au fost reluate și amplificate de rețelele de televiziune Fox News, CNN și MSNC, radio Clear Channnel (1.223 de posturi în SUA) și chiar de ziare prestigioase precum Washington Post sau Wall Street Journal. Pe plan politic, invadarea Irakului pe baza acelor mistificări a declanșat o schismă în sânul NATO, cea mai gravă după crearea pactului, unii dintre aliații Occidentali ai SUA, Franța, Germania, etc. criticând-o deschis. În încheiere să notăm că minciunile și mistificările Administrației Bush reprezintă, potrivit profesorului Paul Krugman, „cel mai grav scandal din istoria politică a Statelor Unite, mai grav decât Watergate, mai grav decât Irangate”.

(În primul caz este vorba despre un scandal de spionaj politic care, în 1974, a dus la demisia președintelui Richard Nixon, el având multe ramificații. A izbucnit în 1972, investigaiile a doi ziariști de la Washington Post – Bob Woodward și Carl Bernstein, ajutați de o sursă, de fapt nr 2 din FBI- și ancheta Senatului dezvăluind numeroase practici ilegale de mare anvergură din cadrul administrației prezidențiale și soldându-se cu demisii și arestări.De atunci, sufixul gate a intrat în cultura politică populară. Afacerea Irangate sau Iran-Contra este un scandal polico-militar din anii 1980, în timpul celui de al doilea mandat al lui Ronald Reagan, când mai mulți înalți responsabili ai respectivei Administrații au susținut un trafic de arme spre Iran, deși exista un embargou asupra acestei țări, spre a obține fonduri pentru a finanța achiziționarea de arme de către mișcarea Contras din Nicaragua ce lupta împotriva autorităților sandiniste din acea țară, ceea ce Congresul SUA interzisese în mod explicit.Afacerea este înconjurată încă de mistere…)

IRAN: regimul Șahului rezistă 10 ani, zicea CIA, dar a căzut după 5 luni !

În relațiile dintre SUA și Iran, debutul propriu zis poate fi socotit anul 1951, când, premierul Mohammad Mosadech a naționalizat foarte puternica Anglo-Iranian Oil Company, după care el a fost îndepărtat de la putere în urma unui complot urzit de serviciile de spionaj americane și engleze, în cadrul „Operațiunii Ajax”. Ulterior acestui eveniment, ragimul șahinșahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr beneficiind de un sprijin masiv american, s-a întărit consistent, devenind unul autocratic.Ca urmare, deși avea ca vecin marele URSS, condus până la debutul lui martie 1953 de Stalin, și în plus, era legat de acesta printr-un tratat, Iranul a ales tabăra americană în timpul Războiului Rece, a cumpărat arme aproape exclusiv din SUA, ofițerii săi superiori și-au făcut studiile militare tot acolo, ca și perfecționările. Evident, că și serviciile de informații din cele două țări au stabilit relații strânse de cooperare, ofițerii iranieni mergând frecvent la studii și specializări peste Ocean. Evident, că CIA nu putea sta de-o parte în aceast spațiu liber pentru ea și l-a penetrat vârtos la toate nivelurile: curtea imperială, politic, economic, militar. Avântul industriei petroliere a fost folosit de șahul Pahlavi Aryamehr, care, beneficiind de venituri exorbitante, a adoptat un program amplu de reforme ce au condus la o perioadă de prosperitate rapidă și modernizare și care, paradoxal, au bulversat structurile vechi ale societății, dar au condus și la o evidentă lipsă de libertăți, pe care adepții islamului șiit originar le-au speculat tot mai mult.Ca urmare, au apărut mișcări antiguvernamentale laice și, mai ales, religioase, care s-au generalizat în 1978, în majoritatea provinciilor țării.

În acest context, la începutul toamnei lui 1978, CIA a redactat o amplă sinteză referitoare la situația la zi din Iran și, evident, la perspectivele ei. Șocant pentru acel context învolburat, în care ajunsese în prim plan mișcarea contestară religioasă inspirată de ayatolahul Ruhollah Khomeini, aflat în exil de 14 ani, mai întâi în Irakul vecin, apoi în Franța, după ce descria în tonuri cuminți realitatea la zi, vorbind de pespectivele imediate, CIA afirma tranșant că „regimul șahinșahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr are șanse de a rămâne la putere încă un deceniu”! Personal, cred că și atunci, dacă cineva din afară ar fi auzit această predicție ar fi rămas mut. Nu mai spun că și în Iran evenimentele se succedau cu mare repeziciune.Asfel, la nici două luni după previziunea CIA, pe 16 ianuarie 1979, șahinșahul Reza Pahlavi a plecat în exil. După două săptămâni, pe 1 februarie, revenea în țară după un lung exil ayatolahul Khomeini, el stârnid un val uriaș de entuziasm în rândul credincioșilor, nemaivăzut în această țară. Era limpede pentru oricine: ayatolahul devenise cea mai populară personalitate politică și religioasă din Iran și nimic nu se mai întâmpla fără acordul lui expres. Atâta vreme cât nu s-au declasificat documente despre acele vremuri, este greu de știut ce reacții și judecăți s-au emis în cadrul CIA despre aceste evenimente, succesiunea lor și principalii protagoniști.

Apoi, dacă pornim de la amintitele penetrări de către CIA ale tuturor structurilor politice, militare și economice, ca și de la relațiile speciale cu serviciile secrete este clar că nu la fel se petrecuseră lucrurile și cu cele religioase. Cu toate astea nu se poate explica, totuși, cum de cineva care ar fi trebuit să cunoască la nuanță zona, obiceiurile, cutumele și mișcarea șiită ignora entuziasmul cu care populația primise hotărârea destituirii șahului, pe fundalul creștererii accentuate a antiamericanismului, asta și datorită faptului că Reza Pahlavi a fost găzduit o vreme în SUA. După referendumul de la 30-31 martie 1979 a fost decretată Republica Islamică Iran. Cu toate astea, o vreme, în țară, deși Khomeini se bucura de prestigiu imens, existau circa 12 de grupuri revoluționare ce afișau fiecare propria viziune privind viitorul Iranului. Contrar așteptărilor, anihilarea acestora s-a ralizat prin Gardienii Revoluției apăruți ca din neant în mai 1979, în realitate formați din membrii comitetelor locale de teologi.

Revenind la CIA, nu cred că a perceput corect evoluția situației complexe din Iran, iar în scenariile pe care le-a făcut, dacă le-a făcut, nu a prevăzut că antiamericanismul va atinge paroxismul. Altfel, ar fi trebuit să reducă la maximum numărul diplomaților de la Ambasada SUA, să întărească paza „citedalei”, recte imobilul acesteia, ș.a.Oricum, capturarea ostatecilor de la Ambasada SUA din Iran, de la 4 noiembrie 1979, i-a luat ca din oală pe ei, CIA, celelalte servicii secrete americane și, evident, Administrația Carter. Timp de 444 de zile, 52 de diplomați și civili din cadrul ambasadei au fost ținuți ostateci de Gardienii Revoluției, fiind cel mai grav eveniment cu care s-au confruntat Statele Unite în timpul Războiului Rece.

Peste ani, când lucrurile s-au așezat cât de cât, ostatecii fiind eliberați după 444 de zile de captivitate și s-au putut consulta cele 80 de cărți de documente secrete refăcute după tentatvele de distrugere a lor în momentul capturării ambasadei, descărcabile acum și pe intrnet, „arată cât de puțin controla informațiile diplomația americană, care nu a anticipat evoluția situației din Iran”, după cum nota un specialist în serviciile secrete. Și asta în condițiile în care capilor acestoa ar fi trebuit să le dea de gândit că spitalizarea, la 22 octombrie, la New York, a șahinșahului Reza, atins de un cancer, va declanșa o reacție a Gardienilor Revoluției și a capilor revoluției islamice. În schimbul eliberări ostatecilor, autoritățile iraniene cereau mereu ca SUA să le predea pe șahinșah spre a-l judeca. Potrivit unor surse oficciale ayatolahul Khomeini a cauționat atât atacarea ambasadei SUA, cât și capturarea ostatecilor.

Pe acest fundal, în ultima decadă din aprilie 1980, președintele Jimmy Carter a aprobat „Operațiunea Eagle Claw”, o tentativă de eliberare a ostatecilor de către un comando american. Amintesc pe scurt coordonatele acestui fiasco rușinos, spre a sublinia că, atât planificarea, cât și executarea ei nu au beneficiat de adevărați profesioniști din domeniile implicate, conceperea ei amintind mai curând de un film de ficțiune gen „Tora, Tora, Tora”, referitor la atacul japonez de la Pearl Harbour, din decembrie 1941.Urmând să fie lansată în noaptea de 24/25 aprilie 1980, ea a presupus o planificare complexă, probleme tehnice și existența unor furtuni de nisip puternice și neprevăzute (sic!), care au provocat derută (!?) și anularea ei. Opt militari americani au murit și, în timpul evacuării, documente compromițătoate ale CIA au fost lăsate în aparatele abandonate la fața locului. Personal, nu înțeleg cum au putut crede „specialiștii” americani că trupele lor pot rămâne nevăzute două nopți pe teritoriul iranian, una chiar la 60 km. de Teheran. Apoi cum au crezut ei că cele opt elicoptere ale lor vor zburda în apropierea Teheranului sau că niște camioane închiriate la fața locului prin intermediari vor duce nestânjenite trupele de asalt în capitală, iar acolo unele vor merge la ministerul de Externe, unde unii membri ai comandoului vor elibera însărcinatul cu afaceri american și doi diplomați, după care elicopterele camuflate în apropiere vor fi chemate, vor ateriza pe stadionul din fața ambasadei și vor îmbarca ostatecii eliberați între timp și-i vor duce la aeroportul Manzaryeh aflat la 50 km sud-vest de Teheran. Ba, mai mult, elicopterele puteau face două drumuri. De pe acest aeroport capturat în voie de 75 de rangers vor fi îmbarcați cu toții în două avioane grele de transport C-141 Starlifter, elicopterele fiind distruse la fața locului, iar rangerșii vor părăsi aeroportul la bordul celui de al doilea avion C-141.

Numai că, la fața locului, au avut loc patru incidente mai mult sau mai puțin grave. În primul, în zona Desert One din plin deșert, la 300 km. sud-est de Teheran, în care urmau să aterizeze trei avioane MC-130 ce transportau trupe de asalt, a apărut un autobuz care a trebuit neutralizat, iar cei 44 pasageri deținuți la fața locului. În al doilea, dintre cele 8 elicoptere decolate de pe portavionul Nimitz din Golful Persic și care au zburat șase ore la altitudine mică, cel cu nr 6 a avut probleme la elice și a trebui să aterizeze în plin deșert, echipajul fiind preluat de nr. 8. Apoi sistemul de navigare de pe nr 5 s-a defectat, rămânând doar 6. În al treilea incident, furtuni de nisip au încetinit zborul elicopterelor, care au aterizat pe Desert One cu 90 de minute întârziere, cu piloții șocați și epuizați. După reaprovizionare, când să redecoleze, comandatul elicopterelor a semnalat că cel cu nr 2 are pană la sistemul hidraulic.Cu doar cinci elicoptere, misiunea devenea imposibilă, iar colonelul comandant a cerut anularea operațiunii. Forța de asalt s-a reîmbarcat în avionul C-130, iar piloții celor cinci elicoptere au plecat înapoi. Al patrulea incident. Rotoarele elicopterelor provoacă un nor de nisip. Decolând, primul dintre ele, se ciocnește de un C-130, care ia foc imediat. Pasagerii, dintre care unii în flăcări, părăsec avionul în grabă. Opt decedați, dintre care cinci în C-130, iar trei în elicopter. Alte trei elicoptere sunt avariate de explozia unui stoc de muniție de la bordul lui C-130 în flăcări. Nu se mai poate pleca decât la bordul celorlalte avioane, abandonând decedații la fața locuului, ca și elicopterele și C-140 în flăcări. În agitația infernală au fost abandonate și documente compromițătoare. O comisie numită Special Operations Rewiew Group, cunoscută drept Comisia Halloway, a fost desemnată să facă un raport. Ea a elaborat o critică profesionistă a operațiunii, arătând 23 de puncte în care se puteau face îmbunătățiri, dintre care 11 foarte importante. S-a mai zis că numărul elicopterelor a fost insuficient, ar fi trebuit 10-12. În final, s-a dres busuiocul, conchizându-se că nicio altă țară nu ar fi putut executa o atare operațiune, ea fiind de risc foarte mare, dar „America a avut curaj să încerce”. Cu toate astea, ulterior s-a trecut la reorganizarea din temelii a forțelor speciale americane.

Eșecul ei, ca și prelungirea captivității celor 52 americani au dus implicit la insuccesul lui Carter în alegerile în care viza al doilea mandat la Casa Albă. S-a zis că însuși Carter ar fi avut o vină, dat fiind că în planificarea operațiunii ar fi cerut să se facă economii! Unii specialiști au acuzat aroganța de care au dat dovadă capii militari și cei ai serviciilor secrete americane, care au refuzat să ceară părerea celor israelieni, cu adevărt specialiști în operațiuni de comando, îndeosebi dacă ținem seama de specificul zonei geografice respective. În ce-i privește, ostatecii au fost eliberați prin medierea Algeriei, exact pe 20 ianuarie 1981, la o oră după ce Ronald Reagan a depus jurământul de președinte, Jimmy Carter fiind umilit până în ultima clipă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.