”A 9-a judecată”

Un nou roman din celebra serie Women’s Murder Club. Au mai apărut 1-ul pe lista morţii, A 2-a şansă, Al 3-lea caz, 4 iulie, Al 5-lea călăreţ, A 6-a ţintă, Al 7-lea cer, A 8-a mărturisire.

O tânără mamă şi pruncul ei sunt ucişi în parcarea unui centru comercial. Nu există martori, iar detectivul Lindsay Boxer încearcă să dea de urma asasinului, pornind de la unicul indiciu lăsat în urmă de acesta, un mesaj misterios scris cu ruj pe parbrizul unei maşini. În aceeaşi seară, un actor celebru la Hollywood suferă o grea pierdere – soţia i-a fost omorâtă, iar din seif i-au dispărut bijuterii în valoare de milioane de dolari, ceea ce înseamnă că Lindsay şi prietenele ei trebuie să intervină din nou.

Autorul acestui roman, James Patterson, este considerat de New York Times ”regele neîncoronat al suspansului şi autorul cu cele mai bune bestselleruri”.

Cronicarul Larry King nota în USA Today: ”N-am început niciodată o carte scrisă de Patterson care să nu mi se lipească de degete. E formidabil”.

”Cei care nu au citit niciunul dintre romanele seriei Women’s Murder Club nu ştiu ce pierd”, consemna BookReporter.com.

”A 9-a judecată îi va lăsa pe cititori tânjind după mai mult. Nu toate cazurile sunt rezolvate şi nici sergentul Lindsay Baxer nu scapă definitiv de necazuri, autorii determinându-i pe cititori să aştepte cu sufletul la gură următorul roman al seriei”, consemna misterylibrarian.com.

”Sarah Wells se ridică în picioare pe acoperişul garajului şi îşi strecură mâna înmănuşată prin gaura pe care o decupase în geam. Pulsul îi bubuia în urechi în timp ce acţiona dispozitivul de deschdiere a ferestrei cu dublă articulare. Împinse uşor geamul şi se strecură fără zgomot în camera cufundată în întuneric.

Odată ajunsă în interior, se lipi de perete ţinându-şi răsuflarea şi ascultă cu atenţie.

De la etajul inferior se auzeau mai multe voci, precum şi clinchenitul specific al tacâmurilor de argint pe suprafeţele vaselor din porţelan.

Bună sincronizare, îşi spuse Sarah. Perfectă, de fapt.

Dar sincronizarea şi acţiunea erau două lucruri complet diferite. Îşi aprinse lanterna mică de frunte şi inspectă dormitorul, raza luminoasă efectuând un tur de 180 de grade. Observă măsuţa tip consolă din stânga ei pe care erau îngrămădite o mulţime de fleacuri. Trebuia să aibă grijă şi să o evite, precum şi să nu calce pe niciunul din micile covoraşe împrăştiate din loc în loc pe parchetul alunecos din lemn masiv.

Cu paşi de felină, tânăra traversă iute încăperea, închise uşa dintre dormitor şi hol, apoi se îndreptă spre dulapul deschis, încastrat în perete, care mirosea vag a parfum. După ce se furişă în garderobă, printre haine, Sarah trase încet după ea uşa dulapului, lăsând-o întredeschisă, apoi îşi plimbă raza de lumină peste rafturile cu haine. Îşi făcu loc împingând în lături un şir de rochii lungi, agăţate pe umeraşe şi ornate cu pietre preţioase, şi iată, în peretele dulapului era un seif.

Sarah fusese sigură că avea să-l găsească”.

Henry Kissinger, ”Ordinea Mondială”

”O analiză pătrunzătoare care lămureşte multe dintre problemele critice cu care se confruntă astăzi omenirea”, aprecia Kirkus Reviews.

”Kissinger… demonstrează de ce rămâne un consilier atât de curtat deopotrivă de preşedinţii americani şi liderii internaţionali… Viziunea lui ne-ar putea ajuta să făurim o eră mult mai liniştită decât cea în care am trăit până acum”, scrie Jacob Heilbrunn, în The National Interest.

Kissinger sare cu agilitate din secol în secol, de pe un continent pe altul, examinând alianţele şi diviziunile care au definit Europa de-a lungul istoriei, crizele care au rezultat din dezintegrarea unor state, precum Siria şi Irak, dar şi relaţia pe care China o dezvoltă cu restul Asiei şi Apusul. Cartea lui Kissinger funcţionează ca un transfocator foarte performant care se deschide pentru a ne oferi o viziune panoramică asupra marilor curente şi modele istorice, se opreşte chiar şi asupra celor mai neînsemnate detalii şi include tot felul de istorioare care ilustrează cu vioiciune teoriile scriitorului.

Iată ce afirmă Henry Kissinger: ”Cu mult timp în urmă, tânăr fiind, eram suficient de îndrăzneţ pentru a mă crede capabil să mă pronunţ asupra Înţelesului Istoriei. Acum ştiu că acesta este ceva ce trebuie descoperit, nu declarat. Este o chestiune pe care trebuie să încercăm s-o lămurim după posibilităţile noastre, conştienţi de faptul că soluţia va rămâne indecisă, deschisă dezbaterilor, că fiecare generaţie va fi judecată în funcţie de modul în care a abordat cele mai presante aspecte ale condiţiei umane şi că oamenii de stat trebuie să adopte deciziile vizând această abordare înainte de a şti care ar putea fi rezultatul.

Astăzi însă, acest sistem pe bază de reguli se confruntă cu dificultăţi. Astfel, comunitatea internaţională este invocată astăzi probabil mai des decât oricând altcândva în istorie, ea nu deţine un set clar şi unanim acceptat de obiective, metode de lucru sau limite. Lumea actuală năzuieşte insistent, uneori chiar cu disperare, la un concept de ordine mondială. Haosul este un risc care ameninţă în egală măsură cu interdependenţa fără precedent – prin răspândirea armelor de distrugere în masă, prin dezintegrarea statelor unitare, prin impactul distrugerii mediului, prin persistenţa practicilor cu efect de genocid şi dezvoltarea de noi tehnologii care ameninţă să ducă la conflicte scăpate de sub control şi dincolo de puterea de înţelegere umană. Metode noi de accedere la şi de comunicare a informaţiilor unesc lumea ca niciodată înainte şi globalizează evenimentele, dar o fac într-un mod care inhibă reflecţia, impunându-le liderilor să înregistreze reacţiile imediate în forme exprimabile prin slogane. Ne aşteaptă oare o epocă în care forţe aflate dincolo de constrângerile oricărei ordini sunt cele care ne determină viitorul?… Misterul care trebuie depăşit este unul împărtăşit de toate popoarele: cum să procedăm pentru ca valori şi experienţe istorice divergente să fie modelate într-o ordine comună.”

În Ordinea Mondială, Henry Kissinger meditează asupra armoniei internaţionale, dar şi asupra conflictelor care macină de ani buni planeta. Bazându-se pe propria experienţă (Kissinger este unul dintre cei mai respectaţi diplomaţi din lume), autorul analizează meticulos marea provocare a secolului XXI: cum să construim ordinea mondială, într-o epocă în care abundă perspectivele istorice divergente, conflictele violente, extremismul ideologic, iar tehnologia cunoaşte un avânt fără precedent. Dând dovadă de un spirit didactic deosebit, Kissinger trece în revistă marile curente şi modele istorice, examinează motivele care au stat în spatele formării, dar şi dezintegrării marilor alianţe, având grijă să zăbovească asupra unor detalii, care, pentru neavizaţi, ar putea părea nesemnificative.

Conceptul de ordine mondială, aşa cum este el cunoscut în epoca modernă, este în criză, avertizează Henry Kissinger, fostul secretar de stat american din timpul administraţiilor Richard Nixon şi Gerald Ford, omul care a jucat un rol crucial în politica externă a SUA în perioada 1969-1977. În anul 1973 a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace pentru rolul său în negocierea acordurilor de la Paris care au pus capăt Războiului din Vietnam. De asemenea, deţine Medalia Prezidenţială a Libertăţii. Este autorul a numeroase cărţi de diplomaţie şi politică externă.

O altă problemă este conflictul dintre economia internaţională şi instituţiile politice naţionale, care slăbeşte, de asemenea, în opinia lui Kissinger, scopul comun necesar pentru o ordine mondială. Şi astfel, apare la nivel internaţional un paradox: prosperitatea depinde de succesul globalizării, dar procesul produce o reacţie politică care acţionează adesea împotriva propriilor aspiraţii. Iar al treilea neajuns al actualei ordini mondiale este, după părerea fostului secretar de stat american, absenţa unui mecanism eficient prin care marile puteri să se consulte şi să colaboreze în cele mai importante probleme.

„Căutarea unei ordini mondiale în era contemporană va necesita o strategie coerentă, care să stabilească o ordine în interiorul diferitelor regiuni şi să facă aceste ordini să relaţioneze între ele. Acestea nu sunt neapărat compatibile una cu cealaltă. Triumful unei mişcări radicale poate aduce ordine într-o regiune şi instabilitate în toate celelalte. Dominaţia militară dintr-o singură ţară, chiar şi atunci când aduce aparenţa unei ordini, poate produce o criză în tot restul lumii. O ordine mondială în care statele să îşi afirme demnitatea şi guvernanţa participativă şi să colaboreze la nivel internaţional după reguli prestabilite, trebuie să fie speranţa şi sursa noastră de inspiraţie. Dar progresul înspre acest scop trebuie susţinut printr-o serie de stadii intermediare”, afirmă Henry Kissinger.

”Un adevăr delicat”

”La etajul doi al unui hotel anonim din Gibraltar, colonia Coroanei Britanice, un bărbat suplu şi agil, de aproape 60 de ani, păşea cu neastâmpăr prin dormitor. Trăsăturile foarte britanice, deşi plăcute şi onorabile, indicau o natură colerică, adusă la limitele suportabilităţii. Un universitar distrat, ai fi putut spune, remarcându-i paşii egali şi săltaţi, de cărturar şi cârlionţul rebel, sare şi piper, care trebuia disciplinat întruna cu mişcări smucite din încheietura osoasă. Cu certitudine, mulţi nu şi-ar fi imaginat, nici chiar în visurile lor cele mai fantastice, că este un funcţionar britanic de rang mediu, săltat de la biroul lui din unul dintre cele mai prozaice departamente ale Ministerului Afacerilor Externe şi Commanwelth-ului Majestăţii Sale pentru a fi trimis într-o misiune secretă de maximă importanţă”. Aşa îşi începe romanul John LeCarré.

O operaţiune de contraspionaj, numită Wildlife, e pusă la cale în ultima colonie britanică existentă, Gibraltar. Scopul este de a captura un jihadist proeminent. Operaţiunea este atât de delicată, încât nici Toby Bell, secretarul ministrului de Externe, nu are cunoştinţă despre ea. Suspectând o conspiraţie, acesta încearcă s-o preîntâmpine, dar este numaidecât trimis peste Ocean. Trei ani mai târziu, convocat de Sir Christopher Probyn, un diplomat britanic pensionat, la conacul lui părăginit din Cornwall, şi îndeaproape supravegheat de fiica acestuia, Toby trebuie să aleagă între conştiinţă şi datorie. Dacă singurul lucru de care e nevoie ca răul să triumfe este ca oamenii cumsecade să nu facă nimic, cum pot ei să tacă?

În 2011, un fost soldat al forţelor speciale transmite un mesaj din partea celor căzuţi, care pune sub semnul întrebării operaţiunea anti-teroristă. A fost Wildlife un succes supra-evaluat sau o tragedie umană care a fost muşamalizată pentru totdeauna?

Pentru pasionaţii romanelor de spionaj, pentru toţi cei interesaţi să afle amănunte din interiorul serviciilor secrete dezvăluite de un specialist care a lucrat în domeniu, Editura RAO a editat recent Un adevăr delicat, de John Le Carré.

John LeCarré, pe adevăratul său nume David Cornwell, s-a născut în 1931 în Poole, Dorset. A urmat cursurile universităţilor din Berna şi Oxford, a predat la Eton şi a lucrat cinci ani pentru British Foreign Services, mai întâi ca Secretar II la Ambasada Marii Britanii de la Bonn şi apoi drept Consul pe probleme de politică în Hamburg. În1961 aînceput să scrie romane sub pseudonimul care l-a consacrat.

Cea de a treia carte a sa, Spionul care a ieşit din joc, i-a asigurat o reputaţie internaţională.

De acelaşi autor au mai fost publicate Cârtiţa, Premiantul, Oamenii lui Smiley, Casa Rusia, Spionul care a ieşit din joc, Cântecul misiunii, Prietenie absolută, Omul nostru din Panama, Un spion desăvârşit, Experiment secret, O crimă la case mari, Managerul nopţii, Cel mai vânat om din lume, Chemare din tărâmul morţii, Genul nostru de trădător, Micuţa toboşăreasă, Jocul.

„Scriitor foarte înzestrat, Le Carré este unul dintre acei mari analişti ai scenei contemporane cu talentul de a provoca şi tulbura în egală măsură”, scrie cronicarul de la The Independent.

„Un adevăr delicat degajă acea mare subtilitate şi forţă de care puţini romancieri ar fi capabili”, notează Chicago Tribune.

”Labirintul, tratament letal”

„O aventură care îţi taie respiraţia, o viziune cinematografică excepţională”, scrie Publishers Weekly.

”Palpitant până în ultima clipă” (Kirkus Reviews).

Seria Labiritul este un bestseller New York Times.

Labirintul nu a fost decât începutul…

Recent, a apărut la Editura Litera cartea a treia a seriei de succes Labirintul, avându-l ca autor pe James Dashner. Acesta şi-a câştigat notorietatea odată cu iniţierea seriei Captiv în labirint, al cărei prim roman a devenit sursa unei ecranizări cinematografice de succes. Cărţile sale sunt, în general, marcate de aventură intensă, de prezenţa personajelor aflate în situaţii-limită, de elemente de science-fiction, toate surprinse într-o viziune extrem de realistă şi dinamică, ce oferă o lectură captivantă cititorului actual.

În volumul I, ”Evadarea”, totul este pe cale să se schimbe…

Când Thomas se trezeşte într-un loc necunoscut, nu-şi aminteşte decât cum îl cheamă. Mintea îi este ca o foaie albă. În jurul lui se află mai mulţi băieţi, care îi urează bun-venit în Poiană – un loc înconjurat de ziduri de piatră ale unui Labirint. La fel ca Thomas, Poienarii nu au nici o idee despre felul în care au ajuns acolo şi nici din ce motiv.

Tot ceea ce ştiu este că, în fiecare dimineaţă, porţile de piatră către labirintul care îi înconjoară se deschid şi că în fiecare seară se închid la loc. Şi, la fiecare treizeci de zile, un nou băiat apare acolo, adus cu un lift. Aşadar, Thomas era aşteptat.

Cu totul neaşteptat, a doua zi este trimisă acolo şi o fată – prima fată din grup. Şi mai surprinzător decât sosirea ei este mesajul pe care îl aduce. Thomas ar putea fi mai important decât ar fi crezut vreodată. Numai de-ar putea să scoată la iveală secretele întunecate îngropate înăuntrul minţii sale.

În volumul al II-lea, ”Încercările focului”, Labirintul nu a fost decât începutul. Thomas a crezut că rezolvarea Labirintului reprezintă sfârşitul cumplitei lui aventuri. A crezut că s-a terminat cu Variabilele, cu alergatul. A crezut că toţi Poienarii îşi vor relua vieţile, dar, în locul libertăţii sperate, toţi se află acum în faţa unei noi încercări.

În Labirintul Tratament letal, Rău i-a răpit totul lui Thomas: viaţa, amintirile şi, acum, singurii prieteni care i-au mai rămas – Poienarii. El ştie că nu poate avea încredere în Rău, deşi cei din organizaţie îl asigură că vremea minciunilor a trecut, că au reuşit să colecteze toate datele din perioada Încercărilor şi că acum trebuie să se bazeze pe Poienari, cărora li s-au redat amintirile, pentru a-i ajuta în ultima lor misiune – aceea de a desăvârşi schema de tratament împotriva Arşiţei. Dar s-a întâmplat ceva ce nici Încercările, nici Variabilele nu au prevăzut.

Thomas îşi aminteşte mai mult decât îşi închipuie ei, suficient cât să nu creadă nici un cuvânt din ceea ce i se spune. După ce a învins Labirintul şi a supravieţuit în Ţinutul Pârjolit, Thomas riscă acum totul ca să-şi salveze prietenii. Dar adevărul ar putea fi mai periculos decât şi-ar fi imaginat vreodată. Va supravieţui oare cineva?

În Labirint, viaţa era uşoară. Aveau mâncare, aveau un adăpost şi siguranţă… înainte ca Teresa să declanşeze sfârşitul. Dar, în lumea de dincolo de Labirint, sfârşitul începuse cu mult timp în urmă. În locul libertăţii sperate, Poienarii se află acum în faţa unei noi încercări: ei trebuie să străbată un deşert torid, pândiţi de ameninţarea unor furtuni cataclismice şi, mai ales, a unor fiinţe omeneşti devastate de o boală misterioasă, Arşiţa, care îi transformă treptat într-un soi de monştri insensibili, sălbăticiţi.

Va ţine oare Thomas secretul libertăţii ascuns undeva în adâncul minţii sale? Sau va rămâne pentru totdeauna în stăpânirea Răului?

”Mirosul începea să‑l scoată din minţi pe Thomas.

Nu faptul că era singur de mai bine de trei săptămâni. Nu pereţii, tavanul şi podeaua complet albe. Nu lipsa ferestrelor sau faptul că luminile nu se stingeau niciodată. Nimic din toate acestea. Îi luaseră ceasul; îi dădeau să mănânce exact acelaşi lucru, de trei ori pe zi – o bucată de şuncă, piure de cartofi, morcovi cruzi, o felie de pâine, apă –, nu-i vorbeau niciodată, nu lăsau niciodată pe altcineva să intre în cameră. Fără cărţi, filme sau jocuri.

Era complet izolat. Trecuseră mai bine de trei săptămâni, deşi el începuse să se îndoiască de capacitatea sa de‑a ţine socoteala timpului şi se baza acum doar pe instinct. Încerca să aproximeze cât mai bine când se lăsa noaptea şi avea grijă să doarmă doar atât cât i se părea normal. Mesele îi făceau bine, chiar dacă nu i se păreau regulate. De parcă ţineau înadins să se simtă dezorientat. Singur. Într-o cameră căptuşită, lipsită de culoare – singurele excepţii, un closet mic în colţ, aproape ascuns, din oţel inoxidabil, şi un birou vechi din lemn, care nu-i folosea la nimic. Singur, într-o tăcere de nesuportat, cu timp nelimitat să se gândească la boala care săpa în el: Arşiţa, acel virus mut, care pătrunde şi înlătură tot ceea ce este uman într-o fiinţă. Nimic din toate acestea nu-l scotea din minţi.

Dar el puţea groaznic, şi asta părea să‑i întindă nervii la maximum, scoţându‑l din minţi. Nu‑l lăsau să facă duş sau baie, de când venise acolo nu‑i dăduseră haine de schimb şi nimic cu care să se cureţe. Chiar şi o cârpă cât de mică i‑ar fi fost de folos; ar fi putut s‑o înmoaie în apa pe care i‑o dădeau să bea şi să se cureţe măcar pe faţă. Dar nu avea nimic, doar hainele murdare pe care le purta când îl închiseseră acolo. Nici măcar un cearşaf; se făcea covrig şi dormea cu dosul proptit în colţul camerei, cu braţele încrucişate, încercând să găsească cumva un strop de căldură, deseori tremurând.

Nu înţelegea de ce propriul miros îl speria cel mai tare. Poate era un semn că o luase razna. Oricum, fără să priceapă de ce, igiena lui tot mai precară îl agasa şi‑l făcea să se gândească la lucruri oribile. Bunăoară, că putrezea, că se descompunea, că măruntaiele lui deveneau la fel de râncede precum îşi simţea exteriorul. Asta îl îngrijora de fapt, oricât de iraţional ar fi părut. Avea mâncare din belşug şi apă cât să nu sufere de sete; se odihnea din plin şi făcea sport cum putea în cămăruţa aceea, deseori alergând pe loc ore întregi. Logica îi spunea că a fi mizerabil nu are nimic de‑a face cu rezistenţa inimii sau cu funcţionarea plămânilor. Totuşi, mintea lui începea să creadă că putoarea constantă era un semn al morţii iminente, care se pregătea să‑l înghită cu totul. Gândurile acestea întunecate îl făceau să se întrebe dacă Teresa nu cumva îl minţise ultima dată când vorbiseră, când îi spusese că era prea târziu pentru el şi insistase că Thomas avea Arşiţa, că îşi pierduse minţile şi devenise violent. Că îşi pierduse deja minţile înainte să ajungă în cămăruţa aceea îngrozitoare. Până şi Brenda îl avertizase că lucrurile aveau să se înrăutăţească.

Poate că avuseseră dreptate.

Şi totuşi, îşi făcea griji pentru prietenii lui. Oare ce se întâmplase cu ei? Unde erau acum? Cum le afecta Arşiţa minţile? După ce trecuseră prin atâtea împreună, oare aşa avea să se termine totul?”

”Povestea unei iubiri”

Jurnalul Ellei Filitti, adnotat de Principele Carol

A fost odată ca niciodată…

”Au fost odată doi tineri, un băiat şi o fată, care se iubeau şi pe care soarta şi urgia războiului i‑au despărţit pentru totdeauna.

În această cheie romantică, impregnată de inocenţă, visare, obsesii dureroase, trebuie citit Jurnalul Ellei Filitti, ca de altfel paginile răzleţe rămase din creaţia similară a iubitului ei, Principele Carol, viitorul rege al României.

E atâta candoare, suferinţă sinceră, zbucium sufletesc, în contrast violent cu pragmatismul zilelor noastre, când parcă oamenii au pierdut capacitatea de a iubi, încât mi s‑a părut că dezvăluirea Jurnalului nu poate fi decât un remember delicat a ceea ce simţeau oamenii altădată”, scria Georgeta Filitti.

„Ştiu bine că inima ta e a mea şi numai a mea, aşa cum inima mea e a ta, doar a ta. Biata ta inimioară, o simt tot timpul fierbinte lângă a mea. E mereu aici să mă călăuzească în viaţă, să mă facă prea adesea să sufăr, dar care în ceasurile pustii e unica mea consolare, iubită şi dulce consolare ce‑mi vine de la tine…”, îi scria Principele Carol.

„Un singur lucru trebuie să‑ţi spun, dragostea mea: inima mea îţi aparţine, nu te juca prea mult cu ea căci e tare gingaşă şi dacă n‑o ţii cu putere, mângâind‑o, şi mai ales iubind‑o, s‑ar putea să moară în mâinile tale. Doar în tine şi prin tine, prin iubirea şi afecţiunea ta pentru mine, trag nădejde să pot îndura marea lovitură ce ne rezervă tristul viitor. Iar eu, cu toate acestea, te iubesc, te iubesc ca o smintită ce sunt”, Ella Filitti.

Ideea publicării Jurnalului n-a plăcut unor membri ai familiei Filitti: „E o femeie din neamul nostru părăsită. Şi pe urmă reputaţia scandaloasă a principelui în materie de cuceriri în dreapta şi în stânga! Cel mai bine e ca în istorie să rămână doar legătura Filitteştilor cu Hohenzollernii prin bunicul Constantin, aghiotant al lui Vodă Cuza şi apoi al bunului rege Carol. Mă rog, şi Puiu, fratele Ellei, poate fi pomenit, fiindcă i-a fost aghiotant nepotului şi a pătimit destul pentru asta!”

Era o părere de care, fireşte, trebuia să ţii seama. Şi totuşi, când am avut prima oară în mână manuscrisul, prin amabilitatea domnului Tudor Jebeleanu (acesta credea, ca şi tatăl său, că e vorba de Zizi Lambrino şi se întreba de ce principele Carol o numeşte tot timpul „Păsărica!”), în mine a prevalat dorinţa istoricului de a da la iveală mărturii despre vremuri trecute.

Apoi, imaginea vieţii personale a regelui Carol al II-lea, de la Zizi Lambrino înainte, de doar o suită de gesturi, mai totdeauna în răspăr, frizând scandalul, unde moralitatea, ţinuta de monarh adevărat, separaţia riguroasă între ce trebuie să faci şi ce ţi se năzare să faci au fost cu bună ştiinţă ignorate. Or, omul acesta, hulit în taină până la abdicarea din 1940 şi apoi făţiş în ţară şi străinătate, socotit doar un playboy, cu toate tarele unei atari petreceri reprobabile a vieţii, şi-a avut şi momente de sinceritate dezarmantă, de tandreţe plină de gingăşie.

E răstimpul 1913-1916, când a iubit-o pe Ella Filitti. Starea de graţie care îi cuprinde pe cei doi tineri reiese, deopotrivă, din jurnalul propriu-zis al principelui. L-am reluat, de aceea, în notele subsecvente ale textului Ellei Filitti.

Dar istoricul mai are un motiv să publice acest Jurnal. Paginile lui nu sunt pline doar de nesfârşite mărturisiri de dragoste, ci cuprind constatări realiste legate de război. Oricare observator ocular al cumplitelor momente din 1916, chiar subiectiv, pătimaş, cu judecăţi adesea strâmbe, contribuie într-un fel la creionarea evenimentelor care au marcat inexorabil istoria României.

Jurnalul dezvăluie şi un crâmpei de viaţă cotidiană: cum îşi petreceau timpul tinerii, băieţi şi fete, ce însemna un grup de prieteni bine sudat, numit dintr-o toană Birjăria. Dincolo de sentimentul puternic de solidaritate, un semn distinctiv avea să ajungă până la noi. Am aflat de el graţie gentileţii soţilor Alexandru şi Pia Paleologu. Fiecare „birjar” avea o tabacheră de argint, cu toate numele – afară de al său propriu – gravate pe ea. Cea pe care o reproducem în album a aparţinut Linuţei Vidraşcu, mama lui Alexandru Paleologu.

Mare parte din ilustraţia volumului reproduce fotografii de epocă din albumul 1-er oct. 1912 – 1-er oct. 1913, Au temps de la Birjărie, pus la dispoziţie cu multă amabilitate de Lascăr Zamfirescu, nepotul de fiu al scriitorului Duiliu Zamfirescu.

Parcurgând paginile Jurnalului, întâlneşti mai multe nume de oarecare rezonanţă în istoria noastră. E vorba în primul rând de cei din generaţia Ellei Filitti şi a principelui Carol. Cum în epocă jurnalele, şi mai ales corespondenţa, făceau parte din cotidian (Ella Filitti scrie cu melancolie că, aflată la Paris, în 1913, primea zilnic o scrisoare de la principele Carol), nu ne-a fost greu să adunăm o sută de scrisori de la sfârşitul irepetabilei Belle époque. Într-un fel, înmănunchierea lor într-un viitor volum va însemna un ecou al paginilor de faţă şi totodată jaloane către o mai bună cunoaştere a unor timpuri de mult apuse.

”Mă apuc din nou de scris. Îmi privesc în oglindă lacrimile care cad, una câte una, pe acest caiet unde vor fi însemnate tristeţea unei vieţi şi suferinţele unei inimi. N-am avut curajul să mai scriu după acea serată din urmă; mă simţeam atât de nenorocită, că toate gândurile şi toate cuvintele mi se preschimbau în plâns şi suspine. Discuţia aceea mi-a făcut bine? Da şi nu. Mi-a făcut bine pentru că am întrevăzut speranţa că, în ziua când ne vom fi despărţit (poate) pentru totdeauna, tu vei resimţi „valoarea unui suflet ce ne înţelege”, satisfacţia de a-l cunoaşte. Şi suferinţa de a-l pierde. Ce-mi pasă ce am spus la serata aia amărâtă! Am putut sta de vorbă cu tine şi asta înseamnă fericirea mea supremă. Sau rău pentru că amândoi ne-am putut da seama că între noi e o prăpastie de netrecut. Crede-mă, chestia asta mie mi-a făcut mai mult rău decât ţie. Dar, cu toate astea, am încredere în viitor. Totuşi discuţia asta m-a liniştit puţin; a fost ca un balsam bine-venit”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.