Republica sau Jurnalul de Bord al Amiralului însuși (3)

Hai, pe punte, domnilor generali, urcați alături de Amiral! Hai, pe punte, articiști, urcați alături de Amiral! Hai pe punte generații, urcați pe punte alături de Amiral! Hai, pe punte, oameni de bine din toate zările, oameni inimoși, oameni curajoși, urcați pe punte alături de Amiral! Hai, soldați puternici, hai pe punte alături de amiral! Hai, oameni de afaceri! Hai pe punte, siderurgiști, târgoveți, internauți de toate vârstele, veniți alături de Amiral! Republica, Vasul-Amiral, ridică ancora, urcați repede pe punte cu toții, chiar acum, nu mai stați pe gânduri!

Noua Ordine Mondială a intrat în moarte clinică! Simpaticul domn Z.B. s-a păcălit un pic în scenariile sale geostrategie, domnul Truman a construit o eroare respectabilă, colonelul Sharun, necunoscut publicului larg, a dat-o-n bară, generalul Barâşkin, necunoscut publicului larg, a făcut un calcul marin greşit, Ocultele de Serviciu au deraiat în ridicol. Serviciile Secrete se acoperă de ridicol şi nu mai reuşesc să-şi regăsească identitatea. Generalii au ieşit la pensie, armatele rătăcesc în bumbăceli sângeroase, fără de noimă. Catastrofele Naturale Nasoale care stau pe după colţ vor împinge populaţiunile să se reorganizeze pe Naţiuni şi să lase dreak parteneriatele simandicoase şi arogante, piramidele cu ochi ochioşi, intrigile de cancelarie, holiudienele răzbeluri imagologice, bla, bla, bla. Kaplan ne trage de mânecă despre China, jobeniştii burselor trag lichiditatea-n garaj ca să se perpelească poporanu mondial, să moară de sete imobiliară, automobilistică sau perversatil-orgasmic, după caz. Guvernele, Partidele, Academiile sunt desuete, toate.

Nu mai crede nimeni în ideologiile obosite, fie ele socialiste, fabianiste, bonjuriste, portocalii, roşii, galbene, albăstrii. E un Carnaval Mondial în care toată lumea dă din picioruşe dar în care nimeni nu mai râde curat. Rânjim cu toţii tremurând nasol de frică. Frica colcăie în maţele noastre şi mulţi dintre noi stăm deja cu degetu pe trăgaci! Atenţie la faza asta cu trăgaciu că vorbesc serios. Ritualurile Ocultelor de toate felurile nu mai au nici un haz chiar pentru membrii respectabili care au început să se îndoiască de construcţiile ficţionale despre Arhitecţi Suspuşi. Fiinţele de pe Planeta Pământ descoperă, cu toatele, val-vârtej, un adevăr cutremurător.

Bursele sunt ridicole, bildenburgurile capotează, imagologiile sunt obosite, poporanu planetar vrea aer curat. Oamenii planetei mor pe capete în inima unor utopii ridicole şi periculoase. Miroase a rânced, a cadavre şi a praf de puşcă.

Nimeni nu mai crede în Deus ex machina. Sistemul Bancar, ocultat, trucat, rafistolat de numa, numa nu mai are nici el niciun haz. Proletarii cu şepci soioase s-au privatizat, Marx şi-a tras SRL, Stalin e vedetă EMO iar lumea râde, cântă şi dansează fără chef. OZN-urile s-au răsuflat. Imperiul Sovietic nu mai are nici o noimă. Unchiul SAM s-a dezumflat, Obama a spart Dirijabilu American.

Gata, oameni buni, Spectacolul Secolului XX s-a terminat. Noua Ordine Mondială, cu cortegiul ei de uneltiri, intrigi, oculte, înjghebări renascentiste şi breslaşe, cu aiurelile ei despre drepturile unora asupra altora, cu şmecheriile ei integraliste şi cu îmbogăţirile ei spectaculoase în dauna a milioane de poporani amărâţi, a intrat în moarte clinică. Vaticanul nu mai are strălucirea de odinioară. Preşedinţii nu mai au pe vină-ncoace pentru că nu mai au nici un fel de soluţie miraculoasă.

Miracolul a murit şi el. Planeta nu mare sclipici. Are în schimb o mulţime de pericole necunoscute. Stăm călare pe o ghiulea. Nutriţioniştii nu mai au haz. Băieţii cu şorţuleţe şi săbiuţe nu mai au nici ei haz. Poveştile lui Sun Tzu au ajuns de tot râsul iar Feng Shui a devenit un kitsh. Politica Mondială e toată un kitsh.

Arta a murit sau se repetă ca o placă stricată. Ideologiile, vax! Tribalitatea partidelor, tribalitatea Academiilor, tribalitatea Primăriilor, tribalitatea Stadioanelor parcă mai animă sufletele rătăcite şi plictisite dar totul e de fapt un truc prost construit. Noua Ordine Mondială a intrat în moarte clinică.

Fidel Castro şi-a luat adio de la Noua Ordine Mondială. Jacques de Molay îşi dojeneşte urmaşii. Napoleon a devenit desuet şi-şi arată slăbiciunile la coafor flecărind cu tot felul de midinete care se mărită pe bandă rulantă cu preşedinţi de ţări, cu securişti-capitalişti, cu comunişti-capitalişti făcând din puţişoarele lor, bine învineţite de Infantilizarea Bărbatului Primordial, adevărate bancomate.

Noua Ordine Mondială cu maltele şi ialtele şi silicoanele ei veştejite a intrat în moarte clinică. Ce urmează? Ei? Întreabă nevinovat Ovidiu Bufnilă, chiar el, Amiralul! Şi uite, până şi întrebarea mea nevinovată e ridicolă şi prăfuită. Aaaa, încă o chestie: ameninţarea cu moartea a oamenilor liberi care văd Adevărul despre Noua Ordine Mondială şi-l spun cu voce tare e şi ea o practică desuetă. Desuetudinea şi ridicolul au băgat totul în moarte clinică. Noua Ordine Mondială nu numai că nu are nici un haz dar pute nasol a hoit.

Dar Flota Amiralului, Republica, navighează maiestuoasă către un viitor oceanic maiestuos și incert. Totul e un fel de miraj. Matrozii au obosit, sforăie pe sub grămezile de parâme care stau nefolosite. Harponul ruginește-n tun, se pare. În santină, balena proverbială, dar ce spun eu, providențială, trage la aghioase draga de ea. Amiralul, adică eu în postură de Amiral, Amiralul deci, patrulează pe punte privind cum se adună stihiile la orizont, peste valuri.

Dar în ce scop se nasc aceste ficţiuni politice în universul vălurit şi văluritor? Și cum pot fi sigur de acest lucru?! Şi cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate că ar fi trebuit să primesc un semnal care să-mi certifice realitatea. Dar dacă l-aş primi cum aş putea fi sigur că l-am primit eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat?! L-am primit deja? Memoria îmi joacă feste. Imaginaţia îmi joacă feste. Sunt o meduză pe deplin confuzionată şi contrariată. Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre memoria mea. Nu sunt convins că trebuie să fie vorba de imaginaţia mea. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o memorie, de o imaginaţie, de ce ar trebui să le revendic tocmai eu?! Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa memoriei, în absenţa imaginaţiei. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări, e sigur că posed o memorie, e sigur că-mi pot imagina anumite momente din viitor?

Astfel că, deşi memoria mea şi imaginaţia mea par să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are discontinuităţi în aparenţa ei. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu. Atunci viitorul imaginat e neimportant, trecutul, prezentul și viitorul aflându-se în același plan? Dar nimic nu mă împiedică să cred în viitor. Poate că nici nu există un Pitoşkin care să înfăşoare plin de perversitate viitorul meu în jurul ficţionalului său. Poate că, de fapt, literatura science fiction pe care o scriu e realitatea!

Ea organizează trecutul ficţional vorbind în mod paradoxal despre o realitate posibilă!

E noua religie! Ea reorganizează evenimentele trecute. Ea creionează viitorul pe care mi-l pot imagina în fel şi chip. Nimic nu mă împiedică să-mi amintesc trecutul. Nimic nu mă poate îndepărta de ideea nebună de instantaneu acvatic.

Întregul București era în fierbere! Îmi aduc foarte bine aminte. Norii trandafirii, în care stătea ascunsă ploaia, au acoperit cerul pe la prânz dând semn tuturor despre apropiata sosire a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Eu mă aflam în docurile din Orcheström supraveghind încărcarea unui transport de romane science fiction pe care mi le comandase contabulul de Bitombe. Stăteam de vorbă cu Dovido Giorgiandayo, poetul. Îmi povestea despre o lungă călătorie cu un submarin galben în care aveau să pornească o mulţime de cunoscuţi de-ai noştri. Era o călătorie iniţiatică spre aflarea sensului ultim al universului plin de universuri. Mă interesa să pornesc şi eu într-o asemenea fascinantă călătorie împreună cu ei şi i-am cerut câteva amănunte. Dovido Giorgiandayo mi-a spus că ideea le venise îndată ce aflaseră despre apropiata apariţie a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Pirații erau fiinţe fabuloase guvernate de tainica lucrare a furtunilor oceanice. Aveau, se pare, un corespondent în registrul nostru de navigaţie. Norii trandafirii le-au schimbat însă codurile secrete ale fiinţării şi funcţionării. Am bănuit că Pitoşkin s-ar afla prins de bună voie în corporalitatea lor şi că punea la cale o nouă manifestare publică a ideilor sale aiuritoare.

Dovido Giorgiandayo mi-a întins ocheanul sau să pot vedea mai bine fenomenul care stârnise o mulţime de oameni de prin casele lor rotitoare, să văd mai bine spectacolul pus la cale de circul acvatic din Marsila Mole.

Ah, simţurile! Nu sunt ele oare antioceanul virtual? Nu sunt simţurile imaginea răsturnată a caroiajului de puncte care animă fenomenele şi procesele construind aparența universului plin de universuri? Nu sunt oare simţurile ecoul relaţiilor care se stabilesc între aparențele fiinţării şi funcţionării construind marea şi unica şi terifianta aparență a universului plin de universuri în drumul iniţiatic spre ultimul lui sens?

Circul acvatic din Marsila Mole era în fierbere. Se certau fabuloasele. Se luau la harță din te miri ce. Bobolina trecu în zbor peste cupola circului acvatic din Marsila Mole să transmită noi mesaje secrete forțelor armate ale națiunii să nu ne prindă pe picior grești cumva conflictul din Balcani. Fabuloasele, ți-ai găsit, nu se sinchiseau de treburile geostrategice, de politica perversă. Ţipau. Băteau din aripioare. Ce le mai plăcea! Să se burzuluiască. Să se hlizească. Să se mire. Să întrebe în gura mare, să comenteze. Să se încontreze. Să-şi dea aere, mamă, mamă! Cine e mai tare decât ele?! Ei? Aveau de gând să se întoarcă în structurile descriptive primare, să facă tevatură în București, să schimbe lumea, să întoarcă întreg universul din drum, să-i schimbe sensul de rotație aparentă!

Tocmai li se preschimbaseră instrucţiunile narative din cauza ploii informaţionale venită de dincolo de orizontul vizibil! Câmpurile lor informaţionale remanente fuseseră supraexcitate iar atotcuprinzătorul stătea să se nască dintr-o clipă într-alta din marele orgasm al oceanului virtual. Şi-acum urlau cu toatele. Cine îndrăznise să le arunce-n vârtejul virtual şi că unde le căra?! Și care voia să le tragă clapa?! Erau amestecate în vreun experiment militar?! Încăpuseră pe mâna piraţilor sau spionilor de dincolo de orizontul vizibil?! Ele erau oare corporalitatea piraţilor? Se jucau furtunile oceanice? Erau fie fundalul războaielor semantice fie corpul miraculos al gramaticilor acvaticeeeee?

Unele râdeau în hohote. Ce îngâmfate! Ziceau c-au văzut lucruri şi mai şi, că nu se speriau cu una cu două. Că oricum or să evadeze. Că acesta-i gândul fundamental al tuturor fiinţelor fabuloase din toate timpurile temporalităţii acvatice. Să o şteargă în imensitatea oceanului digital! Sau virtual? Să se piardă-n universul plin de universuri, s-o apuce-n lung şi-n lat pe mările şi oceanele secretului. Să se arunce-n vâltoarea virtuală a atotcuprinzătorului.

Dincolo de graniţele de necuprins ale fascinantului şi încântătorului univers acvatic!

Să conducă corăbii nebune şi zvelte! Să caute comori fabuloase, să pună laba pe comora lui Bibescu și pe secretul nemuririi! Să înoate în adâncuri în căutarea diamantelor de lumină veche rătăcite de la începutul începuturilor! Să se întrupeze în corporalitatea marelui şi teribilului şi enigmaticului nimic, ah nimicul, ce categorie filozofică imposibilă!

Nimicul? Nimicul nu era altceva decât primul vârtej acvatic virtual care era gata, gata să absoarbă punctul sau mulţimea de puncte ce lua forme aiuritoare în bătaia ploii de dincolo de orizontul vizibil. Gata, gata să înghită materia, nesfârşita materie, pentru ca mai apoi să înmugurească, înşelător, în corpul pervers al altor universuri.

Erau şi fabuloase care aveau rău de atâta profunzime! Se ţineau cu cioturile lor însângerate de pântecele moale, trandafiriu, vălurit și văluritor. Nici nu le trecea prin cap să se arunce în hăul conceptual, să se elibereze de ficţiunea generalizată şi generalizantă.

Erau gata, gata, să dea pe dinafară. Să-şi verse putregaiul, viermii, emoţiile digitale, veninul, coşmarul trăirii, plictisul existentei, puroiul, virtualităţile ancestrale. Erau ameţite de-a binelea. O vorbă nu mai scoteau, răsuflau întretăiat. Stăteau cu feţele lor descărnate lipite de pielița trandafirie şi priveau marea de flăcări care parcă înghiţise universul plin de universuri, norii trandafirii şi aproape întreg câmpul gramatical al tuturor ficţiunilor mele.

Iar eu, Amiralul? Ce filozof imposibil, ce politician răsuflat, bun de aruncat rechinilor hrăpăreți! Păi, zi și tu dacă nu am dreptate!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.