Chiar unii dintre cei care au contribuit substanţial la construcţia Uniunii Europene sunt nemulţumiţi observând că ponderea Europei în lume a scăzut în ultimul deceniu. Nu altcineva decât Helmut Schmidt arăta (deja în Die Mächte der Zukunft…, 2006) că, neavând politică externă elaborată, Europa nu are cum să acţioneze profilat şi nu poate, de pildă, să lege Rusia de propria evoluţie. Un consilier de stat francez semnala că pericolul în Europa nu îl constituie atât recesiunea, cât “recesiunea fără sfârşit” (originată în îndatorare publică, a cărei abordare se ocoleşte încă) şi inerţie. Zilele trecute, fostul cancelar al Germaniei federale afirma că perspectivele Europei nu sunt deloc generoase.
Nu insist asupra imaginii în afară. În optici americane, în Europa renasc demoni ai trecutului. În optici chineze, există ţări europene, precum Germania, Franţa, Anglia, dar mai mult nominal Europa unită. În optici israeliene, Europa nu şi-a lămurit până la capăt istoria. În optici islamice, Europa revine în poziţia de margine a unei lumi ce are centrul între Rabat şi Djakarta. Într-o optică răspândită, europenii trec anevoie dincolo de retorica valorilor istorice.
Nu se poate pune orice pe umerii noii distribuţii geopolitice, rezultată din consolidarea supraputerii hegemonice a SUA şi ascensiunea Chinei la rangul de supraputere. Acestea două sunt de importanţă majoră, desigur. Dar, înainte de a pierde competiţii şi poziţii în lume, Europa se confruntă cu restanţe interne ce-şi aşteaptă rezolvarea şi cu nevoia tot mai resimţită a unei schimbări profunde.
Bunăoară, declinul demografic antrenează dificultăţi ce nu se depăşesc profitând de noua migraţie a popoarelor. Mulţi imigranţi – se vede bine în recentele explozii teroriste de la Paris şi Copenhaga – s-au adaptat, dar nu s-au integrat în valorile europene. Criza de lideri, ca urmare a unei selecţii fără repere, străpunge toţi porii vieţii europene. Reducerea democraţiei la o tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor demotivează cetăţenii. Discrepanţele sociale înaintează nestigherit – cum avertizează al doilea om al Vaticanului. Însufleţitoarea reformă a educaţiei, pornită prin declaraţiile de la Bologna (1999) şi Florenţa (2000), a fost preluată de ideologia neoliberalismului şi dusă într-o înfundătură, din care nu se găseşte ieşirea. Rezultat al sintezei Ierusalim, Atena, Roma, Europa (aşa cum s-a observat în sterila discuţie asupra Constituţiei şi evoluţia ulterioară) nu mai abordează creativ religia, în vreme ce înăuntrul ei sporesc solitudinea, corupţia şi violenţa. Europa are dezbateri şi personalităţi capabile să dea soluţii, dar autismul se extinde, pe fondul cultivării unui nou conformism.
Chiar europenii lucizi acuză situaţia. Unul dintre cei mai calificaţi istorici ai contemporaneităţii, Niall Ferguson (The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economics Die, 2012), vorbeşte de “marea degenerare”, referindu-se mai ales la “economia darwiniană” şi la reglementările de drept: nu mai există drept, ci dreptul aparatului juridic. Putem extinde justificat evaluarea: nu mai este politică rezultată din dezbaterea cetăţenilor maturi, ci politică a garniturilor de activişti ce ajung să pună mâna pe decizii. Aş adăuga: nu mai este dezbaterea matură a soluţiilor la chestiuni de interes comun, căci s-a intrat într-o “societate darwiniană” ce şi-a pierdut busola.
Nu dau rezultate opticile fragmentare şi statisticile creşterilor epidermice, căci este nevoie de analiză cuprinzătoare şi de viziuni. Elementarismul propagandistic şi optimismul de serviciu întreţinut de birocraţii sunt, de la început, contraproductive. Europa are cea mai pregnantă eflorescenţă a diagnozelor alarmante – date de economişti, sociologi, istorici, filosofi, teologi, psihologi dintre cei mai calificaţi. S-a intrat – argumentează aceştia – în “societatea vidului valorilor” (Lipovetski), “societatea cinică” (Sloterdijk), “societatea riscului” (Beck), “societatea invizibilă” (Innerarity), “societatea minciunii” (Reinhardt), “societatea indiferenţei” (Slama), “societatea infantilizată” (Viatteau), “societatea narcisică” (Maaz). Nu se poate tăgădui că aceste diagnoze au de a face cu date ale realităţii. Ele dau seama, fie şi parţial, de ceea ce se petrece. Deja în 2009, am căutat să captez întreaga situaţie sub conceptul “societăţii nesigure”.
Ce este de făcut? Vechea Comisie Europeană a optat pentru extindere. Astăzi este aproape evident că extinderea în detrimentul integrării nu dă rezultate. Fără pregătiri minuţioase, extinderile periclitează întreaga construcţie. În fapt, cum se vede cu ochiul liber, unele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană recurg la soluţii (energie, credite, pieţe etc.) pe cont propriu. Grecia nu va putea funcţiona dacă i se contingentează strict producţia. În alte ţări (Marea Britanie, Spania, Italia etc.) sunt considerabile forţe centrifuge. Dincoace de toate, corsetul a fost pus prea sus şi duce la neajunsuri. Toate ţin, poate, de contexte locale, dar nu se mai pot rezolva decât în cadrul Uniunii, printr-o restructurare lăuntrică.
Situaţia romilor în Europa rămâne critică. Neîndoielnic, s-au făcut paşi în unele ţări. Altele au transferat, însă, chestiunea, socotind-o „a Europei“. În această situaţie, trebuie spus că romii sunt cetăţeni ca oricare ceilalţi, iar situaţia lor este în răspunderea ţării respective. Nu are acoperire juridică afirmaţia că problema romilor este „europeană”, înainte de a asuma că romii sunt cetăţeni ca oricare alţii ai statului respectiv. Nu este altă soluţie practică decât cea care începe cu rezolvări din partea statelor ce au populaţie romă. Soluţia rămâne mereu insuficientă, dacă nu se ia în seamă aspectul crucial: integrarea romilor în educaţie şi sprijinirea lor pentru a-şi forma propria reprezentare. Altfel, manipularea romilor va continua, iar exasperarea faţă de acţiunile unora va avea consecinţe.
Aşa cum denotă atacurile teroriste recente, de la Paris şi Copenhaga, ce se pot oricând repeta, antisemitismul european nu a intrat în muzeu. Acesta este însă de un fel nou, sub cel puţin trei aspecte. Graţie declaraţiei de la Seelisberg (1947) a Bisericilor, rezoluţiilor Vatican II (1965) şi declaraţiilor Bisericilor din Franţa şi Germania, nu mai avem un antisemitism teologic; a rămas, însă, unul al ignoranţei în materie de religie şi de istorie a religiei europene. Nu mai avem un antisemitism rasial, căci genetica a atestat convingător, la rândul ei, că natura umană este unitară; dar continuă unul al invidiei agresive. Nu mai este un antisemitism legat de prezenţa evreilor, căci, din nefericire, în multe locuri din Europa, ei au fost distruşi de Shoah, din altele au emigrat; dar este larg antisemitismul datorat confuziilor istorice şi necunoaşterii complicatei istorii a Orientului Mijlociu.
Spus direct, Europa nu-şi va putea etala forţa competitivă câtă vreme antisemitismului nu-i află antidotul. Ar trebui înţeles că antisemitismul nu este o problemă a evreilor, cum cred naivii, nici măcar o problemă pentru Europa, cum susţin falşi sfătuitori. Antisemitismul este o problemă pe care Europa o are în raport cu ea însăşi şi cultura proprie.
Nu aduce nici un avantaj plecarea evreilor, încât este de înţeles pledoaria Germaniei postbelice ca evreii să revină şi insistenţa Franţei, din lunile recente, ca evreii să nu plece. Pentru oamenii lucizi, lecţiile istoriei sunt univoce. Declinul Spaniei, când evreii au fost alungaţi, provincializarea Pragăi, când au fost persecutaţi, prăbuşirea Germaniei, când au fost loviţi, succesul SUA, când au fost salvaţi, grija Chinei de cooperări extinse cu evreii şi multe altele probează, direct şi indirect, fecunditatea singulară a simbiozelor cu o cultură străveche.
Este de observat că, odată puse pe direcţia integrării europene, pentru diferitele ţări soluţia nu este mai puţină integrare. Intrarea în Uniunea Europeană a adus neîndoielnic avantaje fiecărei ţări. Se greşeşte, însă, dacă se crede că s-a ajuns la capătul drumului. Ştim ce prevăd tratatele Uniunii, ştim ce acorduri s-au semnat. Mai ştim că ţări, ca, de pildă, România, doritoare să intre cât mai repede în Uniune, au negociat prost capitolele (industriile, agricultura, transporturile etc.), au valorificat slab oportunităţile şi trăiesc astăzi consecinţele.
Peste toate, însă, unele probleme au rămas nerezolvate până astăzi şi au devenit adevărate răni, pe care politicile neoliberale, luate greşit ca ceva de la sine înţeles, le agravează. De pildă, unele ţări nu şi-au mai dezvoltat producţia agricolă dintr-o eroare de viziune istorică. Fiind apoi inundate de produsele altor agriculturi, aceste ţări, având o mare parte a populaţiei în rural, ce contribuie relativ puţin atât la generarea, cât şi la folosirea bogăţiei, trec prin mari dificultăţi. Alt exemplu este acela că unele ţări, în locul unei restructurări profunde, şi-au lichidat neprecaut propria industrie şi au ajuns la recordul istoric negativ în materie de ocupare a forţei de muncă. Oraşele multor regiuni din Europa sunt pline de şomeri, cu urmările de rigoare.
Încă un exemplu, mulţi absolvenţi au intrat în migraţia internaţională a calificărilor, sub iluzia că aşa este normal. Este normală mobilitatea internaţională, dar este discutabilă migraţia. Cel puţin din motivul că o ţară nu are cum să se dezvolte dacă partea ei calificată o părăseşte. O îngrijorătoare degradare a profesiunilor loveşte deja din plin unele ţări şi atestă încă o dată că devalizarea nu aduce dezvoltare. Peste toate, se resimte acut nevoia de investiţii, care, totuşi, nu vin, sau vin prea puţin. Nici slaba infrastructură şi corupţia, care sunt invocate frecvent drept cauze ale scăderii interesului de a investi, nu se combat cu mai puţină dezvoltare, ci cu mai multă.
Extinderea cu orice preţ costă şi în planul echilibrului geopolitic. Cum spun experţii francezi, germani şi italieni, un acord cu Rusia trebuie urmărit. Privind mai larg lucrurile, se poate spune că, într-o epocă în care ameninţările terorismului se înteţesc, iar acesta a pus mâna pe arme sofisticate şi este departe de a mai fi doar islamist, aşadar într-o astfel de epocă, este nevoie de alianţa Uniunea Europeană, SUA, Rusia, China şi alte ţări, nu de scindări. Ar trebui înţeles că lucrurile nu pot fi abordate cu succes nici din perspectiva părţii care a pierdut în 1989, dar nici din perspectiva celei care a trebuit învinsă, cu cea mai largă coaliţie din istorie, în 1945! Europa are nevoie perceptibilă de abordări evadate din clişee, cu idei noi, capabile să preia schimbarea lumii înăuntrul căreia trăim.
Sunt de părere că putem da un răspuns neuzat la problemele de astăzi, observând, mai întâi, că s-au confirmat, din păcate, trei anticipări ale evoluţiei Europei. Max Weber a prevenit că o “carcasă, tare ca oţelul, a supunerii” se instalează prin “birocratizarea” adusă de împletirea dintre valorificarea investiţiilor şi aplicarea ştiinţelor în producţie. Max Horkheimer şi Adorno au arătat că iluminismul culminează, aparent paradoxal, cu dominaţia “obiectivului orb” – a unor realităţi luate necugetat ca definitive. Henry de Lubac a observat că umanismul european, renunţând la transcendenţă, trece în contrarul său. Ca rezultat, acele crize din care s-a născut, în reacţie, proiectul postbelic al Europei unite s-au transferat pe nesimţite dincoace de realizările desigur epocale ale Uniunii Europene şi continuă să târască oamenii după ele.
Cu o singură măsură, oricare ar fi aceea, nu se reuşeşte să se facă faţă noilor crize – ale economiei, ale democraţiei, ale instituţiilor, ale motivaţiei, ale creativităţii – din spaţiul european. Eu susţin că sunt trei chestiuni ce se cer abordate cu soluţii, ca preambul al abordării celorlalte. Este vorba de birocratizare, de selecţia personalului şi de alegeri.
Birocraţia a atins, în Europa, dimensiuni ce ne permit să ne întrebăm dacă nu cumva problema profundă nu este “statul social”, cum se grăbeşte să postuleze o dreaptă politică de mult prăfuită, sau “criza”, cum perorează noii oportunişti. Mari resurse ale Europei sunt irosite sau zac nefolosite ca urmare a birocraţiei. Tocmai aceasta distribuie interpretări ce deturnează atenţia spre altceva – “concurenţa internaţională”, “statul social”, criza modernităţii” – spre a nu fie deranjată. Sunt prea mari avantajele oferite în Europa actuală birocraţiei, în detrimentul inovaţiei, pentru ca birocraţia să nu caute să-şi conserve poziţiile. Nu doar în anumite regimuri, ci în întreaga eră a globalizării, debirocratizarea este izbăvitoare.
De la Bruxelles se aşteaptă soluţii mai clarvăzătoare decât cele pe care şi le poate da o ţară, dar aşteptarea este rareori confirmată. Un istoric reputat remarca faptul că Europa este încă scena unor mari dezbateri relative la situaţia şi soarta ei, dar autorităţile nu se lasă interesate. Mai grav, ţările trimit la Bruxelles, cu rare excepţii, personal de mâna a doua sau mai rău (până la recordul stabilit, se pare, de România, care trimite fiice, soţii, nepoţi etc.). Nu cumva este adevărat refrenul scăderii anvergurii liderilor, sau măcar ceea ce Habermas semnala cu ani în urmă, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, anume, că devine chestionabil calibrul decidenţilor? Nu cumva, adaug, democraţia oligarhică a devenit din nou contagioasă şi duce lucrurile pe direcţii înfundate?
Alegerile libere sunt mecanismul natural pentru a stabili reprezentanţii. Ele au loc conform procedurilor. Totul se desfăşoară, ne spun raportările existente, după reguli democratice. Numai că, aşa cum se observă lesne, probleme majore nu se rezolvă, crizele nu se depăşesc, iar oamenii se retrag încă o dată în viaţa privată. Ar trebui distins între semnificaţia funcţională a alegerilor – aceea de a da o majoritate – şi semnificaţia deliberativă – aceea de a forma un mesaj şi de a-l include în voinţa politică. Europa depinde de vitalitatea democraţiei ei, dar democraţia nu este viguroasă decât atunci când votanţii sunt convinşi că votul lor se regăseşte în voinţa comunităţii, pe care democraţia îşi propune totdeauna să-l formeze.
În mod perceptibil, Europa s-a “încurcat”, din nou, în produsele ei istorice – diferenţierea şi raţionalizarea activităţilor, extinderea orizonturilor de acţiune – şi a ajuns la un soi de narcisism modernist (unii îl numesc endism), la conformism şi pesimism. De aici ieşirea nu este nicidecum în trecut. Nici nostalgia Evului Mediu, la care ne îndemna de Bonald şi o cultivă acum moralişti rătăciţi, nici noul păgânism, la care încurajează Nietzsche şi epigonii săi actuali, nici refugiul în interioritate, pe care ni-l propun Kierkegaard şi intelectuali obosiţi de astăzi, nici acţiunea directă, pe care ne-o recomandau Sorell şi tânărul Lukacs, nu sunt soluţii. Depindem, de fapt, de instituţii, care depind, la rândul lor, de democraţie, iar democraţia de democraţi. Nu este posibilă democraţie decât acolo unde există democraţi – adică oameni care nu numai că merg la vot, dar care reacţionează apărându-şi opinia, cu sinceritate, demnitate şi curaj, şi căutând să o promoveze.
Între timp, Europa a fost cucerită de noul conformism. Se crede că, deoarece avem alegeri libere, avem democraţie. Şi că opinia alternativă trebuie să aştepte alegerile viitoare. Acest conformism erodează Europa şi o obstacolează din interior. Democraţia presupune, desigur, alegeri libere şi are, prin natura lucrurilor, un aspect cantitativ. Dar de aici nu rezultă că democraţiile exercitate “aritmetic” – de la Varşovia (unde s-a încercat, cu ani în urmă, marginalizarea în forţă a lui Walesa, Mazowiezki, Gyeremek etc.), Bucureşti (unde se adoptau pe bandă rulantă legi organice fără dezbatere parlamentară) sau Budapesta (unde se căuta perpetuarea la guvernare reducând libertatea cuvântului) – au vreo legitimitate când adoptă măsuri de limitare a alternativelor. O democraţie ce admite că şi unul singur poate avea dreptate şi pune în discuţie publică argumentele acestuia – o asemenea democraţie trebuie recuperată în Europa. În fapt, tocmai acea democraţie, instituţionalizată sau nu, a creat Europa. De ea depinde revenirea Europei la statutul de putere inspiratoare prin înseşi principiile organizării proprii, pe care l-a întruchipat atunci când imprima direcţia fecundă a istoriei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.