Restitutio in Integrum (I)

După orice discuţie despre politică, în general, şi despre ultimele decenii, în special, nu-ţi rămâne decât să tragi concluzia că, acum treizeci de ani, dacă nu chiar toţi erau ţărănişti, mai toţi erau, însă, monarhişti şi ce pricopsită ar fi fost ţara dacă s-ar fi reinstituit monarhia, pe care împrejurări şi constrângeri externe nefericite au înlăturat-o la sfârşitul anului 1947. Despre această eventualitate vorbise, revenită la Bucureşti, în acel an de după Revoluţia din Decembrie ’89, şi, evident, de pe poziţii partizane, Sanda Tătărăscu-Negroponte, aleasă senator de Bucureşti pe listele PNL în „Dumineca orbului“. Aceasta era fiica celui mai docil om politic de casă al regelui Carol II (din 1934, scris cu ă, aşa cum apărea pe inscripţia interioară a Arcului de Triumf din Capitală, şi până în 1940, când devenise Gh.Tătărescu) şi i-a adresat cel mai frumos compliment postum cu putinţă ultimului suveran al României Mari: «Dacă ar fi trăit, la revoluţie, el [Carol II] s-ar fi suit în primul avion şi s-ar fi întors în ţară ca să-şi revendice tronul».

Regele Mihai I trăia, însă, de ani buni în Elveţia, care fusese şi cea dintâi destinaţie a îndelungatului său exil. Intervievat de „Tribune de Genève“, pe 21 decembrie 1989 seara, după ce se declanşase represiunea brutală la Bucureşti, s-a mărginit să declare pentru prima pagină a ediţiei de a doua zi «Je suis prêt!». Am reuşit cumva să pun mâna pe un exemplar din acest ziar, ce a devenit o piesă importantă din colecţia mea de vechituri. Peste un timp, i l-am oferit maestrului Cristoiu, care a preluat poza şi a scris un articol incitant sub titlul «Regele e gata. Dar noi?» [Din anii de liceu, păstram printre cărţi o gazetă din 25 august 1944, antedatată, conform cutumei din acele vremuri şi obţinută contra unui pachet de ţigări greceşti. Aceasta includea cronica serii loviturii de palat din România, cu proclamaţia regelui Mihai I şi a noului guvern BPD, relatarea manifestaţiei de susţinere din Piaţa Palatului, precum şi reluarea pamfletului „Baroane“ scris cu un an înainte de Tudor Arghezi, la adresa lui von Killinger, trimisul lui Hitler la Bucureşti. La un moment dat, m-am bucurat să i-o dăruiesc regelui prin mijlocirea unei prietene de-o viaţă.]

In seara zilei de 3 ianuarie 1948, regele Mihai plecase de la Sinaia, însoţit de regina-mamă Elena şi de o suită restrânsă, la bordul trenului regal, la patru zile de la abdicarea forţată, a cărei origine ocultă trebuie căutată la Kremlin, în toamna anului 1947. Atunci, asupra liderilor comuniştilor români s-a răsfrânt presiunea pusă de favoritul lui Stalin din acei ani, Jdanov, ideologul transformării statelor central-est europene în sensul unor ţări [zise pleonastic] de „democraţie populară“, mai ales în cadrul reuniunii Kominform-ului de la Szlarska Poręba din Silezia.

In privinţa acestui tren, care a avut o oprire la Săvârşin, în dimineaţa de 4 ianuarie, unde se afla una dintre reşedinţele private ale regelui, şi, desigur, mai multe halte tehnice de alimentare cu apă a locomotivelor cu abur, am trăit într-o confuzie pe care atâtea decenii nu au putut s-o înlăture definitiv. Aveam un unchi prin alianţă, îndepărtat, membru al fanfarei reprezentative a armatei până prin anii ’60 (şi care s-a îngrijit ca un nepot de-al său să fie şi el admis în trupă la pensionarea sa), căruia îi plăcea să povestească la parastase [căci vorba bunicii mele, spre amurgul vieţii, care avusese 47 (patruzeci şi şapte!) de veri primari, în timp ce fiicele mele nu au nici măcar unul, «nu mai sunt parastasele de altădată!»] cum un mic grup de instrumentişti s-a suit în acel tren pentru a intona, în semn oficial de respect, pe peronul gării din Curtici, imnul naţional, care nu era altul decât „Trăiască Regele!“.

N-ar fi cazul de a introduce în discuţie un mic detaliu dintr-o potenţială istorie contrafactuală ce s-ar fi putut întinde pe şapte decenii, sau chiar mai mult, dacă n-ar fi avut loc discutabila restauraţie din iunie 1930, făcând din regele Mihai I un monarh cu o domnie de peste 90 de ani (1927-2017). Nu pot garanta că acel unchi a fost efectiv membru al fanfarei regale la 1947 şi poate doar a preluat spusele unor muzicanţi mai bătrâni prezenţi la Sinaia pentru sărbătorile de sfărşit de an. Mai mult, poate, nu e decât o legendă, întrucât regele nu a pomenit de aşa ceva. Din contra, a precizat că s-au suit în tren de pe peronul gării regale trecând printr-un cordon de ofiţeri întorşi cu spatele, din care doar unul s-a întors pe jumătate în momentul în care, de pe scara vagonului, regele a aruncat o ultimă privire Sinaiei îndrăgite.

Basmul unchiului nu reprezintă, în fond, decât refuzul imaginarului colectiv de a accepta realitatea politică instituită prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Atât de mult era ataşată naţiunea principiului dinastic (la urma urmei, se putea proclama republica şi în 1927 – de către Ionel Brătianu, şi în 1940 – de către generalul Antonescu), încât memoria celor mulţi nu putea concepe despărţirea dezonorantă pentru patrie de regele său adorat. Conform unei relatări mai târzii, călătoria ar fi atins cotele unei feerii. Astfel, pe parcurs, în gările mari, de când se apropiau şi trenul frâna (era, totuşi, înainte de Bobotează!), cântau imnul din tot sufletul cu ferestrele deschise. Şi, fiindcă ţineam cu UTA – campioana marilor iubiri ale celor ce se opuneau tandemului Dinamo-Steaua prin 1970, insista că cei câţiva militari au făcut acest lucru cu mult foc de a răsunat monumentala gară a Aradului, pe 4 ianuarie 1948, înainte de amiază.

De acest oraş şi de judeţul de pe Mureşul inferior se leagă multe alte evocări ale celui ce rămăsese în folklorul local sub denumirea atât de simplă de «regile Mihai». Acesta era, ceea ce am putea numi, fără a exagera, o persoană extrem de populară, mai ales de când devenise, în anii războiului, proprietarul castelului de la Săvârşin, petrecându-şi o mare parte din timp în zonă. Nu-i de mirare că acolo, în 1990, s-au pus bazele asociaţiei „Amicii Regelui Mihai“, într-o perioadă când nu prea aveai cum să te pui cu Iliescu & Co decât dacă probai…rezilienţă!

Regele, care folosea câmpul de la Vărădia pentru decolare şi aterizare în cursul lecţiilor sale de zbor, obişnuia să se ducă la hore, să joace popice cu sătenii şi să colinde cu maşina în lungul văii Mureşului, rămânând, de multe ori, blocat în noroaie. Odată, a încercat să urce cu un jeep la cetatea Şoimoş, ceea ce nu era tocmai simplu, aşa că nana Lena şi cu nana Savita, două copile la acea dată, tot povesteau, şi după zeci de ani, cum «o mai suduit regile» când motorul nu a mai făcut faţă pantei. Ţumpa, una dintre frumuseţile locale al cărei nume nu l-am ştiut niciodată, o femeie fermecătoare şi la optzeci de ani şi care fusese artistă în Arad încă dinainte de război, evoca cum regele se plimba, neînsoţit de nici un fel de gardă apropiată, cu bicicleta prin oraş, fapt confirmat şi la Budapesta, la începutul anilor ’90, de o bibliotecară în vârstă, originară din România, ce lucra la colecţia dedicată cărţilor publicate în străinătate.

Crescând într-un astfel de mediu, în care oameni de rând, bunici, unchi, vecini şi, mai ales, necunoscuţi îi păstrau celui aflat în exil o amintire atât de luminoasă, chiar dacă nu aveau nici măcar posibilitatea să-i audă glasul pe undele postului de radio „Europa Liberă“ atunci când ni se adresa, poate nu atât de des pe cât ne-am fi dorit, în care o figură gravă, dar nu încrâncenată, a unui om pe care-l vedeam mai rar – tatăl „cumătrului“, evoca îndelungii ani de puşcărie politică executaţi pentru vina de a fi participat, student fiind, la nefericita manifestaţie de simpatie şi ataşament dedicată regelui, cu ocazia onomasticii sale din noiembrie 1945, când ştiai că, uneori, premierul olandez se ducea, la Haga, cu bicicleta la sediul guvernului, ori că cel al Suediei, regretatul Olof Palme, fusese asasinat spre miez de noapte, în februarie 1986, după ce tocmai ieşise de la cinema, nu aveai cum să nu fii fascinat de poveştile ce reliefau comportamentul unui şef de stat din România de odinioară. Asta într-un timp când tot traficul aerian intern al ţării se întrerupea pur şi simplu, pentru câteva ceasuri, dacă Ceauşescu zbura şi el cu flotila prezidenţială.

In 1947, dominată de spaima că familia regală a României ar putea împărtăşi soarta funestă a rudelor din Rusia, lichidate aproape în totalitate, cu nici trei decenii în urmă, regina-mamă Elena va fi resimţit mai puţin ca pe o fatalitate perspectiva înlăturării regelui Mihai printr-un simulacru de referendum organizat de comunişti ca în Bulgaria, în 1946. La urma urmei, chiar fratele ei, regele George II, fusese silit să părăsească Grecia în 1923, când s-a proclamat republica. Aceasta a durat până în 1935, când, prin referendum, poporul grec a hotărât reinstalarea sa ca rege de un regim ce avea să degenereze, treptat, într-o veritabilă dictatură

Regele Mihai fusese unul dintre cei cinci suverani, iar regina-mamă Elena – una dintre cele şapte regine, ce au participat la nunta prinţesei Elisabeta, actuala suverană a Marii Britanii şi Irlandei de Nord, oficiată, la Londra, în noiembrie 1947. Până au revenit, cu trenul, în România, pe 21 decembrie, noile bancnote de 100 de lei de după stabilizarea monetară emise de BNR nu mai aveau imprimată stema ţării, iar guvernul încheiase un tratat de prietenie cu RPF Jugoslavia ce intra în procesul de ratificare, ce implica şi un decret-regal în acest sens. Exact după două săptămâni aveau să părăsească ţara, acel «rai vesel pământesc» după cum suna unul dintre versurile imnului naţional compus de Alecsandri, pentru a începe o viaţă nouă în Occident.

Din acel moment, rând pe rând, portretele regelui erau înlăturate din imagistica oficială. Chiar şi în acele biserici ctitorite în timpul domniei sale, cum ar fi catedrala Mitropoliei Banatului din Timişoara, procesul presupunea distrugerea picturilor murale sau, în cel mai bun caz, acoperirea acestora cu un strat de var. Pentru aderenţă, de cele mai multe ori, era nevoie de scrijelirea pereţilor. O mostră a modului în care lucrătorii au înţeles să facă operaţiunea fără să desfigureze chipul regelui o constituie pictura decopertată, în anii ’90, la biserica Sf.Ionică din Piaţa Unirii din Capitală, astăzi integral restaurată, a cărei imagine mi-a fost pusă la dispoziţie cu multă bunăvoinţă de preotul-paroh Anatolii Scurtu. In schimb, la Timişoara, redescoperirea picturii, în care regele, ce participase la târnosirea catedralei, în octombrie 1946 (alături de preşedintele Consiliului de Miniştri, dr.Petru Groza), apărea în costum de suveran cu mantie, a condus la comiterea unui gest de vandalizare, atunci când nimeni nu considera aşa ceva cu putinţă în oraşul-stindard al Revoluţiei din Decembrie 1989.

Revenind la 1990, realitatea este, insă, că nu era prea uşor să fii monarhist. Trăiam, desigur, într-o libertate nici măcar sperată cu câteva luni mai devreme. Vorba unui ziarist occidental care ne vizitase atunci: «Securitatea există, dar pare că nimeni nu se mai teme de ea!». Existau mai multe cercuri de iniţiativă pentru coagularea unui curent politic care să ofere electoratului opţiunea unei restaurări monarhice pe cale plebiscitară. Evident, cel mai mare partid democratic dintre cele trei considerate istorice [PNŢ-CD – primul reconstituit şi înregistrat la 4 ianuarie 1990, conform legii partidelor politice, căci avea un nucleu organizatoric funcţional şi recunoscut pe planul Internaţionalei Creştin-Democrate condus de Corneliu Coposu; astăzi, un partid ca şi inexistent, alături de PNL – care şi-a revenit mai greu şi cu multe tendinţe centrifuge ce s-au manifestat timp îndelungat, suficient ca să ajungă, în prezent, un alt PD-L, partid prezidenţial după modelul francez, şi, în fine, de PSDR – partidul condus, la acea vreme, de Sergiu Cunescu, care şi-a pierdut, ulterior, şi acesta, identitatea prin înglobarea în partidul lui Ion Iliescu – PDSR, căruia i-a asigurat, astfel, un loc în Internaţionala Socialistă şi onoranta titulatură cu care defilează şi azi – PSD] profesa o firească înclinare spre principiul „Restitutio in Integrum“, pe care l-a şi aplicat, pe cât şi unde s-a putut, atunci când s-a aflat la guvernare în alianţa Convenţiei Democrate (1996-2000).

In toate aceste trei partide erau personalităţi ferm ataşate regelui Mihai. Ioan Lup, prin care regele a transmis simpatizanţilor că nu agreează ideea creării unui partid monarhist – de la ţărănişti, Dan Amedeo Lăzărescu – de la liberali, în primul rând, dar şi mulţi alţii, pe toate palierele, de la cercetarea ştiinţifică la activismul social, unde ar trebui citaţi heraldiştii Dan Cernovodeanu (revenit din Franţa, fost coleg de clasă palatină al regelui la şcoala specială) şi Jean Nicolas Mănescu (candidat de Sectorul Agricol Ilfov, cum îi plăcea să-şi zică, întrucât ocupa ultimul loc, evident neeligibil, la alegerile pentru Cameră din 20 mai 1990) – ambii liberali şi decedaţi în 1999, domnişoara Nina Dombrovski (fiica generalului din anii ’40 şi care-şi pusese casa la dispoziţia unui cerc de entuziaşti) precum şi numeroase alte personalităţi, ca şi oameni din popor, îmbrăţişau deschis crezul readucerii pe tron a regelui Mihai.

«Fraţi români, ăştia ne minte!» răsună şi până azi, în Piaţa Victoriei, strigătul unui ins ajuns în faţa microfonului la marea manifestaţie anti-FSN din 28 ianuarie 1990 şi care a avut drept consecinţă o primă mineriadă, devastarea de a doua zi a sediilor partidelor istorice şi a micilor ateliere unde unii meşteşugari afişaseră pancarte anti-Iliescu. La numai trei săptămâni după aceste evenimente violente, preşedintele Cehoslovaciei, Václav Havel, se adresa camerelor reunite ale Congresului SUA, la Washington. [La 17 noiembrie 1990, prima aniversare a Revoluţiei de Catifea, preşedintele Bush Sr. îi întorcea vizita, fiind primul şef de stat al SUA care venea în Cehoslovacia, în toată existenţa de câteva decenii a acestui stat, răstimp în care doi preşedinţi americani vizitaseră România condusă de Ceauşescu.] Aceasta era atmosfera în care s-a inaugurat, la Bucureşti, în februarie 1990, acel „parlament şi organ de stat“ numit Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională [CPUN]. Incă pluteau în aer cuvintele lui Iliescu de la TVRL, din 22 Decembrie 1989, conform cărora Ceauşescu doar ar fi «întinat nobilele idealuri ale comunismului».

Regele nu a dorit să existe un partid politic care să-şi aroge reprezentarea unor pretinse interese ale sale, deşi voci monarhiste ar fi putut să se facă auzite în Dealul Mitropoliei. Aşa s-a ajuns ca iniţiativa creării Partidului Monarhist Popular (iniţial fusese PPM, dar secretarul general adjunct a băgat de seamă că abrevierea aduce a „Partidul … mă-sii“) să fie lichidată în faşă şi cei 251 de membri să fie invitaţi să adere la alte formaţiuni politice. Deşi fondat la începutul lunii februarie, s-a admis ca în CPUN să fie reprezentate şi partide create ulterior, data-limită fiind 23 februarie 1990. Totuşi, cu toată recomandarea regelui, au existat trei reprezentanţi ai unei grupări ce se definea drept monarhistă în CPUN. Erau 3 din 253 şi nu se poate afrima cu tărie că intervenţiile acestora, destul de irascibile şi precipitate datorită timpului scurt acordat, ca şi intervenţiilor de tipul celei exprimate tot de Iliescu, cum că republica ar fi fost un «ideal secular al înaintaşilor», au făcut mult bine cauzei.

In această atmosferă nu-i de mirare că atunci când, pentru prima oară după 1947, la Ateneul Român, maestrul Andreescu a inclus în program Poema Română op.1 a lui Enescu, al cărei final reia acordurile Imnului Regal, nici Radiodifuziunii şi nici TVRL nu li s-a permis să înregistreze spectacolul. La Televiziunea Română Liberă nu a putut fi difuzat decât un singur interviu cu suveranul, realizat, la reşedinţa sa de la Versoix, de către Vartan Arachelian şi echipa sa de colaboratori. Ii rămânea presei neaservite să aducă, uşor, uşor, în prim-plan figura regelui exilat, căruia i s-au lichidat toate tentativele de a petrece netulburat câteva zile în România, până la istorica vizită din primăvara anului 1992. Iar în această privinţă, rolul cel mai important le-a revenit trusturilor de presă „România liberă“ – controlat de Petre Mihai Băcanu – şi, respectiv, „Expres“ – al cărui acţionar majoritar era Mihail Cârciog, avându-i în echipă pe Ion Cristoiu şi pe Cornel Nistorescu.

Pentru cine vrea să desluşească semnificaţia rezultatelor catastrofale pentru opoziţie în alegerile generale din 20 mai 1990 – „Dumineca orbului“ – după treizeci de ani, încă nu e clar dacă nu a fost un vot negativ la adresa acesteia, ce s-a prezentat adânc fragmentată şi, mai ales, incoerentă în problema formei de stat. Parcă liderii ei nu retrăiau decât disputele din închisorile comuniste din anii ’50, când mai era vie speranţa iminentei veniri a americanilor, şi se făceau şi desfăceau guverne… Pe plan internaţional era totul cât se poate de clar: la 4 mai 1990, Sovietul Suprem de la Riga tocmai proclamase independenţa Letoniei faţă de URSS. O Românie eliberată de tutela Moscovei, aşa cum fusese de prin 1963-64, nu-şi putea refuza ţinerea unui referendum, prin care, în cunoştinţă de cauză şi nu numai pe baza unor adversităţi întreţinute de o propagandă cu nimic mai prejos de cea a anilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, poporul să se pronunţe la întrebarea «Republică sau monarhie?». Aşa ceva nu s-a întâmplat nici până în 2020, deşi referendumul asupra Constituţiei din 8 decembrie 1991 a fost considerat ca răspunzând, indirect, acestei chestiuni, deşi forma de stat fusese hotărâtă de acel CPUN printr-un decret-lege, dar fără a avea vreun mandat în acest sens!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.