Școlile de arte și meserii

Școlile de arte și meserii. Articol scris de dr. Alexandra Rusu, muzeograf, casa Filipescu-Cesianu, Secția Antropologie Urbană. Muzeul Municipiului București

În secolul al XIX-lea, preocuparea clasei politice pentru ghidarea tinerilor spre o școlarizare de specialitate s-a materializat prin inițiative sporadice astfel încât, în 1899, când Spiru Haret prezintă corpurilor legiuitoare proiectul pentru organizarea învățământului profesional, existau doar câteva școli de meserii înființate de stat: Școala de Arte și Meserii din Iași, Școala de Arte și Meserii din București, școala din Valea Boului (Prahova) și secția de meserii de la școala din Armășești (Ialomița). Inițiativele județene au însumat 20 de școli, 15 dintre ele având o existență vremelnică. Misiunea acestor proiecte consta în revitalizarea meșteșugurile tradiționale și fructificarea potențialului lor în vederea pregătirii unor « meseriași necesari industriei ». Instabilitatea politică, slaba dezvoltare a instrucțiunii elementare, lipsa personalului calificat, administrarea deficitară și concurența atelierelor cu tradiție sunt doar câteva dintre greutățile pe care școlile le-au avut de înfruntat.
« Prea puțin le-a păsat oamenilor noștri de stat dacă absolvenții acestor școli pot fi folositori Statului și, prin urmare, lor înșile ; căci meșteșugarii au fost, cel puțin prin orașe, meșteșugarii streini cari au venit să întâmpine trebuințele noastre. »

Premergător proiectului lui Spiru Haret, chestiunea învățământului profesional fusese abordată timid de legi sau regulamente, adesea abrogate. Dispozițiile care au intrat în vigoare vizau statutul școlilor de arte și meserii existente deja, crearea de cursuri primare suplimentare sau fondarea de secții (ateliere) care puteau fi alipite școlilor primare superioare. Legea din 9 iulie 1901 a contribuit major la dezvoltarea învățământului profesional din țara noastră. Pentru a asigura continuitatea procesului de învățământ, complementar școlilor superioare din Iași și București au fost organizate alte două categorii de școli : școlile elementare de meserii și școlile inferioare de meserii.

Școlile elementare, cu o durată de doi ani și jumătate, aveau drept scop difuzarea « industriilor mici și meseriilor domestice între săteni”. Procesul educațional era aproape în totalitate dedicat practicii, în domenii diverse: prelucrarea lemnului, împletitul (papură, răchită, paie), prelucrarea fierului, olăritul, țesutul, realizarea frânghiilor, croitoria, cojocăria și cizmăria. La acest tip de învățământ puteau aspira absolvenții școlilor primare, cu vârsta de cel puțin 12 ani sau, în lipsă de absolvenți, „băieți cari știu scrie și citi.”
Școlile inferioare de meserii erau destinate mediului urban și aveau drept scop pregătirea de meseriași pentru diferitele ramuri ale industriei prezente, sau în curs de stabilire, în localitățile respective. Cursurile, atât practice cât și teoretice, aveau o durată de cinci ani și vizau domenii precum: fierăria, lăcătușeria, mecanica, tinichigeria, tâmplăria de mobilă și pentru arhitectură, sculptura în lemn, cizmăria, ceramica, sculptura în piatră, croitoria, fabricarea pălăriilor, curelăria și țesutul covoarelor.

„Școlile superioare de meserii vor servi pentru învățarea meseriilor care recheamă cunoștințe teoretice mai înaintate”. Cursurile aveau o durată de șase ani, dintre care patru de studiu în instituția propriu-zisă și alți doi de practică, care putea fi făcută în ateliere particulare și/sau ale statului. Se puteau înscrie la școlile superioare de arte și meserii absolvenți de școli inferioare de meserii sau absolvenți de patru, trei și două clase gimnaziale.
Printre disciplinele teoretice figurau: aritmetica, geometria elementară, algebra, geometria descriptivă, mecanica, construcții de mașini, fizica, chimia, tehnologia și desen. Atelierele ofereau specializări care veneau în întâmpinarea amplelor proiecte și construcții publice: prelucrarea fierului, a lemnului și sculptura. Până în 1928 specializările s-au diversificat: „rotărie, modelărie, garaj de automobile, lăcătușerie, ajustaj, cazangerie, lipire oxi-acetilenică, forjă, tinichigerie, turnătorie în fontă și bronz, nichelaj și galvanoplastie, cizelaj, vopsitorie și tapițerie, electricitate, croitorie și încălțăminte.”
Lucrările realizate de elevi în cadrul atelierelor erau promovate prin expoziții locale, naționale și internaționale, figurau în albume de prezentare sau făceau obiectul unor comenzi (ex. mobilierul de la Mănăstirea Sinaia). Ion Mincu, profesor de sculptură în lemn la Școala de Arte și Meserii din București și-a decorat propria locuință în „stil românesc-bucovinean”, cu mobilă executată în atelierele școlii.
După scăderea cheltuielilor pentru materiale și a celor destinate fondului de întreținere a școlii și a achiziționării uneltelor, elevii și profesorii primeau o parte din valoarea comenzilor.

În 1909, cele 52 de școli de meserii se mândreau cu 1239 de absolvenți iar, dintre aceștia, doar 34 nu practicau meseriile studiate. În 1911 numărul lor crescuse simțitor, atingând cifra de 2000 de absolvenți. În intervalul 1900-1908, scolile superioare de arte și meserii din Iași și București au înregistrat 548 de absolvenți. Elevii absolvenți deveneau mână de lucru calificată în firmele și societățile care colaborau cu arhitecții renumiți ai perioadei. Astfel, prin activitatea lor, și-au adus o importantă contribuție la conturarea arhitecturii neoromânești și la răspândirea noului stil în arhitectura domestică urbană.

Școala de Arte și Meserii din București, devenită Școală Superioară de Arte și Meserii prin legea din 1901, a avut un parcurs care oglindește tumultul prin care au trecut toate celelalte inițiative din țară. Într-un veac de activitate, instituția a fost nevoită să-și schimbe sediul de șase ori iar, prin întreruperea activității din perioada 1864-1871, calitatea procesului de învățământ a avut de suferit.
Pentru a marca momentul transferării școlii de lângă gara Filaret în noua clădire de pe strada Polizu nr.11 (1886), ridicată după planurile profesorului inginer-arhitect Nicolae P. Cerkez, sunt elaborate trei proiecte de reorganizare a instituției după modelul școlilor franceze, inspirație aspru criticată în presa vremii. Cei patru ani de studii erau considerați insuficienți, raportați la realitățile autohtone iar, perspectivele după finalizarea studiilor, sumbre. Acestea limitau depășirea condiției de simplu muncitor.
“În alte țări, școlile de meserii oferă mijlocul prin care fiecare poate să ajungă la diferitele posițiuni industriale, până unde’l ajută puterile. Așa organizat, el deschide o carieră. Cum este la noi, el este un intermediar între un început și un sfârșit cari lipsesc amândouă, un intermediar, prin urmare, neputincios.”
Școala Superioară de Arte și Meserii din București își încheie activitatea în 1936, fiind transformată în Liceul Industrial de băieți Nr.1, destin împărtășit de majoritatea școlilor de meserii.

Foto: Școala Superioară de Arte și Meserii din București, Sursa: http://nicolaecerkez.blogspot.com/

Bibliografie :

1. George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat, Ed. Universul, București, 1944.
2. G. Hazu, Învățământul meseriilor, în Ale tale dintr’ale tale, la împlinirea celor șeasezeci ani, lui Spiru C. Haret, Institutul de Arte Grafice « Carol Göbl », București, 1911.
3. Nicolae Iorga, Noua direcție în învățământul românesc, Patru conferințe la radio, Ed. Datina Românească, Vălenii de Munte, 1931.
4. Ruxandra Nemțeanu, Circulația modelelor neoromânești prin Școala de Arte și meserii, în Revista Monumentelor Istorice, Nr.1-2, Institutul Național al Monumentelor Istorice București, 2005.
5. Albina, Octombrie, 1911.
6. România Liberă, 3 (15) iulie, 1886.
7. Realitatea Ilustrată, 25 martie 1934.
8. Revista Generală a Învățământului, 1 octombrie 1909.
9. https://bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/scoala-superioara-de-arte-si-meserii/

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.