Dacă sistemele de încălzire sunt acum ascunse vederii, în trecut vatra și soba erau motive de mândrie, mai ales pentru aceia care își permiteau sa achiziționeze cahle frumos pictate. Nicolae Minovici alegea, pentru încălzirea vilei sale de la Șosea, sobe create într-o fabrică din nordul Bucureștiului la începutul secolului trecut.
Celebri în epocă pentru frumoasele sobe, șeminee și vase „în stil național românesc”, Rüfferii au modelat ambianța caselor bucureștene și nu numai, fiind apreciați și de Regina Maria, deosebit de sensibilă față de dezvoltarea artelor decorative, care beneficiau la începutul secolului 20 de o mare atenție din partea artiștilor culți.
Doctorul Nicolae Minovici a comandat pentru vila cu clopoței patru sobe marca Rüffer. Vizitatorul le poate admira și azi la parter, în odaia „săsească și românească” și în „odaia pentru musafiri”, decorate cu cahle cu motivul buchetului de lalele.
În odaia musafirilor, soba mai era prevăzută cu două scăunele fixe montate față în față, cu șezutul acoperit de o placă groasă de lemn. Astăzi nu știm dacă scaunele se încălzeau, deși unele surse din epocă indică faptul că fabricile Rüffer au produs astfel de inovații pentru o casă din str. Ion Mincu.
La etaj, soba din camera medicului este mult mai colorată, cu motive florale stilizate, păstrând însă coordonate ale tradiției săsești. Culorile sunt scurse, nu prin accident, ci din alegerea artistului, iar cahlele „craclate”, dând un efect patinat sobei.
Cea de-a patra sobă a fost instalată mai târziu, prezentând, în plus, coloane torsadate împrumutate din ornamentica arhitectonică. Sobele însele au o siluetă arhitecturală, fiind prevăzute cu nișe pentru etalarea ceramicii sau a altor obiecte prețioase, sau cu coronamente bogate.
Rüfferii au construit o afacere înfloritoare până în perioada interbelică: o fabrică de sobe din teracotă și faianță. Ernest și Ludovic, cei doi frați bine-cunoscuți bucureștenilor, locuiau și lucrau pe strada Popa Savu, casele lor având ieșire către fosta Șosea Jianu, actualul Bulevard al Aviatorilor.
La Popa Savu 42, s-au produs și celebrele vase marca „Troița”, cu modele create de numeroși artiști, mai mult sau mai puțin cunoscuți azi. Astfel de vaze se păstrează în colecțiile multor muzee, însă atenția specialiștilor față de artele decorative a fost una destul de scăzută până recent. Azi, casele de licitații au devenit responsabile pentru stârnirea interesului față de astfel de piese de colecție.
În fine, Ludovic Rüffer și-a extins afacerea, prelucrând artistic lemnul precum și metalul, realizând opere de artă din fier forjat și candelabre. Operele Rüfferilor au fost expuse în țară și în străinătate, în cadrul a numeroase expoziții internaționale, fiind adesea premiați cu cele mai înalte distincții.
Clienții lor își puteau alege forma, înălțimea si alte particularități ale sobelor și șemineurilor, cât și modelul cahlelor dintr-un catalog, iar în cazul unei comenzi speciale, Ludovic desena personal, în fața clientului, modelul solicitat.
Greu încercată sub diversele presiuni și măsuri politice punitive, adesea absurde și uneori de-a dreptul abuzive, comunitatea etnică germană a avut de suferit de-a lungul secolului 20 în România, după Primul și al Doilea Război Mondial.
A fost și cazul familiei Rüffer, care, nu doar o dată s-a văzut pusă în fata dramei de a-și pierde atât locuința cât și afacerea. Până când inevitabilul s-a produs, odată cu naționalizările din perioada regimului comunist. Atunci a început procesul de alienare.
Muzeul se dovedește în acest sens un loc al păstrării, al permanenței, deși el însuși supus incertitudinii cauzate de numeroase procese ce aduc schimbare și înnoire.
Când vilele Bucureștiului dispar încet-încet, odată cu inventarul unei vieți frumos trăite, dispare și o parte din identitatea noastră și mai ales cunoașterea despre aceasta. Participăm și noi la procesul de degradare – simplu, neștiind.
Mai multe detalii inedite despre destinul familiei Rüffer, publicate pentru întâia oară, urmează să se regăsească în revista Urbanitas, editată de Muzeul Municipiului București.
În imagini: sobele vilei Minovici, fotografii realizate de Cristi O. Oprea
Bibliografie selectivă:
Ottomar Trașcă, Remus Gabriel Anghel (coord.), Un veac frământat. Germanii din România după 1918, Institutul pentru studierea problemelor minorităților naționale, Colecția Minorități, Cluj-Napoca, 2018.
Constantin Prodan, „Ustensilele, mobilierul şi obiectele de artă româneşti”, Anuarul Ateneului Român pentru 1938, Tip. Ion C. Văcărescu, București, 1939.
Arhivele Naționale ale României.
Articol scris de Mădălina Manolache, Muzeul Nicolae Minovici/ secția Antropologie Urbană/ MMB
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.