Sofisme ce ţin în loc

Democraţia este legată de circumscrierea „sferei publice” ca spaţiu în care persoane mature schimbă argumente pe chestiuni de interes general. „Eu pot să mă înşel, tu poţi să ai dreptate, dar noi împreună avem de găsit soluţia” este deviza. Nu este democraţie unde nu se dă curs soluţiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă este parte a acesteia.

Ce ar fi să observăm, însă, felul în care se argumentează? Să intervenim în dezbateri, dar şi să privim felul în care se discută?

Dacă privim starea argumentării în viaţa publică din România actuală, atunci trebuie să spunem că, dincolo de prestaţii insulare, se trăieşte o costisitoare sărăcie. Argumentarea este puţină, cea sănătoasă este rară, iar dezbaterea publică este ocolită. Cu optzeci de ani în urmă, Mihail Sebastian vorbea de „cultura de brutalităţi şi tranzacţii”, cu „idei nervoase şi exclusive”, ce „nu rabdă trecerea de pe un plan pe celălalt”, în care interlocutorii obosesc în faţa preciziei şi rigorii. Cât de departe suntem?

Presa scrisă şi vocile publice s-au redus. Aceasta nu doar datorită expansiunii internetului, ci şi ca urmare a declinului încrederii în analize. Jurnalistul, de pildă, şi-a pierdut autonomia în urma schimbării bazei economice – care este controlată vizibil de autorităţi şi cercuri de interese. El a pierdut, însă, şi ca urmare a venirii pe scenă a multor persoane atrase de libertăţile profesiei, dar care nu au fost pregătite serios şi sunt gata de orice. Vocile publice s-au redus, la rândul lor, din cauze similare, ţinând de economie – puţini se mai interesează de societate, câtă vreme se pot căpătui pe scurtătură – şi de lacune culturale.

Ca rezultat al acestei situaţii, mulţi cetăţeni reclamă imprecizia alarmantă a intervenţiilor, care amestecă amănunte cu esenţe şi zvonuri cu fapte, precum şi feluri de a raţiona corecte cu încropeli. Multe dispute în societate nu se pot tranşa, căci, logica fiind desconsiderată, discuţia a devenit imprecaţie sau sporovăială. Se duc campanii vehemente fără să se poată invoca vreun fapt, în înţelesul propriu al cuvântului. Flecăreala şi incoerenţa au devenit caracteristice.

Dar o şi mai mare greutate are la noi împrejurarea că deciziile se iau între extreme – autoritarismul teatral sau un autism asociat cu inacţiunea. Cultivarea argumentelor are, ca urmare, prea puţin sprijin instituţional. Parlamentul, ca instituţie a dezbaterii argumentative este dominat de liniile pe care partidele le trasează reprezentanţilor poporului şi lasă puţin loc dezbaterii înseşi. Mai nou, chiar instituţia parlamentară este sub atac din partea unor interese care nici nu pretind şi nici nu permit dezbaterea argumentativă.

Criza argumentării nu este mică sub aspect educaţional. Dacă aruncăm o privire în CV-uri, vom rămâne stupefiaţi să constatăm cât de puţini sunt cei care au învăţat că pe lume sunt reguli de argumentare. Desigur, învăţarea argumentării poate fi „naturală” şi, deseori, este. Fără cursuri şi seminarii speciale, destui oameni uimesc printr-o logică impecabila. Dar exercitarea logicii ce condiţionează gândirea sănătoasă şi, la nevoie, pregătirea în logică nu au putut ieşi de sub dispreţ. Încât, până şi la „specialişti” se lasă sesizate urmele acestuia. Efectul general nu este unul pe lângă care se poate trece cu indiferenţă sau cu consolarea că „timpul le rezolvă pe toate”: o cantitate enormă de probleme rău puse şi de sofisme stau la baza deciziilor ce afectează astăzi viaţa oamenilor.

Sofismele nu sunt un aspect formal, în sens frivol, ci un indiciu al carenţelor gândirii. De aceea, la drept vorbind, nu poţi fi specialist făcând erori de logică; nici în ceea ce te priveşte nu „merge şi aşa”. Suficienţa nu face casă bună cu valoarea în materie de logică a gândirii.

Să amintim că cercetarea a permis, în timp, identificarea a numeroase specii de erori şi surse de eroare în argumentare. Aristotel (Respingerile sofistice), Francis Bacon (Noul Organon), Immanuel Kant (Critica raţiunii pure), Brentano (Psychologie vom empirischen Standpunkt) sunt repere. Am propus o sistematică actualizată a erorilor (în volumul Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010). Din cele mai mult de opt clase de „erori semantice”, peste o sută de „erori logice” şi mai mult de paisprezece „erori metodologice” ce pot afecta felul de a gândi al oamenilor, se pot delimita cele mai frecvente sofisme din viaţa publică de la un moment dat.

Când este vorba de sofisme, avem de-a face cu erori logice, cu unele dintre acestea. Dintre numeroasele sofisme, dominantele dezbaterii publice din România actuală găsesc că sunt: confundarea opiniei cu descrierea, a informării cu argumentarea, apoi considerarea simplei argumentări drept demonstraţie, pentru ca şirul să continue, tehnic vorbind, cu „eroarea statisticii tendenţioase”, „ignorarea tezei”, „ratarea subiectului”, „argumentum ex silentio”, „eroarea obiecţiunilor”, „sofismul omului de paie”, „non sequitur”. Să ilustrăm cu exemple această enumerare, într-un efort de a suscita o autoreflecţie asupra felului de a gândi.

Mulţi oameni fac relatări despre persoane şi evenimente. În dezbaterea publică actuală abundă însă relatări sincopate (se fac omisiuni, voit sau din neglijenţă) sau adăugitoare (înflorindu-se faptele). Din nefericire, persoane influente nu fac diferenţa între opinie (care este, prin natura ei, pătată de subiectivitate) şi descriere (care pretinde fidelitatea faţă de fapte): „Willy Brandt a urmărit unificarea Germaniei, astfel că acordurile sale cu Răsăritul nu au avut valoare europeană”. Sau susţinerea că, „deunăzi, Departamentul de Stat a criticat opiniile unor oficiali despre justiţia din ţară”, în care se omite faptul că luarea de poziţie anuală a instituţiilor americane s-a referit pe larg nu numai la reflecţiile unor oficiali, ci la întreaga desfăşurare a activităţii juridice din România. Opiniile sunt luate astfel ca substitut al descrierilor. Mai nou, cum ne spun juriştii, denunţurile sunt socotite probe, ceea ce este, din capul locului, eronat. Multe probe pleacă de la opinii, dar aceasta nu dă nimănui justificarea să considere opinia drept descriere.

Adesea, se pretinde că informând despre ceva am asista la o argumentare. Observăm o sumedenie de exprimări care s-au distanţat enorm de ţinuta cetăţeanului prob şi argumentativ pentru a relata, subiectiv doar, stări de lucruri cu pretenţia că se realizează o argumentare. Sofismul opiniei ce se pretinde descriere, ilustrat mai sus, se prelungeşte astfel cu sofismul informării ce se pretinde argumentare. Descrierea nu se reduce la opinie, iar argumentarea este altceva decât informarea. Argumentarea foloseşte informaţii, dar dispunerea pragmatică a celui care argumentează este cu totul alta decât a celui care informează. De pildă, atunci când s-a recurs, în 2010, la tăierea de salarii şi reducerea de pensii, s-au dat informaţii sumare privind starea financiară a ţării, dar nu s-au adus probe concludente pentru teza necesităţii acţiunii. Prezentarea a fost doar un exemplu de sofism al informării ce se pretinde argumentare. Desigur, informaţiile sunt de la început utile, iar buna informare a cetăţenilor este condiţie a democraţiei demne de nume. Dar abia păşind în argumentare putem pune aserţiunile în discuţie: sunt ele inteligibile? sunt ele făcute cu bune intenţii? sunt adresanţii respectaţi? sunt ele adevărate?

Pentru prea puţini intervenienţi în viaţa publică este limpede diferenţa dintre argumentare şi demonstraţie. Explicaţia rezidă nu numai în lipsa culturii formale (în sensul bun, logico-metodologic), ca urmare a lacunelor instrucţiei. În SUA sau Anglia sau Germania sau China, mai nou, învăţarea argumentării este mai ţintită în şcoală, iar în numeroase ţări o astfel de învăţare se asigură pe canale eficace. Explicaţia aduce în discuţie, inevitabil, insuficienţele limbii. De pildă, în limba română nu avem deocamdată un cuvânt care să desemneze genul celor două specii – „argumentarea” şi „demonstraţia” – cuvântul „întemeiere (Begründung, în germană, de exemplu)” fiind prea polivalent, pentru a distinge apoi speciile însele. Oricum, sofismul considerării unei argumentări drept demonstraţie este frecvent. De pildă, „v-am demonstrat că preţul combustibilului va scădea în perioada ce vine”, sau „vă demonstrez că prin controlul inflaţiei vom putea pune pe picioare creşterea economică durabilă”, sau „v-am demonstrat, aducînd în discuţie biografia persoanei, că aceasta era interesată direct în ceea ce propune”, sau „v-am demonstrat că în referinţele ministrului la acţiunile unor procurori se ascunde un atac la adresa justiţiei”. Aceste exemple, ca şi multe altele ce se recoltează abundent din exprimările publice, sunt simple sofisme.

De ce spunem că este vorba aici de sofisme? Luând cuvintele la propriu, este de observat că demonstraţie avem doar atunci când ceea ce este de dovedit (teza) rezultă cu necesitate din temeiurile (argumentele, probele) administrate. Or, aşa stând lucrurile, demonstraţia este posibilă doar în sisteme axiomatizate şi în anumite situaţii cu totul speciale: de pildă, în tribunal, când făptuitorul recunoaşte în scris, neforţat şi fiind în totalitatea facultăţilor mintale, că a comis fapta incriminată. În rest, avem doar argumentări. Acestea pot fi valide, pot fi şi valide şi adevărate în ceea ce priveşte teza şi temeiurile, dar nu sunt demonstraţii, ci rămân argumentări! Fireşte, argumentările nu sunt puţin lucru, dar, onest spus, nu ajung să fie propriu-zis demonstraţii decât extrem de rar, dacă cuvintele sunt luate la propriu. Drept consecinţă, ar trebui mai multă moderaţie la intervenienţii în viaţa publică, căci în foarte puţine situaţii se poate demonstra, noi rămânând, ca oameni, legaţi de datoria argumentării.

O eroare frecventă, mai ales în administraţie, este sofismul considerării explicaţiei drept justificare. De exemplu, „nu putem creşte salariile bugetarilor căci în jurul nostru este criză financiară şi economică”, sau “nu putem reforma acum din nou universităţile căci nici profesorii şi nici studenţii nu sunt interesaţi de reformă”. Aici nu faptul că se invocă explicaţii ale stărilor de lucruri – stagnarea salariilor bugetarilor, respectiv neefectuarea reformei universitare – este de respins, ci împrejurarea că se încearcă justificarea lipsei de iniţiativă şi acţiune prin factori exteriori. Iniţiativele şi acţiunile noastre, ca oameni, depind de circumstanţe, dar contextele nu sunt niciodată condiţii suficiente ale lipsei de iniţiativă şi acţiune.

Nu se poate argumenta fără a angaja reguli de etică, fie şi numai implicit. Eroarea frecventă ce se produce aici este de multă vreme celebră: ea se numeşte ingnoratio elenchi, pe româneşte substituirea tezei cu altceva decât teza, eventual altă teză, pe parcursul argumentării. De pildă, „Ion Raţiu nu era credibil când apăra privatizarea, căci avea interesul să recupereze proprietăţi”, sau „se va intra în conflict deschis în Europa răsăriteană, căci protagoniştii urmăresc, fiecare, interese proprii”.

Sofismul substituirii tezei are numeroase forme, pe care manualele le-au inventariat de mult (vezi Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, The University of Alabama Press, Tuscaloosa, 1995, care a dedicat cele mai ample cercetări sofismelor în ultimele decenii), cu grijă: argumentum ad ignorantiam, argumentum ad populum, argumentum ad consequentiam, argumentum ad baculum, argumentum ad misericordiam şi altele. Aceste sofisme sunt tot atâtea feluri de a substitui teza de argumentat cu o altă teză în cursul unei argumentări. Nu vom stărui asupra fiecăruia, chiar dacă fiecare este folosit copios în dezbaterea publică actuală de la noi. Vom ilustra câteva, intens frecventate.

Mă gândesc, mai întâi, la argumentum ad hominem. Este sofismul ce constă în substituirea tezei cu invocarea calităţilor, defectelor, prestaţiilor cuiva, adică în înlocuirea tezei cu teze despre biografia persoanei. El ridică problema distincţiei între opinie şi persoana care emite opinia. În reacţie la acesta, trebuie acceptat că opinia cuiva se susţine sau se infirmă nu cu altceva decât cu probe – cu probe ce au legătură cu opinia însăşi. Nu întâlnim, oare, frecvent structura: „cutare nu are dreptate să susţină soluţia privatizării întreprinderii căci aparţine grupului interesat să cumpere pachetul majoritar de acţiuni”, sau „cutare nu trebuie luat în seamă pentru că abia a scăpat de o anchetă a procuraturii”, sau „cutare nu contează, căci are un traseu biografic complicat”. Una din cauzele cognitive ale actualei confuzii a valorilor din societatea noastră este această abundentă substituire a tezelor, care face ca persoane fără calităţi să treacă drept adecvate în virtutea faptului că nu au făcut nimic, iar persoane pricepute să fie respinse în baza unor date personale. Nu va putea fi depăşită confuzia extinsă a valorilor fără a se asuma, ca o chestiune de cultură, că una este discuţia despre tezele oamenilor şi alta cea despre trăsăturile lor.

La noi, sunt frecventate copios şi alte sofisme din clasa ignoratio elenchi. Mă opresc la unul înspăimântător prin frecvenţa sa, ce poate fi numit ratarea subiectului. El are loc de fiecare dată când vorbitorul propune spre discuţie un subiect, dar preopinentul reacţionează discutând, de fapt, altceva. Cineva tratează, de exemplu, răscoala ţăranilor din Bărăgan din 1907, dar preopinentul îi reproşează că nu aduce în discuţie şi starea ţărănimii din Moldova şi Transilvania, sau, un alt exemplu, cineva examinează criza financiară din Grecia, iar preopinentul îi obiectează că nu ia în seamă echilibrul bugetar din România. Orice subiect se poate discuta, dar ar trebui înţeles că, într-o dezbatere matură, se discută până la capăt subiectul propus, pentru ca apoi să poată fi discutat oricare alt subiect, şi că o opinie se tratează sub aspectul a ceea ce spune, nu sub aspectul imensului nespus care o înconjoară.

Frecvente sunt şi alte sofisme din clasa ignoratio elenchi. De pildă, sofismul argumentum ex silentio şi, oarecum simetricul său, sofismul numit eroarea obiecţiunilor. Primul constă în a lua absenţa obiecţiunilor la o teză drept argument în favoarea tezei. De pildă, în adoptarea de legi prin mecanismul asumării răspunderii guvernului – folosibil, desigur, conform Constituţiei, doar în situaţii extraordinare (război, calamităţi etc.) – funcţionează structura de gândire „nu avem înregistrate contestări ale acestui proiect de reglementare, deci reglementarea este validă”. Aici, este un exemplu de sofism din clasa argumentum ex silentio. Exemplul „avem obiecţii la felul în care se realizează manualele alternative, deci politica manualelor alternative este greşită” ilustrează „eroarea obiecţiunilor”. Cele două sofisme – a deriva concluzii din absenţa sau prezenţa obiecţiunilor – sunt semnele alarmante ale carenţelor culturii şi, până la urmă, ale neînţelegerii sensului dezbaterii publice – acela de a ivi soluţia mai bună.

Un semn al carenţelor culturii este şi argumentum ad ignorantiam – acea derivare de concluzii din împrejurarea că nu se poate momentan dovedi contrariul. De pildă, „cu actualii lideri, partidul cutare se va demantela în perioada următoare”. Recent, este folosit copios sofismul „cine are dreptate trebuie să dovedească în justiţie că nu este vinovat”. Într-o gândire matură, pentru susţineri (că un partid se va demantela, că cineva este vinovat etc.) trebuie aduse probe, iar faptul că deocamdată nu se poate dovedi contrariul unei susţineri (că partidul respectiv nu se va demantela, că respectivul nu este vinovat etc.) nu este probă în favoarea acesteia.

În dezbaterea publică de la noi, foiletonul vrea să ia locul analizei. Nu insist aspra faptului că foiletonul, desigur util, nu dispensează de cultura argumentării, care aduce precizia necesară dezbaterii serioase. Nu stărui asupra împrejurării că, aşa cum nu se înţelege ce este o „descriere” faţă de „opinie”, nu se înţelege nici ce este o „analiză” faţă de simpla reacţie la un eveniment şi faţă de „interpretarea” lui. În dezbaterea publică, chiar autori cu pretenţii amestecă într-un cazan al confuziilor „opinii”, „descrieri”, „explicaţii”, „analize”, „justificări”, „interpretări”, „ipoteze”, „postulate” şi comit erori ce împiedică, de la început, accesul la relevanţă şi, apoi, la adevăr şi justeţe. Cultura multor intelectuali poartă povara acestui amestec nepermis şi-şi interzice din interior competitivitatea.

Altfel spus, din cultura aparentă, a opiniei vehemente şi nefondate, trebuie ieşit spre cultura evoluată, în care se prezintă nu doar opinii, ci şi distincţiile necesare. Este motivul pentru care, în ceea ce mă priveşte, caut să armez textele cu consideraţii mai largi, factuale şi conceptuale. Pe de altă parte, în peisajul plin de autori care perorează cu pieptul umflat, este o datorie să arăţi că nu ai întâlnit subiectul doar cu o seară înainte şi că nu improvizezi. Unii iau în grabă consideraţiile largi şi evocarea cercetării proprii ca un fel de lux sau orgoliu sau orice altceva, în vreme ce acest fel de a proceda nu este decât un efort de consolidare a argumentării în faţa unui cititor pe care-l respect ca partener şi, desigur, pentru a exclude suprapunerea cu cei care doar perorează. Avem de luat distanţă astăzi nu numai de ignoranţă, ci şi de veleitarismul ce trece drept „competenţă” şi are efecte la fel de grave.

Asiduu frecventat este şi sofismul non sequitur (nu rezultă)– de pildă, „avem contacte externe cu diferiţi miniştri şi multe guverne, încât politica noastră externă este bună, chiar dacă nu reuşeşte să atragă investiţii şi să schimbe opticile altor ţări despre noi”. Efectul general este atmosfera de „cam aşa…” sau „cred că…” sau „poate că…”, în fapt, cantitatea enormă de „gândire aproximativă” ce domină tratarea chestiunilor.

Nu mai puţin frecvent se recurge la eroarea statisticii tendenţioase. Ea constă în a instrumenta statistica pentru a susţine anumite teze, după ce înregistrarea statistică a fost malformată, uneori pentru a sprijini tocmai acele teze. Bunăoară, „ avem şomaj scăzut, căci aşa ne indică statisticile de la oficiile forţelor de muncă”, sau „România iese din criza economică întrucât datele statistice pe ultimele trimestre indică o creştere”, sau „avem o situaţie macroeconmică bună, căci echlibrul bugetar este efectiv”. Fiind asiduu folosită, „eroarea statistici tendenţioase” face nerealist, de la început, orice tablou al situaţiei şi pune dezbaterea publică pe căi superficiale în raport cu gravitatea problemelor.

Confuzia ce afectează dezbaterea publică de la noi este suplimentată de extensiunea neobişnuită a sofismului omului de paie, cum îl numesc manualele englezeşti (straw man fallacy). Este vorba de acel sofism ce constă în a deforma în prealabil opinia unui preopinent, sau chiar acţiunile lui, pentru a-l putea combate mai uşor. De pildă, „preopinentul nu merită luat în seamă, căci are o părere exegerată despre stările de lucruri din ţară când spune că cei care conduc nu au vreun proiect”. Sau, mai nou, „altădată au fost ei la palat şi au decis cum se ştie, iar acum este timpul să fim noi”. Prezenţa „sofismului omului de paie” este atât de răspândită în dezbaterea publică actuală, încât îi conferă acesteia aparenţa că totul este vorbărie fără noimă, iar deciziile sunt la întîmplare.

Sofismele evocate nu sunt nicidecum toate sofismele prezente în viaţa publică din aceşti ani ai unei extinse confuzii de valori. Ele sunt doar cele mai frecvente la nivelul aserţiunilor. Dacă privim felul cum se argumentează din punctul de vedere al distincţiilor ce se fac în câmpul interogaţiilor, al evaluărilor şi al propoziţiilor deontice, apoi al modalităţilor (ceea ce voi face într-o aplicaţie ulterioară), vom găsi şi mai multe sofisme.

Nu insist acum asupra sofismelor din sentinţele unor instanţe (la care voi reveni, de asemenea, cu alt prilej) – începând cu cele mai simple, constând în folosirea confuză a argumentului pari ratione şi a argumentării a fortiori. Aş stărui doar asupra unuia: sofismul falsei identificări. Un exemplu celebru: „Einstein s-a fotografiat cu limba scoasă, deci autorul teoriei relativităţii s-a fotografiat cu limba scoasă” este mai replicat decât se crede. „Demnitarul mănâncă dimineaţa omletă, deci un membru al guvernului este interesat de producţia de ouă” este doar un exemplu simplu. Trebuie, în orice caz, dezvoltată capacitatea de a distinge identităţile sub care se manifestă oamenii, dacă vrem să vorbim precis despre ei.

Spectrul întins al posibilităţilor de eroare ar trebui să îndemne la prudenţă. Nu ar trebui cedat doar cuvintelor, frazelor, repetiţiilor, propagandei, manipulărilor, cu un cuvânt, înşelărilor, inclusiv înşelărilor de sine. Pe de altă parte, nimic nu serveşte mai bine indispensabila gândire critică – adică acea gândire ce cultivă concluzii întemeiate – decât o logică bine folosită.

Evocarea sofismelor frecvente aruncă, însă, o lumină asupra a ceea ce este de schimbat în cultura de acum pentru a schimba viaţa de astăzi. Nu este schimbare în bine fără reforme instituţionale favorabile democratizării şi fără selecţia meritocratică a decidenţilor, dar la acestea nu se poate ajunge fără o cultură interiorizată, ce începe cu despărţirea de sofisme. O autoanaliză a fiecăruia este una din căile spre dezbatere fructuoasă şi apoi spre democraţia ce-şi merită numele. Peste toate, umanitatea oamenilor nu se etalează în impunerea, cu forţa deţinută momentan, a tezelor, cât în comunicarea argumentativă cu ceilalţi, în respectul logicii.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.